Furnica...

...  încet-încet, parcă nici nu a fost zăpadă pe la noi... doar frigul a rămas !
... căldura sobei mă înconjoară... e atât de plăcut !
... poveşti la gura sobei ? ar fi binevenite !
... şi aşa am ales să mă gândesc, cu adânc respect, la o mare Regină a României, Regina Elisabeta - născută pe 29 decembrie ! - ce a iubit poveştile şi le-a cuprins într-o carte minunată: ''Poveştile Peleşului'', scrisă sub pseudonimul Carmen Sylva:                  
              https://ro.wikipedia.org/wiki/Regina_Elisabeta_a_Rom%C3%A2niei

FURNICA

              Era odată o fată frumoasă. Numele ei era Viorica. Părul ei era ca aurul, ochii ca cerul, obrajii ca garoafele, buzele ca cireşile; iar trupul era aşa de mlădios ca papura. Nu era suflare omenească, care să nu se bucure la privirea frumoasei fete, şi nu atât pentru frumuseţe, cât pentru hărnicia ei cea mare. Când se ducea la izvor, cu cofa pe cap, furca-i era totdeauna la brâu şi ea torcea. De ţesut şi de cusut, ea ţesea şi cusea chiar ca o zână. Iile ei erau cele mai frumoase din tot satul, cusute cu negru şi cu roşu, cu altiţe late pe umere. Vâlnicul, ba chiar şi călţunii ei de duminică erau împodobiţi cu flori. Mâinile ei cele mici nu stau niciodată liniştite. La câmp şi prin livezi ele lucrau tot atât de mult ca în casă, şi toţi flăcăii aveau ochii ţintiţi spre Viorica cea frumoasă. Îi mergea vestea că o să fie odată o gospodină straşnică. Ea însă nici că se uita la flăcăi şi de măritat nici nu vroia să audă vorbind. Ea zicea că nu are timp să se gândească la dânşii, căci are să poarte de grijă pentru mamă.
              Atunci mama, cu fruntea încreţită, îi zicea – ''mare sprijin ar fi un ginere zdravăn''. Fetiţa se întrista pe asemenea cuvinte; şi întreba, dacă în adevăr nu mai poate munci, pentru ca să-şi dorească numaidecât un bărbat în casă. ''Bărbaţii ne dau încă mai mult de lucru'' zise Viorica. ''Tot noi trebuie să toarcem pentru dânşii, să ţesem pentru dânşii, să coasem pentru dânşii şi nu mai putem dovedi cu munca câmpului.'' Atunci, mama ofta şi se gândea la fiul ei care murise, pentru care făcuse atâte şi multe cămăşi frumoase şi pe care le spăla atât de albe, încât toate îşi puseseră ochii pe flăcău. Nici că vreodată se ostenea, orişicât lucra pentru dânsul; dar ce nu face o mamă, fără a osteni vreodată !
              Veni însă ora, când Viorica însăşi era să vadă că mama avea dreptate să-şi dorească un ginere, ca şi cum ar fi presimţit că nu-i va mai fi trai mult pe lume. Ea începu să slăbească şi toată dragostea fiicei nu fu în stare să o ţină pe pământ. Frumoasa fată ajunse de închise ochii cei iubiţi şi Viorica stătea acum cu totul singurică în căsuţa cea mică. Pentru întâiaşi dată, ea stătea cu mâinile în sân, căci pentru cine era să mai lucreze ? Ea nu mai avea pe nimeni în lume.
              Într-o zi, şedea ea pe pragul uşii şi se uita cu întristare în lume. Deodată, văzu mişcându-se spre dânsa pe pământ ceva lung şi negru, şi iată că acest şir lung şi nesfârşit erau furnici. Nu putea nimenea da de unde ele veneau, căci nu se mai putea descoperi capătul cetei care necontenit se mişca. Acum însă ele se opriră şi formară împrejurul Vioricăi un cerc mare. Unele dintre furnici ieşiră înainte şi ziseră:

-Noi te cunoaştem bine, Viorica, şi adeseori am admirat hărnicia ta, care se potriveşte cu a noastră, şi care rareori se află pe la oameni. Noi mai ştim că tu eşti singură singurică pe lume. De aceea, te rugăm: vino şi fă-te regina naostră. Ţi-om clădi un palat, mai frumos şi mai mare decât cea mai mare casă ce ai văzut vreodată. Numai un lucru trebuie să ne promiţi, că nu te vei mai întoarce înapoi printre oameni, că vei rămâne la noi cât vei trăi.
