Piatra-Arsă...

...  dacă nu ar fi frigul nopţii ce îngheaţă totul pe afară, pe timpul zilei ai jura că suntem într-un început de primăvară, răcoroasă... aşa au zis şi ghioceii ce au greşit anotimpul, păcăliţi şi ei de vremea schimbătoare de pe la noi, şi care acum stau zgribuliţi unul în altul ţinându-şi florile încă nedeschise... 
... căldura sobei mă înconjoară... e atât de plăcut !
... poveşti la gura sobei ? ar fi binevenite !
... şi aşa am ales să mă gândesc, cu adânc respect, la o mare Regină a României, Regina Elisabeta - născută pe 29 decembrie ! - ce a iubit poveştile şi le-a cuprins într-o carte minunată: ''Poveştile Peleşului'', scrisă sub pseudonimul Carmen Sylva:                  
              https://ro.wikipedia.org/wiki/Regina_Elisabeta_a_Rom%C3%A2niei

PIATRA-ARSĂ

              Mândră, mult era mândră frumoasa Păuna. Nu în zadar avea ochii aşa mari şi negri, sprâncenele îmbinate şi nas de vultur. Gura nu-i era tocmai mică dar bine făcută, şi de vorbea ori râdea, două şiruri de dinţi lucind. Ca o coroană îşi aducea pe frunte cozile ei negre, şi văzând-o trecând sprintenă, voinică şi cu capul sus, lumea-i zicea în şagă: pui de împărat. Dar nu era aşa mândră Păunica să întoarcă capul când trecea Tănase, şi ea-l asculta când vorbea cu dânsa la horă. Când însă cineva încerca s-o supere pomenind de dânsul, obrajii ei se făceau roşii dar şi răspunsul avea tăiş şi curma pofta de glumă a îndrăzneţului. Tare pizmuia flăcăii pe Tănase, mai ales când aflară că logodna se făcu. Dar iată că veni război peste ţară. Tănase trebui să plece la oaste şi să pogoare la Dunăre. Păuna îşi înghiţi lacrimile înaintea lumii; ea plânse în ascuns, nimeni nu cuteza s-o întrebe.

