Valea Cerbului...

... noaptea a revenit după tot o zi ca de primăvară - în ziua a treia, am serbat pe Sfântul Ştefan !
... căldura sobei mă înconjoară... e atât de plăcut !
... poveşti la gura sobei ? ar fi binevenite !
... şi aşa am ales să mă gândesc, cu adânc respect, la o mare Regină a României, Regina Elisabeta - născută pe 29 decembrie ! - ce a iubit poveştile şi le-a cuprins într-o carte minunată: ''Poveştile Peleşului'', scrisă sub pseudonimul Carmen Sylva:                  
              https://ro.wikipedia.org/wiki/Regina_Elisabeta_a_Rom%C3%A2niei

VALEA CERBULUI

              Între Omul şi Caraimanul se deschide, ca jumătatea unui cerc, o vale largă, căreia 
îi zic Valea Cerbului deşi cerbii demult nu mai sunt. E însă aici un alt lucru, şi acesta dăinuieşte odată cu lumea; cât e de lung muntele, zăreşti răzimându-se de el un întreg şir de uriaşi de piatră cu învederate feţe şi mâini, oarecum ca nişte cioplite chipuri de zei egipteni.

            În munţii aceştia locuia, mai demult, un neam de oameni, mare în putere, mândru şi de jur-împrejur de temut fiindcă lucrul de care se apucau aceşti oameni, trebuia să iasă cu bine la capăt. Ei, începând de la naşterea lor, trăiau sub cerul liber, dormeau pe omăt şi se scăldau în apele reci ale muntelui. Erau aşa de mari încât, cu câţiva paşi, urcau munţii cei mai înalţi şi dacă loveau odată un copac, el rămânea în vecii vecilor strâmb. Ei beau lapte de cerbi înaripaţi şi călăreau pe cerbi înaripaţi care, însă, cu aripile îşi iuţeau numai fuga dar în văzduh nu se puteau înălţa cu sarcina lor.

            Aveau un împărat bătrân, vechi de bătrân şi atât de înţelept încât cereau în toate sfat de la dânsul şi i se supuneau ca nişte copii. Era un luru minunat când moşneagul, cu barba şi pletele lui albe şi fluturate-n vânt, gonea călare pe cerbul înaripat, urmat de oştenii săi, ca un nor de furtună, ale cărui tunete fac să tremure Carpaţii.

            Un singur lucru era, care-i umplea pe toţi de îngrijorare: Briar Împărat n-avea fecior ci numai o fată singură, o fecioară încântătoare, înaltă ca un brad, îndrăzneaţă ca un băiat şi aşa de tare, încât putea să poarte de căpăstru câte trei şi patru cerbi înaripaţi, de cei sălbatici, fără ca să dea un pas măcar la o parte, când ei săreau în labe, apucau zăbalele în dinţi şi se încruntau la ea cu coarnele lor.

            Oştenii ţinură sfat mare şi se duseră cuprinşi de gândurile lor de îngrijorare la împărat.

-Geniul cel mare să-ţi dăruiască o lungă, lungă viaţă dar dacă el te va chema în peştera cea de aur, pe cine să alegem în locul tău, căci tu nu ai fecior ? ziseră ei. Ne-ar fi dorită fiica ta şi bucuroşi am fi să o slujim dar cum să punem o copilă la încercarea asprei noastre alegeri de împărat !

            Împăratul îşi netezi barba căruntă şi grăi:

-Cine ştie, dacă fiica mea, pusă la încercare, nu se va dovedi voinică întocmai ca şi când ar fi băiat. Voi vedeţi că e îndrăzneaţă şi un bărbat bun şi înţelept, veţi fi tot atât de fericiţi ca acum. Vrei s-o întreb dacă voieşte ?

            Briar Împărat bătu în palme.

