Sola...

... noaptea a venit... în casă se aud cântece frumoase ce Naşterea Domnului vestesc ! 
... căldura sobei mă înconjoară... e atât de plăcut !
... poveşti la gura sobei ? ar fi binevenite !
... şi aşa am ales să mă gândesc, cu adânc respect, la o mare Regină a României, Regina Elisabeta - născută pe 29 decembrie ! - ce a iubit poveştile şi le-a cuprins într-o carte minunată: ''Poveştile Peleşului'', scrisă sub pseudonimul Carmen Sylva:                  
              https://ro.wikipedia.org/wiki/Regina_Elisabeta_a_Rom%C3%A2niei

SOLA

 

              Noaptea, la lumina lunii, umbla rătăcind pe malul Dunării, în sus şi în jos, măreaţa arătare a unei fecioare. Ea mâinile-şi frânge, în ape intră până la brâu. Ea caută un val să treacă dincolo şi cu glas se văieta:

-Dar nu vedeţi ? Din cea din urmă bătălie am luat pe cel din urmă ostaş ! Trebuie să trec dincolo ! O, valuri spumegătoare ! Lăsaţi s-aşez dincolo, la adăpost de furia vrăjmaşului, pe cel din urmă ostaş ! Lăsaţi să treacă dincolo mireasa ! Arătaţi-mi vadul, ca să văd oştirile romane călcând în picioare pe mortul meu. Lasă-mă, Dunăre, să trec prin ale tale însângerate valuri !

             Astfel se vaietă fecioara toată noaptea cea lungă şi mâinile-şi frânge; dar valurile Dunării trec fără încetare, puternice şi nemiloase, la lumina lunii, care priveşte a morţilor cădere ş-a morţilor mulţime.

                                                                   X

             La sfat şedeau fruntaşii eroi ai Daciei, în adâncă tăcere, precum se cuvine celor voinici şi tari de inimă. Cel mai în vârstă în jos se uită încremenit, ş-aruncă o pană de vultur. Un suspin se ridică din pieptul tuturor ca vântul care scutură vârfurile într-o pădure de stejar. Pana zicea: 
-Romanii vin ! 
             Cel mai tânăr în sfat sta rezemat pe scutul său. Ochii îi scânteiau; dar fruntea lui cea albă era încreţită de aspre cugetări şi, de răsuflarea-i deasă, pletele-i negre ca pana corbului se mişcau mereu pe umerii lui. El luă o frunză de rogoz şi o azvârli lângă pana de vultur strângându-şi buzele cu dispreţ. Vroia să zică:
-Frunză de rogoz sunt romanii căci ei sunt vorbăreţi !
             Dar cel bătrân, arătând spre Dunăre, ce în razele soarelui strălucea, printre trunchii uriaşi, luă ulciorul cu apă, vărsă din el mai întâi o picătură, în urmă o stropitură, pe urmă toată apa revărsându-se ca un râu întreg care sparge şi sfărâmă stânci şi dealuri, strică şi distruge câmpii şi păduri, creşte şi creşte necontenit, nutrit de ape lăturalnice şi de ploi neîncetate. Şi un suspin se ridică iarăşi din pieptul tuturor !

             În sfârşit, glasul bătrânului se auzi:

-Putem să stăm împotrivă ?

             Iar cel mai tânăr şopti:
-Sola ! 
             Şi precum în pădure, ploaia începe a picura lin, şi cu încetul se îndeseşte de străbate peste tot locul ca un râu, astfel şoaptele se înteţiră în gura bărbaţilor care stau la sfat. Toţi întrebau:

-Nando ! Ce te face atât de îndrăzneţ ? Oare ţi s-a jurat ea să-ţi fie mireasă ?

             Capul tânărului ostaş i se plecă pe pieptu-i:

-Ea s-a jurat să-şi aleagă cine să-i fie soţ, numai după a treia bătălie. Nerăbdător aştept a treia bătălie.

             Bătrânul din sfat clătină capul plin de îngrijire şi aşeză lângă pana de vultur o piatră. Atunci cu toţii strigară într-un glas:

-Arătare ! Nu ! ţara dacilor în picioare ! şi lung timp va mai trăi poporul nostru dacă vom ţinea piept cu romanii, până când o fecioară nu-şi va fi luat de bărbat pe un mort.

