Peleşul...

...  încet-încet, zăpada s-a aşternut  şi pe la noi !
... căldura sobei mă înconjoară... e atât de plăcut !
... poveşti la gura sobei ? ar fi binevenite !
... şi aşa am ales să mă gândesc, cu adânc respect, la o mare Regină a României, Regina Elisabeta - născută pe 29 decembrie ! - ce a iubit poveştile şi le-a cuprins într-o carte minunată: ''Poveştile Peleşului'', scrisă sub pseudonimul Carmen Sylva:                  
              https://ro.wikipedia.org/wiki/Regina_Elisabeta_a_Rom%C3%A2niei

PELEŞUL

            Din Bucegiul, care, vechi de bătrân ce este, a văzut aşa de multe, încât nici nu-i mai vine să se mire de nimic, se avânta clocotind un pârâu de munte atât de sălbatic şi de năvalnic, încât parcă-n răsfăţarea lui ar voi să cutreiere lumea toată.

           E un voinic minunat, Peleş, cu părul creţ şi cu adânci ochi albaştri, şi e atât de voios şi de tare, fiindcă s-a născut în adâncimile unui munte uriaş. Se zicea că vine dintr-un loc năprasnic, care-i ascuns în fundul pământului şi-n care şed zânele apelor. Şi dacă stai mult lângă Peleş, aşa de mult, că de stătut ce stai să uiţi lumea, auzi cu totul desluşit cântările zânelor.

            Chiar se iveşte, din când în când, câte o zână, care, plutind pe o frunză mare şi lată de-a lungul Peleşului la vale alunecă din treaptă-n treaptă peste cascadele apei şi priveşte cu ochi voioşi la lume. Dar nu poate să o vadă decât acela care s-a născut pe la toacă şi n-a avut nici o dată vreun cuget rău în sufletul lui.

            Ele netezesc cu degetele lor gingaşe pletele creţe ale lui Peleş şi vorbesc pe şoptite cu dânsul despre leagănul lor cel ascuns în tainiţele muntelui, apoi el le pune în faţă oglinzi mititele, ca să-şi vadă chipurile trandafirii. Iar şoaptele lor tainice, ca şi când s-ar furişa prin frunziş adierea unui vânt domol.

            Apoi, Peleşul niciodată nu oboseşte, atât de mare îi este puterea şi de grăbită călătoria. Darnic din fire, îşi reînnoieşte mereu valurile spumegate şi nu se întreabă cât a dat şi cât îi mai rămâne. Ştie prea bine că jos, în adâncime, e lacul mare care nu seacă niciodată, câtă vreme Bucegiul nu se va fi prăbuşit şi marea nu va fi acoperit Carpaţii. El, Peleş, nu ştie de loc a socoti şi nu zice niciodată:''Nu vreau să mă istovesc ca nu cumva să rămâi sărac !'' O ! nu, harnic şi darnic îşi aruncă valurile prin lume la vale, ca oameni şi vietăţi şi ierburi să se răcorească din ele.

            Se necăjeşte cu toate aceste şi el câteodată, când primăvara nu vrea să sosească, ori toamna pleacă prea în pripă: atunci se face de tot galben şi se umflă în mânia lui aşa de tare, încât rupe şi sfâşie tot ce-i cade la îndemână. Iar crivăţul râde de dânsul, ori drept pedeapsă îl biciuieşte şi-i aruncă în drum copaci mari, ca să-l obosească cu ei pe nerăbdătorul copil, cu pletele creţe şi cu inima îndârjită.

            Dar nici nu e cu putinţă să nu-l apuce necazul, când iarna vine aşa de grabă. Îi este un lucru nesuferit, când copacii îşi aruncă frunzele în el şi trebuie să le poarte, acum neînsufleţite, pe acelea cu care nu glumise toată vara; apoi îl supără şi ghiaţa care-l strâmtorează şi vrea să-l silească a tăcea. Căci un păcat mare are Peleşul: voieşte să stea, mereu să stea de vorbă, cu florile, cu copacii, cu păsările, cu vânturile, chiar şi cu muşchii de pe pietrele din albia lui, ba, în cele din urmă, şi cu sine însuşi, când nu mai e cine să-l asculte. Şi care e omul ce ar voi să stea cu sine însuşi de vorbă ? Fie cel mai cuminte, tot i s-ar urâ în curând, cum i se urăşte de multe ori şi celui mai bun al său prieten, care s-a putut deprinde la răbdare faţă de dânsul.

            Iară lui Peleş îi place prea mult ca alţii să se minuneze de poveştile lui, şi nu ţine de loc să păstreze tainele ce i s-au încredinţat, deşi munţii l-au mustrat adeseori pentru limbuţia lui, zicându-i ''Babă bătrână''. Dar el şi-a scuturat părul creţ, şi a aruncat o privire ştrengărească la codru, ca şi când ar voi să-i zică: ''Aşa-i, că ţie-ţi place să mă asculţi !?''

            Am stat ceasuri multe şi îndelungate lângă el şi am ascultat spusele lui, şi câteodată parcă vedeam vârful degetului vreunei zâne, ori piciorul trandafiriu, ori plete din părul ei; şi am auzit adeseori cântări minunate: acum am să vi le povestesc toate. 

            Căci nu e taină ceea ce Peleş a spus: o ştie o mulţime de lume, o ştiu feriga şi muşchiul şi floarea ''Nu mă uita'' şi fagii şi brazii, iar acelora care n-o ştiu, le-o spune vântul, ce scutură mereu frunzele până ce nu le spun toate, ca păsările să ducă vorba mai departe peste nouă mări şi nouă ţări, până acolo unde nu mai sunt furtuni, fiindcă nu mai este nici aer. Fiindcă eu nu am aripi, nu pot purta poveştile departe-n lume, ci trebuia să le spun pentru ca să mergeţi şi voi să vedeţi Peleşul.

            Poate că el are să vă povestească mult mai multe ca mine, iar acelora, care n-au avut încă nici un cuget rău în sufletul lor, li se vor arăta şi zânele.

            Acum, ascultaţi ce-a fost, cum a fost o dată şi dacă n-ar fi fost, nici n-ar povesti-o Peleş.      

                                      (povestea următoare - mâine seară...)

sursa desenului: Căutare Imagini pentru desene de craciun )