            Carpaţii bubuiră în lung şi în lat, şi năpraznic se auzi un tropăit de copite şi nişte plesnete de bici, ceva ce venea şi se apropia ca o furtună. Fata împăratului şedea călare pe un cerb şi ţinea de lanţuri de aur, alţi zece într-o mână, iară cu cealaltă învârtea biciul lung ca cel mai mare şarpe şi strălucitor, ca cel mai înfocat fulger. Figura-i ajungea parcă în cer, iar părul îi flutura în vânt, învelind-o ca un nor uşurel, ce ascunde soarele pe o clipă. În loc de soare dădeau luciri cei doi luceferi din faţa ei şi dinţii ieşeau, printre buzele zâmbitoare, la iveală. Iară tropotele de copite erau însoţite de chiotele copilei şi de cântecele ei.

            Împăratul îşi roti zâmbind ochii peste oştenii săi, ca şi când ar voi să le zică:''Vă e destul de băiat ?''. În clipa aceea, copila sări jos şi strigă împărţind lanţurile printre oameni:

-Iacă, ţineţi ! tot nu-i între voi nici unul care să-i poată purta pe toţi deodată!

            Aruncându-se apoi în genunchi înaintea împăratului, ea grăi cu glas blând:

-Tu m-ai chemat, tată ?

-Vijelia, fătul meu, scoală-te şi te uită la aceşti bărbaţi care au venit să mă întrebe, cine să fie, după mine, împărat: pe cine socoteşti tu ?

            Copila privi cu firea aşezată de la unul la altul, iar după ce se uită la toţi, îi luă iar de la început şi apoi de a treia oară. Mai serioasă şi tot mai serioasă i se făcea faţa, mai întunecat şi tot mai întunecat îşi încreţea sprâncenele puternice, care căzură în cele din urmă ca umbrele nopţii peste ochii strălucitori, în care licura o lacrimă. Acum ea grăi cu glasul inăbuşit şi întunecat:

-Nici unul, tată, căci nu e în ochii mei nici unul deopotrivă cu tine; dar tu, înţelept cum eşti, fără îndoială vei fi ales şi-l vei fi găsit pe cel mai bun.

-Acela pe care-l aleg eu – răspunse împăratul – trebuie să primească a fi pus la încercarea, ale cărei plăgi le port încă pe trupul meu împărătesc: o cunoşti tu, copila mea ?

-Mai e vorbă, dac-o cunosc ! Pagubă numai că nu sunt fecior; pe mine m-ar găsi neclintită.

-Şi dac-aş fi voind să te iau pe tine drept fecior ?

-Pe mine ?
            Sângele-i năvăli copilei minunate spre obraji, frunte şi gât, şi ea grăi cu buzele tremurate:

-Nu m-am făcut vrednică de o cinste aşa de mare şi nu ştiu, dacă am destulă pricepere; dar bucuroasă voi să mă supun la încercare, dacă părintele meu cu chiar a sa mână va face aruncătura cea dintâi. El să mă facă însuşi urmaş al său dar apoi să trăiască încă ani îndelungaţi şi să-mi încuviinţeze a trăi în draga mea voie ca până acum.

            Aceste cuvinte fură primite cu viforoase strigăte de bucurie ce bubuiau şi clocoteau încât vulturii simţeau tremurând văzduhul şi copacii se-ncovoiau ca-n faţa crivăţului.

            Fata de împărat dădu, drept semn de mulţămire, din cap şi-şi trase cu mâna părul auriu înapoi din faţa aprinsă.

-Un singur lucru, taică, zise ea; o fustă va trebui să-mi daţi voie a purta căci cu părere de rău, sunt copilă!

            Bătrânul împărat îi puse cu blândeţe mâna pe creştet şi dădu drept semn de încuviinţare din cap.

            Se hotărâ ziua şi se alese locul, la care trebuia să se facă începutul încercărilor; înainte de toate trebuia să stea cât e ziua de lungă pe nemâncate şi nebăut în soare. Dacă se arăta slabă sau obosită, or dacă seara mânca cu prea multă poftă, ea nu putea să se urce în scaunul împărătesc. A doua zi, trebuia apoi să adune o grămadă de bolovani dintr-un râu ales într-o vale afundă, ca să facă de nenumărate ori drumul la deal şi la vale până ce se va strânge numărul obişnuit de bolovani, pe care-i aruncau a treia zi în ea. Despre toate acestea o vesti cel mai bătrân din popor, iară ea-l ascultă cu faţa veselă.