             La revărsatul zorilor sclipeşte peste ape jocul mut al musculiţelor răsfăţate. Cu aripi îndrăzneţe, ele ating valurile line, pe când în sus se azvârle peştele cu solzii lucitori. Şi pe maluri sclipesc ale bărbaţilor arme. Fecioarele le spală de sânge şi cu cântări le urează noi izbândiri. Sola prinde în scut lumina soarelui, şi razele strălucitoare ce ies dintr-ânsul ea le trimite să lumineze întunecimile pădurii, de se înspăimântează cântăreţii din ea; iar fierul luciu îi oglindeşte faţa gânditoare, de n-ai crede că-i e gingaşă fetiţă, ci una din zeiţele destinului, ucigătoare de eroi. Genele-i nu clipesc în razele vii ale soarelui, mâna ei nu tremură când atinge sângele de pe sabie şi lance. Dar în rândurile fetelor nici şoapte nu se aud, nici vorbe de taine duioase. Grave şi serioase, ca tinere preotese, ele îşi împlinesc datoria, adânc cugetând la vrednicia lor.

             Soarele este în crucea amiezii şi viu rumeneşte obrajii frumoşi ai Solei. O picătură scânteietoare pică de pe fruntea ei albă ca omătul şi atinge părul cel negru şi creţ ce gingaş o împrejmuieşte. Dar fecioarele nu se uită şi nu iau seama. Ele spală armele eroilor ca să stea chiar în preajma soarelui, şi versul lor lin se aude. Cântecul lor străbate spre râul cel mare, care-l primeşte cu jale şi-l repede în depărtare pe latele lui talazuri, acolo unde stă armă lângă armă.

-Dulce râu ! măreţ râu cu pletele lungi, moi ! în vis eu ţi-am văzut făptura, în chip de ostaş, înconjurat de ceata-ţi. Te-ai ridicat cu lancea ş-ai mers la luptă mare, la luptă de bărbaţi. Vis rău e visul meu căci a minţit şi el ! Nici că mai străjuieşti, nici că mai stau în preajma celor ce dau năvală. Braţul meu stă împotrivă; dar tu, râde, ajută ca roiul lor să-l împiedicăm !Oare vrei să fii fricos, să-ţi zic neinimos ? Scoală-te ! Ridică-te ! Înghite-ne în pace ! Rostogoleşte-te fără simţire peste trupurile ce-n giulgiuri înveleşti, precum înghiţi strigătele şi porţi îndoielile noastre.

             Pădurea auzi a paşilor tropot, ea se gândi: e cântecul vijeliei; şi întreabă ca pe un vechi cunoscut: de unde vii aşa în goană mare ?

             Al strigătelor vuiet ajunge până în râu. Acesta în veselie îl duce mai departe şi întrebă şi el: e astăzi sărbătoare în pădurea adâncă ? sunetu-l cunosc; dar ce serbaţi voi oare?

             Şi ca oţelul ce răsună, se zdrobi strigătul de stâncă. Credea că inimile cumplit vor bate în piepturi şi cugetări adânci frunţile vor brăzda dar el stă ameninţând şi certând: ce bate aşa năvalnic inima în piepturile voastre ?

             Nu era furtuna, nu era nici cântarea de sărbătoare, nu era nici bătaia inimii noastre. Răsunat-o puternic, izbit în scutul nostru, scutul sorţii, care s-a zdrobit.

             Şi în râu şi în pădure toate-s în tăcere, stânca ea însă-şi vuietul răsfrânge, până ce întrebăm apăsat şi greu:

-O, soartă ! Ce ceri de la noi ?

                                                                                X

             Până când luna nu va fi din cer cu vuiet-azvârlită şi nu va pica jos pe pământ, nu pierim !

             Până când stelele nu vor trece, unele după altele şi soarele a lor suflet nu vă suge, nu pierim !

             Până când papura piept de fecioară nu va răpi, legănându-l cu cuibul pe cap uşor aşezat, nu pierim !

             Până când bărbatul degetele-şi simte tremurând c-ating draga lui iubită, până când pârâul cu mândrie aleargă prin ogoare multe şi-al holdelor freamăt duios el ascultă – nu pierim !

             Până când iepele sirepe peste câmpii vor zbura legănând hohotele eroilor noştri, nu pierim !

             Până când apă din piatră n-o curge, florile toate în săbii sângeroase nu se vor schimba, femeile nu vor mai râde cu bucurie când dinainte-le trec cele cu dulci nădejdi, noi nu ne stingem !

             Până când pădurea nu vasta în mirare de propria-i frumuseţe şi pământul nu va zice, de-abia şoptind - ''nu mai am loc pentru nici un mormânt !'' -, nu pierim !