              Cum făcea şi cum dregea, în sat ea avea mai întâi ştiri de la oaste şi când începu să se povestească de primele bătălii, astfel de ameţeli o apucau încât de multe ori trebuia să se sprijine de piatra din capul satului, voinica Păuna. Noaptea nu mai avea somn şi des trebuia să lase lumânarea să ardă spre a împrăştia îngrozitoarele vedenii care-l arătau pe Tănase al ei acoperit de răni, dându-şi sufletul sau mort. Astfel, pe o neagră noapte, şedea ea îmbrăcată pe marginea patului, fără să ştie că afară se pitula cineva pe lângă casă şi se uita pe fereastră. Nici nu ştia cât era de frumoasă cu ochii mari, aţintiţi înaintea ei, cu mâinile încrucişate pe genunchi. Deodată, aude bătând la fereastră. C-un ţipăt năbuşit, fata tresare şi întoarce capul scrutând din ochi întunericul. I se pare că vede pe Tănase şi apoi aude chemând încet:
-Păună, dragă Păună, vino, te rog, până afară, nu te teme, eu sunt, Tănase !!!
              Mâna Păunei şi apucase ivorul uşii; acum e afară şi deodată se simte luată în braţe. Ea respinge braţul care o împresura şi zise:
-Cum, tu ? Nu doară cineva voieşte să-şi râdă de mine ?
-Iată inelul tău, Păuno, şi aici la gât, iconiţa care mi-ai dat; n-am mai putut suferi, am vrut să văd dacă nu m-ai uitat !
-Dar cine ţi-a dat drumul de la oaste ?
-Mie ? Nimeni.
-Nimeni ? Şi eşti aici ? Ce fel, nu mai e război ?
-O, da, tot e război dar eu am plecat în ascuns, de focul tău, Păuno !
-De focul meu ? Păuna avu un hohot scurt şi năbuşit. Crezi tu că-mi e drag să am de logodnic un fugar de oaste? Piei din ochii mei !
-Păuno ! Asta-i iubirea ta ? La moarte, la pieire mă trimiţi ?
-Pasă unde-i vrea dar atâta-ţi spun, niciodată nu voi fi nevasta ta; căci a fi silită a-mi dispreţui bărbatul, asta n-o pot suferi !
-Iubeşti pe altul !
-Nu, Tănase, pe tine, numai pe tine te iubesc; am petrecut nopţi cu gândul la tine dar n-aş fi văzut niciodată că am prins dragoste de un netrebnic fricos !
              Păuna îşi ascunse faţa cu mâinile, plângând.
-Eu gândeam că o să primeşti cu bucurie, o să mă ascunzi la tine !
-O ! ruşine, strigă fata, ruşine că m-am logodit ţie; dar ascultă ce-ţi spun eu acum, că mai curând or arde Bucegii decât eu să-ţi fiu nevastă.
-Şi eu, strigă Tănase, şi eu îţi spui ţie că nu mă vei vedea de acum decât schilod ori mort !
              În acel moment stau faţă în faţă amândoi tinerii cu ochi aşa de aprinşi de mânie, încât luceau în întuneric. Deodată se răspândi deasupra lor o lumină roşie şi când priviră în sus, le păru că s-a aprins unul din vârfurile stâncoase ale Bucegilor. Tot mai mare se făcea jeratecul, până ce se ridică o flacără roşie din care părea că sar stele. Logodnicii stau înmărmuriţi. Ferestrele caselor vecine începură a se deschide, oamenii strigau unii către alţii: arde pădurea ! ba arde muntele ! Câinii lătrau, cocoşii cântau. Atunci, Păuna apucă pe flăcău de umeri şi respingându-l departe de dânsa, îi strigă:
-Departe, fugi de aici şi te ascunde, căci altfel mor de ruşine !
              Închise apoi uşa şi stinse lumânarea. Cu inima sărindu-i în piept se uită după Tănase plecând şi pitindu-se în umbră după case, văzu încă muntele cum licărea şi se întuneca încet, şi nu dădu nici un răspuns când veniră s-o cheme să vadă minunea.
              Din acea zi, toţi văzură pe Păuna afară din cale searbădă, nu mai râdeau buzele de pe care zburau aşa de lesne glumele şi erau totdeauna gata la răspuns şuguitor şi cu tăiş. În tăcere îşi vedea acum de lucru, se simţea însă adesea aşa de obosită încât era silită să se aşeze pe marginea fântânii şi cu apă să-şi răcorească fruntea. Câteodată îşi privea, visând, faţa în fântână or, speriată, se uita în sus în Bucegi. Neaşteptat, începu a se zice că Tănase ar fi fost în sat; cutare şi cutare susţineau că l-a văzut la lumina muntelui în flăcări, că i-a auzit chiar glasul împreună cu acel al Păunei. Când o întreba pe dânsa despre acesta, picături de sudoare i se puneau pe frunte şi în jurul buzelor care tremurau uşor când zicea:
-Dar nu era tăcere şi întuneric la mine când ardea muntele ?
              Mama Păunei da mereu din cap şi zicea că se văd fel de fel de minuni în lumea asta ticăloasă. Sosi atunci ştirea că se dăduse o mare şi crâncenă bătălie, ştire pe care Păuna fu cea din urmă ce o află de astă dată. Ea se duse curând acasă, îşi legă o bocceluţă; puse mămăligă şi o bucată de dovleac într-un şervet, şi când mama sa o întrebă, îngrijită, unde se duce, îi zise numai:
-Mă întorc curând, mamă, nu te îngriji despre mine.
              Se întindea în amurgul serii câmpul de bătaie; mii de morţi se vedeau risipiţi, caii se rostogoleau dându-şi sufletul, alţii, cu capul la pământ, şchiopătau de colo până colo. Oastea era tăbărâtă în jurul unor mari focuri de bivoac şi nimeni nu mai asculta la vaietele care veneau de pe câmpul de bătaie. O formă înaltă de femeie se strecura singură printre rândurile celor care zăceau, după ce străbătuse tot lagărul, întrebând de Tănase. Fără sfială, se apropia de prieten şi de vrăşmaş, dând să bea la unul ori la altul, şi privea bine pe cei morţi. Venise noaptea şi luna lumina acum groaznica câmpie. Mereu umbla fata de colo până colo, îngenunchind când aici, când dincolo, sprijinind de pieptul ei capul vreunuia care îşi da sufletul şi cătând, pe trupuri groaznic schilodite, de nu se găseşte un inel şi o iconiţă de gât. Numai o dată se dădu cu dezgust înapoi când văzu nişte femei care despuiau un mort şi auzi trosnind oasele degetelor din care smulgeau inelele. O luă la fugă însă se întoarse iarăşi şi cu teamă se uită la mort.
              Întregul lagăr căzuse în adormire şi Păuna tot rătăcea încă în lumina lunii pe câmpul de bătaie. Din când în când ea chema încet: Tănase ! Adesea îi răspundea un geamăt; dar, întristată, ea scutura din cap după ce dădu să bea suferindului. Începuse să crape de ziuă şi lumina lunii se făcuse mai searbădă; deodată vede ceva lucind şi când se apropie, dă de un mort, aproape dezbrăcat dar care cu mâna, la care se zărea un inel, strânsese aşa de tare un lucru ce-i atârna de piept, încât se vedea că fusese peste putinţă a-i descleşta degetele. Păuna îşi recunoscu inelul.
-Tănase !
              Şi cu acest ţipăt ea căzu lângă mort a cărui faţă, înecată în sânge, abia se putea deosebi. După puţine momente, Păuna îşi veni în simţiri, atunci se puse a spăla faţa iubită şi o podidi lacrimile când văzu că amândoi ochii şi nasul primiseră o groaznică tăietură dar văzu însă că sângele începe iarăşi să curgă. Acum era sigură că iubitul ei încă nu murise şi se grăbi a-i răcori buzele dându-i să bea şi a-i lega rănile cu ştergarul ei. Un lung suspin ieşi din pieptul lui şi când auzi că-l strigă pe nume, ridică mâna şi pipăi faţa Păunei.
-Păunica mea, zise el cu un glas ce abia se auzea, lasă-mă să mor aici, sunt orb, de ce mai sunt eu bun pe lume !
-Nu, nu, strigă Păuna, eşti logodnicul meu iubit şi vrând Dumnezeu, bărbatul meu, în curând. Dar taci acum ! Taci !
              Multe şi lungi săptămâni trecuseră din acea dimineaţă, săptămâni în care Păuna nu se mişcase zi şi noapte de lângă patul lui Tănase, şi neobosită îl îngrijise. Într-o zi, oamenii din sat văzură venind pe drum doi călători: un orb în manta soldăţească, cu crucea de onoare pe piept, şi o fată care-l ducea de mână şi cu surâs vesel zicea către trecători:
-Iată-mi logodnicul: un viteaz, vedeţi semnul pe piept !
-Şi pe obraz ! adăuga Tănase suspinând.
              Niciodată nu fusese nuntă aşa de mare, de aproape şi de departe se adunase lumea şi căia pe Păuna cea frumoasă care luă pe orb. Ea însă era veselă şi râdea tuturor zicând:
-Sunt mândră ! Am un viteaz de bărbat ! Şi slavă Domnului că sunt voinică şi pot să muncesc pentru amândoi !
              Muntele însă pe care lumea-l văzuse arzând, se numi Piatra-Arsă căci ciobanii şi vânătorii care urcaseră după capre negre jurară că au găsit acolo stânci prefăcute în cărbuni.     
                                                     (povestea următoare - mâine seară...)

sursa desenului: Căutare Imagini pentru desene de craciun )