-Nici că doresc mai bine decât să rămân cu voi, răspunse Viorica, căci nimic nu mă mai ţine pe mine aici, decât numai mormântul mamei. Trebuie să pot merge, să depun pe el flori şi vin, şi colivă şi să mă rog pentru sufletul ei.
-Poţi să mergi la mormântul mamei tale, numai să nu vorbeşti cu nici o fiinţă omenească, care-ţi va ieşi în cale, căci atunci te faci necredincioasă şi cumplită va fi răzbunarea noastră.
              Astfel se duse Viorica cu furnicile. Ele merseră o cale lungă, până ce ajunseră la un loc care se părea bun pentru a clădi acolo un palat. Atunci, văzu Viorica cu cât furnicile erau mai dibace decât dânsa. Cum ar fi putut ea fi vreodată în stare a ridica cu atâta iuţeală o asemenea clădire ? Erau acolo galerii, unele peste altele, conducând înlăuntru în locuri îndepărtate şi tot mai îndepărtate, destinate pentru ouăle furnicilor, care se scoteau afară la soare, pentru a se aduce cu aceeaşi iuţeală iarăşi înăuntru, când trebuia să fie puse la adăpostul unei ploi ameninţătoare.
              Camerele erau cu mare măiestrie împodobite cu foi de flori, pironite de pereţi cu frunzele ascuţite ale brazilor; iar Viorica se învăţa a ţese cu aţe de păianjeni, din care apoi se lucrau coverturi şi pături. Clădirea se ridica sus şi tot mai sus, camera, însă care era destinată pentru Viorica, era atât de minunat de frumoasă, precum nimeni nu-şi mai închipuise vreodată, nici chiar în vis. Multe săli conduceau înlăuntrul palatului astfel încât Viorica putea avea cu cea mai mare iuţeală ştiri despre toţi supuşii ei. Scândurile sălilor erau de foi de mac, ca picioarele reginei să nu umble decât pe pături de purpură. Uşile erau de foi de roze, legate între dânsele cu fire de păienjeni, şi astfel se închideau şi se deschideau fără vuiet. Pe jos era aşternut un covor gros şi moale, tot de floarea reginei, de se cufunda în el piciorul gingaşei Viorica. Nici că îi trebuiau aci încălţăminte. Ele ar fi fost prea aspre şi ar fi stricat covorul de flori. Pereţii camerei erau ca ţesuţi cu mare măiestrie cu garoafe, cu lăcrămioare şi ochiul păsării, şi florile continuu se reînoiau. Fiind totdeauna proaspete, mirosul lor în adevăr te îmbăta. Tavanul camerei era făcut de foi de crin, întinse ca un cort. Harnicele furnici munciseră câteva săptămâni în patul Vioricăi. El era tot ce este mai gingaş în lume, de bruma florilor, şi pe dânsul era întinsă una din ţesăturile Vioricăi. Când dormea pe patul ei, ea era atât de frumoasă, că stelele ar fi picat din cer dacă ar fi văzut-o. Însă furnicile aşezaseră camera ei în locurile cele mai din lăuntru ale palatului şi păzeau cu hărnicie şi gelozie pe iubita lor regină. Nici ele chiar nu îndrăzneau să se uite la ea când dormea.Nu putea fi trai mai frumos şi mai bine aşezat în ceata de furnici, de care era. Fiecare şi toate-şi puneau silinţa, a munci mai mult şi a plăcea harnicei regine. Nu era ordin al ei care să nu fie executat cu iuţeala vântului – căci Viorica nu ordona niciodată prea mult, niciodată neînţelepţeşte. Vocea ei cea blândă se auzea totdeauna numai ca un sfânt sau o părere. O căutătură plină de lumină şi de căldură a ochilor ei, era mulţumirea ce dăruia celor ce o ascultau. Furnicele ziceau adesea că au razele soarelui în casă şi-şi lăudau norocul.