                                                                             X

             Ce s-aude în cea pădure ? Ea răsună în adâncimi de tropote sute, de tropote mii, de bărbaţi şi de cai, de zăngănitul armelor. Fecioarele în mirare se ridică în sus şi ochii aţintesc. Pădurea-i deşartă cât ochiul pătrunde; dorm chiar păsărelele de zăduful zilei. Dar sunetul straniu s-apropie şi legate de dânsul nevăzute, misterioase cete; până ce Sola mută şi palidă, ca şi albul ei veşmânt, braţul nu-şi ridică şi dincolo arată spre malul drepr al Dunării. Pulbere ca de la sute de turme spre cer se înalţă, în ea se vede scânteind fierul de la coifuri şi din vârf de lănci, ce apar deodată şi iute iar dispar ca fulgerul în norii cei negri şi plini de stricătoare grindină. Pădurea răsună mai tare şi mai slab de acei care, pe acel mal, de pe înălţimi spre râu, mulţi şi nenumăraţi, cumplit înaintează. Şi fără tărăgănare se pun la ciocănit, se pun la făurit la focuri alburii în miezul zilei, se pun să întindă pod de luntrii îmbinate. O zi a trecut numai şi totul e sfârşit.

             Stau armele strânse în mănunchiuri ameninţătoare spre cer înţepenite; iar cetele tot vin şi se rostogolesc. Pe acel mal al Dunării, dealuri, şesuri, păduri, se par toate că se mişcă, se par toate a înainta spre râu în jos, ca albia să i-o astupe. Toţi – Sola şi fecioarele – privesc în tăcere pieirea ce vine. Stă fecioara nemişcată, cu mâna umbrind ochiul sprâncenat. Inima îi era împietrită de spăima puterii ce dincolo se revarsă spre podul întins, ca lăcuste de care nimic nu te apără, pe care nici ape, nici arme nu le opresc, care cu propriile lor trupuri poduri întind, jertfind din a lor mulţime pe acele ce înşile zdrobesc, spre a preface în pustiu gol pădure şi câmpie.

             Soarele apune. Liniştit şi paşnic lunecă şi trec valurile aurii. Iar dincolo pe mal, lănci şi scuturi lucesc însângerate de focul viu al soarelui. Chiar pulberea ce se ridică din dealuri şi din văi ca fum des şi înălţat, chiar pulberea roşeşte şi întreg cerul stă în foc, ca atunci când păduri aprinse de flăcări se înghit. Dar vine umbra albăstrie şi încet, pe nesimţite, ea se întinde peste toate; e steagul ce se pleacă când ziua e pierdută şi oastea e învinsă. Sola stă şi numără focurile ce scânteiază doar ar iscodi a vrăjmaşilor putere. Ea stă şi numără până ce-o fetiţă semn îi face că ostaşii aşteaptă armele să ridice de pe nisiposul mal. Atunci Sola se trezeşte şi paşii ei întoarce.

             Nando de mult sta în aşteptare, în dos de arbore. El nu se uita nici la romani, nici la podul lor, nici la primejdia ce pe toţi ameninţa. Ochiul lui e aţintit spre armele sale. Le va fi spălat Sola ? le va fi atins ea pe dânsele cele din urmă ? le va fi ţinut ea încă în mâinile ei cât de puţin după ce le spălase ? El repede s-azvârle asupra lor păşind pe urmele calde încă de la gingaşul picior al Solei.

             Dar Sola înaintează rece ca zăpezile ce pe vârfuri de înalţi munţi nu se topesc, nici de căldura soarelui din luna lui Cuptor. Ea nici că se întoarse. Odată numai ea braţele-şi ridică în creştet şi le pune, şi iarăşi în linişte înainte păşeşte. Ea este ca a negurilor făptură, de adierea serii împinsă încet şi lin.

             Nando strânge cu tărie lancea la pieptu-i, sărută scutul cel credincios, ca şi cum ar şti că într-ânsul ea faţa şi-a oglindit, ca şi cum i-ar cere chipul să-i păstreze.

                                                                       X

             Roşitu-s-a Dunărea – se părea că valuri de sânge se revarsă din ea. Plină-i de trupuri - se părea că şi valurile ei au murit. Plină-i de arbori - se părea că toate pădurile s-au plecat înaintea toporului. Iar jur-împrejur aerul tremură şi razele soarelui se clatină. Podul stă încă şi trece peste dânsul pedestrime şi călărime, îndesite ca furnicile călătoare.