            Revărsându-se zorile unei zile de arşiţă din luna iulie, Vijelia, chiar de la răsăritul soarelui, stătea în piscul unui munte, cu o albă haină de lână pe ea. În cele dintâi ceasuri ea cânta din toată gura dar înspre miazăzi trebui să-şi curme cântarea deoarece i se uscase gâtul şi limba din gură. Soarele era pe scăpătate când copila îşi mută abia din loc piciorul, pe care se răzimase. Deodată, răsună dinspre vale tropot de copite, şi iată că cerbii ei se avântau spre dânsa şi-i făceau vânt răcoritor cu aripile lor, iar cerboaica, la care ţinea mai mult, se înghesui printre celelalte şi-i întinse ugerul plin ca să-şi astâmpere setea. Ea însă le porunci cu asprime să se depărteze şi sărmanele dobitoace se întoarseră cu capul în pământ, la târlă.

            Lungi erau ceasurile şi arşiţa soarelui aşa de mare era, încât opărise capetele părului de aur al Vijeliei. Dar ea nu se mişca. Când soarele apuse, veniră bărbaţii şi-i dădură o gură de apă. Ea-şi udă abia buzele, apoi strigă:

-Mititico !

            Cerboaica ei zbură în fuga mare la dânsa: gustă puţin din laptele acesteia şi nu voi să primească alte bucate.

            Brior Împărat privea cu încordare la fiică-sa frumoasă, iar ea se uita zâmbind cu blândeţe la el şi-i spuse că ziua dintâi a trecut iute şi uşor.

            Înnoptându-se, ea se scoborâ la râu, se scufundă de vreo zece ori în el, apoi iar urcă, se aşeză pe o stâncă acoperită de muşchi şi-şi stoarse părul. Luna se ridică din dosul muntelui şi stătu privind la minunea de faţă. Ea îşi vărsa cu gingăşie razele peste dânsa, încât stropii storşi din păr străluceau ca argintul. Nu ştia luna că acest trup minunat avea să fie pus sub o grindină de bolovani; altfel s-ar fi înfăşurat într-un văl de tristeţe.

            În revărsatul zilei de a doua, Vijelia era în picioare, îmbrăcată în o haină scurtă şi aşa de sprintenă şi de voioasă, ca şi când ea nici nu ar putea să ştie de oboseală. Când veniră bărbaţii ca s-o ducă la munca zilei acesteia, ea gonea călare pe cerbul ei, lăsându-se pe spate de-a lungul spinării lui şi jucându-se iar cu coarnele lui, ca un copil în leagăn. Acum, ea sări jos şi-i dădu cerbului drumul, lovindu-l odată uşurel cu palma, apoi luă pe umăr o lespede lată de piatră, coborâ cu ea în vale, o puse pe ţărmul râului şi, umblând prin apă, adună bolovani, pe care îi puse vraf pe lespede cât încăpea de înalt.
-Ajutaţi-mă s-o ridic pe umăr ! zise ea dar nici unul dintre bărbaţi nu putea s-o ridice.
            Atunci, ea se plecă şi şi-o aruncă râzând pe umărul stâng. Zise după aceea să-i pună iar înapoi pietrele ce lunecaseră jos şi urcă la deal aşa de iute, că nici unul nu putea s-o urmeze, şi descărcă sarcina şi, fără a se mai odihni, se întoarse iar fuga la vale.

Briar Împărat privea de sus la fata sa şi-şi netezea în tăcere barba căruntă. Mai era încă mult până la scăpătatul zilei, când Vijelia îngrămădise bolovanii în numărul cuvenit. Ea îşi încrucişă braţele pe piept şi privi la grămadă fără a clipi din ochi; iar împăratului îi era greu la inimă, când îşi vedea copila stând astfel şi a dormit puţin în noaptea aceasta. Ea însă dormi un somn uşor şi adânc sub un stejar uriaş prin care se furişau razele lunii ca să vază pe adormita frumoasă ce-şi pusese braţele drept căpătâi şi cuprinsă de cel mai adânc semn copilăresc, visa cu buzele desfăcute.