              Ele făcură pentru Viorica o prispă deosebită, pe care se putea preumbla, ca să se bucure de aerul curat al munţilor şi de razele încălzitoare ale soarelui, când camera i se părea prea îngustă. De pe acea prispă, ea putea privi şi înălţimea clădirii, care ajunsese a fi acum un munticel.
              Într-o zi, şedea ea în cameră şi cosea la o iie cu firele de mătasă ale unui vierme, pe care îl aduseseră furnicile înlăuntrul palatului. Ea prindea pe iie aripi de fluturi. Deodată se auzi un freamăt mare împrejurul muntelui şi ca un răsunet de voci. Într-o clipă, întreg regatul cel mic era în larmă şi toţi veniră la regină şi izbucniră fără suflet în camera ei.
-Ni se dărâmă casa. Oamenii răi scormonesc în ea. Două, trei galerii au şi căzut şi a patra este în pericol. Ce să facem ?
-Nu-i nimic ! zise Viorica plină de linişte. Voi pune îndată capăt la aceasta şi într-o zi sau două galeriile vor fi iarăşi la loc.
              Viorica alergă prin labirintul sălilor şi deodată apăru pe prispa ei, însă, acolo dădu cu ochii de un tânăr de o mare frumuseţe. El descălecase şi era ocupat cu câţiva, care-l însoţeau, a scormoni cu săbii şi cu lănci în muntele furnicilor. Când ea apăru, toţi se opriră. Flăcăul cel frumos puse mâna în preajma ochilor, ca şi cum ar fi orbit de o lumină mare şi se uita plin de mirare la fiinţa cea luminoasă, care sta dinaintea lui în veşminte lucitoare. Părul de aur al Vioricăi pica în valuri până la călcâi. O roşeaţă gingaşă se răspindise pe faţa ei şi ochii îi străluceau ca stelele. La vederea flăcăului, ochii ei se tulburară un moment dar pe urmă îi ridică şi deschizându-şi gura de roze, Viorica zise cu vocea răsunătoare:
-Cine sunteţi voi care vă atingeţi cu mâna semeaţă de împărăţia mea ?
-Iartă, frumoasă fată ! răspunse tânărul. Pe onoarea mea de fecior de împărat ce sunt, de astăzi înainte sunt apărătorul vostru cel mai devotat. Cum putea să-mi treacă prin minte că o zână stă în capul acestei împărăţii ?
-Vă mulţumesc, zise Viorica. Nu-mi trebuie alte servicii decât acele ale credincioşilor mei supuşi şi cer numai ca în regatul meu să nu păşească picior de om.
              La aceste cuvinte, ea dispăru ca şi cum ar fi înghiţit-o muntele, şi cei care rămăseseră afară nu puteau vede, cum cete de furnici îi sărutau picioarele şi o însoţeau în triumf înapoi în camera ei unde Viorica se apucă în linişte de lucru, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
              Fiul de împărat însă sta înaintea muntelui ca afundat într-un vis, şi camarazii lui nu îl puteau îndupleca să încalece nici după ore întregi. El tot spera că frumoasa regină va reapare. El tot spera că o va mai vedea încă o dată, chiar dacă ochii i-ar fi fost plini de dojană şi vorbele aspre. Însă, el nu vedea decât furnici şi iarăşi furnici căci acestea, în cete nesfârşite, cu iuţeală nespusă, se sileau a drege paguba ce el pricinuise în zburdăciunea juneţii. El le-ar fi călcat în picioare de mânie şi de impacienţă; căci ele păreau că nu înţeleg şi nu aud întrebările lui. Ele alergau bucuroase şi voioase printre picioare, pline de simţământul siguranţei lor. În fine, el încălecă plin de tristeţe, cugetând necontenit cum ar putea câştiga pe cea mai frumoasă fată ce văzuse vreodată. El cutreieră pădurea până înnoptă, spre marea supărare a camarazilor săi, care dau la naiba muntele de furnici cu fata cea frumoasă gândindu-se la cină şi la paharele cu vin, ce-i aşteptau demult.