             A dacilor oaste-i zdrobită, împrăştiată. În păduri ea se strânge din nou în tăcere ca o stâncă de granit. Pe Nando îl aduc pe crengi; din multe răni el sângeră. Sola stă în picioare, apucă în mâini valurile ei de păr şi, fără a vorbi, de trei ori cu dânsele pieptul îşi bate. Nando, de dureri învins, ochii închide şi oştaşii plini de jale capetele pleacă.

             Adunată stă a dacilor oaste şi rănile-s vindecate. Iar Sola-şi taie părul cel negru şi lung. Sus îl leagă la vârful lancei lui Nando, să fâlfâie ca o flamură de vânturi mişcată, de soare luminată. Aceasta zicea:

-Vei fi condus spre glorie şi în biruinţă.

             Şi în adevăr biruinţa şi gloria în partea dacilor se dăduse. Romanii stau înfrânţi. Strălucind de veselie, Nando vine spre Sola, plin de putere, ager de tot, el care minuni făcuse, în mâini cu flamura din mâna ei primită:

-Sola ! Oare astăzi vrednic sunt de tine ?

             Ea însă ridică mîna şi în tăcere trei degete-i arată. Se mişcă mulţimea. Eroii se azvârl în preajma ei. Femeile cer ca Sola să se înduplece. Bătrânii o înconjoară rugând şi ameninţând. Toţi se strâng în jurul fecioarei. Dar ea îşi scutură părul cel des care-i înconjoară capul ca o coamă de leu, de lumini aurii străbătută:

-După a treia bătălie ! Atunci voi alege !

             Astfel vorbi, cu glas rece. Se întoarse apoi cu mândrie şi în a cortului întunecime dispare.

                                                                                   X

             A treia bătălie ! Intră în ţară a romanilor puteri covârşitoare. Intră şi se revarsă ca apele umflate ce năvălesc, ca solii de gheaţă. Intră şi lupta se încinge, precum vijelia în păduri turbează, copaci scoţând cu rădăcini adânci turnându-i la pământ. Dacii stau neclintiţi. Dar totul e pierdut ! Nando e neasemănat. Flamura lui, în sânge adăpată, din vârful lancei cade ca muşchiul de pe brad; iar pieptu-i stă deschis de o lovitură grea, din care sângele-i curge în şiroaie fierbinţi.

             Nando cade la pământ şi tot încă se apără cu paloşul ridicat:

-O, Sola, vino ! - şoptesc fără putere ale lui buze ofilite, ce seamănă cu florile ce de pe arbore tremurând se scutură în pulbere.

-Sola, vino !

             Ea însă în vâltoarea luptei, vede flamura, vede cum ea se pleacă şi aude ostaşii, de moarte ameninţaţi, strigând cu toţii:

-Sola !

             Ea rândurile desparte cu braţele ei albe şi spre Nando priveşte care la pământ jos sufletul îşi da.

             Cea din urmă suflare din pieptul lui ieşise şi ochii lui de-abia se închiseră în ultima-i ochire de dragoste şi de credinţă. Ea îngenunche lângă trupul fără suflet, îi ia mâna slăbită din care acum paloşul cade, şi strigă în îmbulzeala luptei cele mari:

-Aceasta este a treia zi de bătălie ! şi acesta-i mirele meu !

             Eroii cu spaimă şi împietriţi aud groaznicul cuvânt. Se ridică însă îndată un strigăt şi un ţipăt ca tunetele ce se îndeasă în stânci:

-Suntem pierduţi ! Arătarea-i adevăr ! Fecioara-i de vină ! Ea să plătească ! Nici unul din noi să nu mai rămână dar fata, care moartea a adus, şi ea să piară !

              Cu mâna ei în mâna lui Nando, cu inimă tare şi cu vesel surâs, fără a clipi din ochi, ea moartea primeşte de la ai săi. Iar ostaşii toţi s-azvârl în năvală şi seceraţi sunt toţi, ca spicele ce cad fără glas şi fără jale. Din a dacilor uriaş popor nimic n-a mai rămas.
             Împrăştiate zăceau pe pământ tot trupuri neînsufleţite. Se azvârliseră în bătălia cruntă şi femeile toate spre a nu rămâne pradă ostaşilor romani, ele, care cu mândrie eroilor da semnul de dânşii aşteptat.   

    .                                                              (povestea următoare - mâine seară...)

sursa desenului: Căutare Imagini pentru desene de craciun )