            Deşteptată de crăpatul zorilor, ea îşi căută o haină de in, pe care se putea bizui, fiindcă ea însăşi o torsese şi o ţesuse din fire tari. Aşa se ivi în faţa poporului său, frumoasă, încât multora li se aprindea inima, când se gândeau că vor să arunce cu bolovani în ea. Grămada de bolovani pieri într-o clipă deoarece tot insul apucase câte unul în mână. Ei făcură apoi un cerc împrejurul copilei care-şi strânse liniştită părul la un loc şi-şi făcu un moţ din el:

-Ca nu cumva să socotiţi că sunt scutită de o mantie ! zise ea zâmbind.

            Cei dintâi bolovani zburară din mâna lui Briar Împărat care, aruncând, se uită ţintă în ochii fiicei sale. Ea sărută locul de pe braţul său, la care fusese lovită, şi puse drept semn de sărutare trimisă tatălui său amândouă mâinile pe buze. Apoi, rămase ca un chip cioplit din piatră sub grindina de bolovani ce cădeau pe ea, deşi durerile din ce în ce îi creşteau. O singură dată îi scăpă un suspin şi pe o clipă încrucişă braţele peste piept şi mâinile îi erau aşa de albe ! Însă neîntârziat îşi lăsă iar în jos braţele, îşi întoarse capul şi privi în urma soarelui care, încet, de tot încet, se apropia de piscurile munţilor şi scălda faţa copilei într-o zare roşiatică de foc. Deodată, puhoiul de bolovani se curmă şi oştenii toţi la picioarele ei, închinându-şi lăncile şi săbiile şi jurându-i cu glas bubuitor credinţă veşnică şi neclintită. Iară ea îşi ridică mâna şi grăi:

-Şi eu vă jur ca, pentru voi, să muncesc, să mă lupt şi să rabd până la capătul vieţii mele !

            Apoi întorcându-se spre împărat, ea grăi:

-Dă-mi mâna, tată, sunt obosită.

            Moşneagul o învăli în mantia sa şi îmbrăţişând-o, o duse spre casă. Ea îşi rezemă capul de umărul lui; însă deodată îi răsună o sforăială în ureche; era Vântul, credinciosul ei cerb.

-A, du-mă tu ! strigă ea, apoi sărută botul lui cel acoperit cu nişte păr ca fulgii, i se aruncă în spinare şi se făcu nevăzută cât ai da din palme. Vântul o duse în vale la râu în care ea se scăldă timp îndelungat, întinzându-şi vinele şi răcorindu-şi trupul plin de răni. Mai sorbi cu însetare şi din apa rece ca gheaţa, apoi goni spre casă, veselă, ca şi când n-ar fi suferit nimic.

            Câtva timp, viaţa se petrecu iar tot ca înainte. Vijelia era tot viforul, tot copila zburdalnică ce fusese totdeauna şi nu voia să ştie nimic de treburile ţării. Iar Briar Împărat îmbătrânea văzând cu ochii şi oştenii săi stăruiau cu tot dinadinsul să-şi aleagă un ginere pentru fiica sa, ca să poată ţine în curând un nepot frumuşel pe genunchi.

-Pe cine-ţi doreşti de brbat, fata mea ? o întrebă el într-una din zile pe fiica sa; nu-ţi place nici unul dintr-ai noştri ?

-O, nu, răspunse Vijelia, nu mă mărit după nici unul din aceia, care au aruncat cu pietre în mine; ar trebui să-mi aduc aminte de aceasta, şi n-aş putea să-i fiu soţie cu dragoste; bărbatul ce voi iubi trebuie să vie din slavă, unde nu se poate ridica nici unul dintr-ai noştri, cu toate că cerbii ne sunt înaripaţi !

            Abia le grăi acestea, se ivi pe cer ca un fel de nor înspăimântător de mare, iar din nor răsună un ceresc cântec de harpă. Norul, încetul cu încetul, se lăsă în jos şi ieşi la iveală un june pletos cu o harpă cât un copac, pe care erau întinse nişte coarde de aur, ce schimbau în strălucirea lor toate feţele curcubeului. Acum suna cu mâna puternică şi iar trecea numai ca un rîsuflet peste coarde, şi din toate acestea ieşea un amestec de sunete, de care-ţi tremura inima în piept. Vijelia se uita încremenită în sus la el şi se uita mereu şi după ce dânsul făcuse o săritură îndrăzneaţă la pământ, împingând cu o mişcare a mâinii sale norul, de care fusese adus, în depărtarea albastră. Apoi el se apropie de dânsa, îi apucă mâna şi grăi:

-Vin din aer, eu sunt Viscolul, voieşti să fii a mea, căci sunt deopotrivă cu tine !