              Viorica se culca mai târziu decât toţi supuşii ei. Ea avea obiceiul de a inspecta ea singură ouăle furnicilor, de a pune mâna pe pătureţele lor ce sunt destul de moi, şi de a aerisi perdelele de flori una după alta, purtând pe vârful degetului un licurici şi uitându-se cu duioşie la tinerii vermişori. Acum ea se întoarse în camera ei şi dădu drumul tuturor licuricilor care îi luminaseră la lucru ore întregi. Numai unul singur rămase la ea până se puse în pat.
              De datină, Viorica era îndată cufundată în somnul cel mai adânc; astăzi însă ea se azvârle neliniştită când într-o parte, când în alta, îşi învârtea părul împrejurul degetelor, şedea, se scula şi iarăşi se culca şi îi era atât de cald, cât nu mai putea.
              Niciodată nu i se păruse că în împărăţia ei nu era aer îndestul. Acum ar fi vrut să iasă afară la aer dar se temea, nu cumva ai ei să o audă şi exemplul cel rău să molipsească şi pe alţii. Ea dăduse, împinsă de furnici, multe şi aspre hotărâri în contra ieşirilor oprite, hotărâri care scoteau afară din comunitate pe furnicile vinovate. Ea condamnase chiar pe unele la moarte şi fu nevoită să privească cu inima sângerândă, cum ele fură împunse, fără milă, până ce pieriră.
               Viorica se trezi înaintea tuturor şi făcu furnicilor o mare surprindere reclădind ea însăşi una din galerii. Fireşte, chiar ea nu-şi da seama că lucrând îşi zvârlea ochii în pădure că nu va vedea şi asculta cu urechile, că nu va auzi ceva. De-abia se întorsese în camera ei că mai multe furnici veniră iute, alergând plin de spaimă:
-Omul cel rău de ieri este iarăşi aci călare şi trage roţi împrejurul muntelui nostru.
-Lăsaţi-l în pace ! zise Viorica, regina, cu linişte. El nu ne va mai face nimic. Însă inima Vioricăi, a fetiţei celei gingaşă, bătea atât de tare, că fu nevoită să răsufle din adânc. O nelinişte extraordinară venise peste ea. Ea se preumbla cu mult mai des peste tot locul decât înainte, găsea necontenit că ouăle nu stau destul la soare, le scotea singură afară pentru a reintra tot atât de iute înăuntru şi i se întâmplă chiar să dea ordine contrazicătoare. Furnicile nu ştiau ce i s-a întâmplat şi-şi dădeau toată osteneala de a face toate mai bine şi mai frumos. Ba, într-o zi îi făcură chiar o surprindere cu o boltă nouă şi grandioasă. Ea se uită la ea cu o privire distrasă şi o lăudă numai în treacăt.
              Tropote de cal se auzeau împrejurul muntelui de mai multe ori pe zi; însă multe zile trecură şi Viorica nici că se mai arăta măcar o singură dată afară din palatul ei. O apucase un dor de oameni, pe care nu-l simţise încă până atunci. Ea se gândea la satul ei, la căsuţa ei din sat, la mama ei şi la mormântul acesteia, pe care nu-l mai văzuse. După câteva zile, ea anunţă supuşilor ei că are de gând să meargă la mormântul mamei ei. Atunci furnicile o întrebară cu spaimă, dacă nu-i mai place la dânsele, de vreme ce-şi aduce aminte de satul ei.
-O, nu ! zise Viorica. Vreau să mă duc numai pentru puţine ore. Înainte de amurgit sunt iarăşi la voi.
              Ea se rugă, ca nimeni să nu vie cu dânsa; dar de departe se ţinură de ea câteva furnici pe care nu le putea vedea.
              Toată lumea i se părea schimbată. Şi, în adevăr, mult timp trecuse, de când ea îşi părăsise căsuţa. Viorica începu să facă socoteala, cât timp furnicile au întrebuinţat, pentru a înălţa muntele cel mare, în care locuia, şi-şi zicea, că mulţi ani întregi au fost aceştia. Ea nu mai putu da de mormântul mamei atât de tare îl acoperiseră ierburile şi plantele de tot felul; şi Viorica umbla prin ţintirim plângând că şi acolo ea era acum străină.