-Da, răspunse fata ca prin vis, voiesc să fiu pe totdeauna a ta !

            Briar Împărat o întrebă cu fruntea-ncreţită:

-Dar îl iubeşti tu chiar de pe acum, fata mea ? Bagă de seamă că n-o să fii fericită cu dânsul, iar pentru poporul nostru nu e făcut omul acesta; el va cutreiera prin lume, lăsându-te pe tine singură, până ce nici oştenii nu vor mai voi să ţi se supună. Draga mea copilă, lucrul acesta nu iese la capăt bun şi tu n-o să te fericeşti !

-Fericită ori nu; asta mi-e totuna, taică; nu pot trăi fără de dânsul; mai bucuros nefericită cu el decât fericită cu altul.

            Împăratul îşi dădu suspinând învoirea; dar el curmă cu o mişcare nerăbdătoare a mâinii făgăduielile şi jurămintele tânărului.

-O să văd la faptă ! zise el scurt.

            La început, mergeau toate ca la nuntă şi ospeţie; acum Vijelia se lăsa să fie purtată de nori, iar soţul ei gonea călare pe cerb. Împăratul îi auzea pe oşteni săi adeseori plângându-se că e prea multă gălăgie în ţară şi că era mai bine dacă străinul nu venea la dânşii. Însă nu trecu mult şi adeseori Vijelia rămânea acasă, în vreme ce soţul ei umbla de-a vântură-ţara. Ea nu mai vorbea şi era aşa de tristă, cum nu fusese pe când se afla în grădina de bolovani, şi dac-o întreba cineva, unde-i este soţul, ea răspundea ''Nu ştiu !''- dacă în curând o va duce iar cu dânsul prin nori ? - ''Nu ştiu !''

            Murind Briar Împărat, oştenii se tânguiră cu suliţele închinate la pământ, stând zi şi noapte la mormântul lui de nouă ori câte nouă străji de-a rândul, iar Vijelia nu-şi curma plânsul şi suspinele până ce nu se văzu, în mijlocul jalei, în braţe cu un copil minunat de frumos, dar nespus de plăpând. Ah ! cum putea el să stăpânească vreodată poporul oţelit, cum putea să poarte asprimea părintelui său ? Ea-l ţinea zi şi noapte în braţe, nu-l părăsea nici o clipă; zăcea în braţele ei când ea avea să facă judecată, să-mpace pe cei învrăjbiţi, cu înţelepciune şi dreptate. Viscol nu îşi putu stăpâni mânia când se abătu pe acasă şi ea-şi apără ca o leoaică pruncul pe care el voia să-l strivească de o stâncă.

            El punea ţara în fierbere, făcea judecăţi nedrepte, era o plagă până ce nu o lua iar de-a colinda. Harpa, pe care o uitase, era un izvor de mângâiere şi de bucurie pentru mamă şi copil; ei învăţaseră să cânte pe ea cântece de jale, pe care toţi le ascultau cu răsuflarea oprită; dar încă mai frumos era când Zefir trecea ca o adiere prin corzi; atunci răsuna parcă tot văzduhul şi de plăcere ţi se umplea inima în piept.

            Zefir se făcuse minune de frumos şi maică-sa mai vârtos se gândea să-l pregătească şi să-l facă destoinic pentru alegerea de împărat, de care se îngrozea când se gândea la plăpândul ei copil. Ea îl încredinţa când Vântului, când Mititicei, care aveau să-l poarte ceasuri întregi şi să-l deprindă cu fuga lor cea iute, în vreme ce Mititica se lăsa din când în când în genunchi, pentru ca el să-i poată suge laptele. Apoi, Vijelia gonea pe întrecute cu băietul ei, îl învăţa să încoarde arcul şi să ducă sarcină, iar spre a-l deprinde cu durerea, îl bătea cu curele şi arunca cu pietre-n el, şi dacă el nu rădea ci începea să plângă, ea îl certa că e slab de înger, îl scălda în cea mai rece apă şi-l bătea în ziua următoare mai rău, până ce a învăţat să-şi strângă dinţii şi să râdă.