              Începuse a amurgi şi Viorica tot căuta mormântul, pe care nu-l putea afla. Deoadată, răsună lângă ea vocea fiului de împărat. Ea vroi să fugă. Însă, el o reţinu cu putere şi vorbi despre dragostea lui cea mare cu cuvinte atât de dulci şi de pătrunzătoare încât ea stătu de-l ascultă cu ochii pironiţi în jos. Era atât de dulce a auzi iarăşi vorbind o fiinţă omenească şi a auzi, iarăşi, vorbind astfel de dragoste şi de amiciţie! Numai când se întunecă de tot, Viorica îşi readuse aminte că ea era o regină care-şi uitase de datorii şi nu o orfană părăsită şi că furnicile îi interzisese de a se întâlni cu fiinţe omeneşti. Cu picior iute, ea fugi de la feciorul de împărat. El însă se luă după dânsa cu cuvinte măgulitoare până în apropierea muntelui. Acolo, Viorica-l rugă şi-l conjură. El îi făcu după dorinţă dar numai după ce Viorica îi promise de a reveni a doua zi.
              Viorica se furişă încet prin săli, uitându-se tot înapoi căci i se părea că aude tropăit iute şi de jur-împrejur şoapte. Poate că acestea erau închipuiri şi că numai inima-i bătea mai tare de frică; căci de câte ori sta pe loc, toate păreau liniştite. În fine, ea ajunse în camera ei şi pică pe pat sfârşită de oboseală. Dar somnul nu venea să se reverse peste dânsa şi să-i închidă ochii. Ea simţea că a înfrânt promisiunea ce dăduse şi cine mai putea să o respecte când cuvântul ei nu mai era sfânt. Neliniştită, Viorica se azvârli când într-o parte, când în alta. Mândria i se revolta în contra tainei de care era înconjurată şi totuşi ea cunoştea furnicile, ura lor neîmpăcată şi pedepsele lor nemaipomenite. Necontenit, i se părea că aude tropăitul iute al multor mii de picioruşe, ca şi cum muntele ar fi însufleţit . Când simţi că dimineaţa se apropie, ea dădu în lături perdeaua de roze pentru a alerga afară în libertate. Însă ce mirare o cuprinse când văzu că una din ieşiri era astupată cu frunze ascuţite de brad. Ea încercă la a doua şi la a treia ieşire şi luă pe urmă pe rând pe toate una după alta, însă în zadar căci toate erau umplute şi îndesate de jos până sus. Atunci ea începu a striga tare şi iată că toate cetele de frunici se adunară venind prin multe şi neînsemnate deschizături.
-Vreau să ies la aer curat, zise Viorica cu tărie.
-Nu, răspunseră furnicile. Nu te lăsăm să ieşi afară căci atunci te pierdem.
-Nu-mi daţi ascultare?
-Da ! În toate, numai într-acest un singur punct, nu. Zdrobeşte-ne cu piciorul spre pedeapsă. Noi suntem gata a muri pentru binele comunităţii şi pentru a scăpa onoarea reginei noastre.
              Viorica plecă capul şi lacrimi izbucniră din ochii ei. Ea rugă furnicile să-i redea libertatea. Micile fiinţe severe nu răspunseră nimic; deodată şi pe tăcute ea rămase de tot singură în locul întunecat. O! cum plângea şi cum se văieta Viorica ! Cum îşi smulgea părul cel frumos ! Pe urmă, începu a-şi deschide o cale cu degetele ei gingaşe; însă ceea ce lucra şi da în lături, se împlea mai tot atât de iute la loc, încât, în fine, pică disperată la pământ.
              Furnicile-i aduseră îndată cele mai frumoase flori şi nectar şi picături de rouă, pentru a-i alina setea; însă vaietele ei rămaseră neascultate. De teamă ca ele să nu pătrundă în afară, furnicile se hotărâră a ridica zidirea lor tot mai sus, şi mai sus, atât de sus şi mai sus decât Vârful cu Dor, şi numiră acest munte – ''Furnica''.
              Feciorul de împărat de mult nu mai dă roate prin împrejurul muntelui dar noaptea, când toate sunt liniştite, se aud încă suspinele Vioricăi.     
                                              (povestea următoare - mâine seară...)

sursa desenului: Căutare Imagini pentru desene de craciun )