            Poporul îl ura pe Viscol încât nici nu l-a mai lăsat să intre în ţară şi îndată ce-l vedea apropiindu-se în norul lui, îşi slobozea săgeţile în el. Pe băiat unii-l iubeau pentru mama lui, iară alţii nu-l aveau la inimă fiindcă-l vedeau aşa de fraged şi de plăpând. Însă, când atingea corzile, el îi ămbăta pe toţi şi când copilul bălai se ivea cu părul lui cel moale ca mătasea la harpă, el părea ca venit din altă lume. Nu-i vorbă, el nu putea să poarte cinci cerbi deodată, nici să ducă sarcini grele ca maică-sa dar se făcuse mult mai vânjos decât ei se aşteptaseră, când ajunse la vârsta de şaisprezece ani şi oştenii socotiră că a sosit timpul de a-l pune la încercare, ca să vadă dacă e destoinic pentru scaunul împărătesc; ba dimpotrivă, erau hotărâţi să o silească pe Vijelia să-şi aleagă un bărbat din mijlocul lor din care puteau să aştepte un împărat vânjos.

-O, copilul meu, grăi Vijelia. Dacă mă gândesc că ei ar putea să te socotească neputincios şi slab de înger, aş voi mai bucuros să fii mort. Fii tare, copilul meu, şi-i fă cinste mamei tale !

            El suferi ziua toată arşiţa şi nimeni nu află că-n urmă-l munciră fierbinţelile toată noaptea şi că maică-sa veghea la dânsul stâmpărându-i tâmplelele cu apă rece.

            Ziua următoare el strânse gramadă de pietre, iar maică-sa mergea mereu pe lângă dânsul şi-i dădea în taină mână de ajutor. După ce se înseră, el căzu leşinat în braţele ei.

Acu sosi şi ziua, în vedera căreia mama se umplea totdeauna de groază. Toată piatra ce lovea frumosul trup al băiatului, lovea în inima ei; odată-l văzu şovăind dar strigătul ei răsunător şi voios aduse iar sângele în obrajii şi zâmbetul pe buzele lui. Lipseau încă cei din urmă bolovani. Acum zbură unul dintr-o mână înrăutăţită, colţuros şi ascuţit, şi-l lovi pe tânăr în frunte, în preajma tâmplelor. Mama se repezi cu un ţipăt sălbatic, îşi prinse copilul, doborât, în braţe, şi îngenunchind, strânse pletele lui pline de sânge la sânul ei. El deschise însă o dată ochii.

-Harpa mea ! Aduce-ţi-mi harpa ! şopti apoi şi îmbrăţişând-o, îşi dădu sufletul curat care zbură printre corzi încât cereştile sunete străbătură din strat în strat tot văzduhul !

            Sărmana mamă se îndreptă cu privirea sticlită şi ridică braţele până-n nori, apoi strigă:

-Voi oameni cu inimi împietrite, să vă prefaceţi în piatră ! Marele geniu va da ascultare unei mame care strigă răzbunare ! În piatră sî vă prefaceţi, voi, care mi-aţi călcat credinţa, în piatră, voi, care aţi alungat cel mai curat suflet din mijlocul vostru.

            Şi iată că, puşi ca o jumătate de cer împrejurul ei, toţi se împietriră. Iar ea suspină o dată din greu încât suspinul îi rupse baierile inimii din piept şi-n lungi sunete de jale, îi duse lumii vestea despre durerea unei mame, cutremurând omenirea ce săvârşise o faptă aşa de rea.

            Iară cerbii năvăliră unii asupra altora, se omorâră între dânşii şi, cu coarnele împietrite, se sfârşiră pe sub făpturile împietrite ce priveau la dânşii încremeniţi şi fără de simţire, ca nişte idoli de piatră.                         

    .                                                               (povestea următoare - mâine seară...)

sursa desenului: Căutare Imagini pentru desene de craciun )