Omul (2)...

... noaptea a revenit... a continuat vremea frumoasă ca de primăvară - a doua zi de Crăciun ! 
... căldura sobei mă înconjoară... e atât de plăcut !
... poveşti la gura sobei ? ar fi binevenite !
... şi aşa am ales să mă gândesc, cu adânc respect, la o mare Regină a României, Regina Elisabeta - născută pe 29 decembrie ! - ce a iubit poveştile şi le-a cuprins într-o carte minunată: ''Poveştile Peleşului'', scrisă sub pseudonimul Carmen Sylva:                  
              https://ro.wikipedia.org/wiki/Regina_Elisabeta_a_Rom%C3%A2niei

OMUL

-continuarea- 

              Nenumărate erau binefacerile lui Emanuil. Copiii lui Ilie îl iubeau mai pe sus de toate şi femeia lui Ilie trebuia numai decât să întrebe pe Manuil, să fie ajutată de Manuil astfel încât Ilie începu să devie cumplit de gelos. În fiecare zi el trata pe tânărul servitor tot mai rău, şi-l apăsa cumplit cu munca; însă Emanuil nu se plângea niciodată. Lui nici prin minte nu-i trecea că Ilie poate să fie gelos. El gândea numai că inima i s-a împietrit, fiindcă-i mergea bine.

            Într-o zi, iarăşi se dusese Emanuil în oraş. El vânduse tot ce era al lui Ilie şi ce era al său. Câştigul său propriu îl dăruise tot încât nu-i mai rămăsese nimic, când se apropie de el un om care pierduse amândouă braţele, şi-l rugă să-l ajute cu ceva. 
            Niciodată nu se atinsese Emanuil de avutul lui Ilie; însă acum el credea că nu face un lucru rău şi puse ceva bani în cuşca necunoscutului. În acelaşi moment, el se simţi apucat de grumazi:

-Ela ! Tâlharule ! Cerşetorule ! - strigă Ilie înfuriat. În sfârşit, am pus mâna pe tine, ticălosule ! Îţi voi arăta ţie, prefăcutule, ce gândesc de tine; aşa-mi furi avutul meu şi-mi răpeşti nevasta mea !

            Şi cu un ciomag cioturos şi cu o mână de fier, Ilie începu să-l bată pe Emanuil. Sângele i se sui lui Emanuil în faţă. El vroia să se apere. Însă după un moment de cugetare, el lăsă braţele în jos, cu toate că loviturile picau peste dânsul ca grindina. Dar nu trecu mult şi se adunară împrejurul lor oameni mulţi. Iar sora fetei celei oarbe se azvârli cu curaj asupra lui Ilie.

-Să nu maltratezi pe binefăcătorul tău, pe binefăcătorul meu ! Să-ţi fie ruşine !

            Atunci Emanuil se întoarse cu faţa de tot palidă spre Ilie şi, uitându-se la dânsul cu ochi scânteietori, îi zise:

-Ne-am sfârşit socoteala, Ilie !

            Şi se făcu nevăzut.

            Ilie se apucă de cap, nu se mai putea ţine pe picioare şi de-abia putu articula:

-Acesta nu era altul decât prinţul nostru, prinţişorul nostru, moştenitorul nostru.

            Toată piaţa era în mişcare. Mulţi alergau în toate părţile să-l afle pe principe, pe iubitul Manuil. Alţii certau şi băteau pe Ilie care dărâmase fericirea tuturor prin fapta lui cea nesocotită. Dar nici pe Ilie nimeni nu putea să-l mângâie, nici pe Manuil nimeni nu-l mai putea afla.

            Manuil fugise atât de iute cât îl purtau picioarele lui cele tinere, şi tot departe, în locul cu porumbul cel înalt, se trânti la pământ. Astfel şedea el ascuns sub foile cele late ale plantelor şi plângea, precum nu a mai plâns de la moartea mamei sale !

-Acum ştiu ce e îngratitudinea ! zise el suspinând şi-şi atingea pumnul de dinţi de îi ieşi sângele din buze. O, mamă ! Mamă ! Pot suferi toate, numai ruşinea, nu ! De-abia pronunţase aceste cuvinte, şi pustnicul stătea dinaintea lui, punându-i cu dulceaţă mâna pe umăr.

-Uită-te, îi zise pustnicul, mai cunoşti tu pe Rada ta cea mică ?

            Emanuil se uită uimit la fata cea frumoasă care se uita la dânsul cu ochii ei cei negri şi pătrunzători, lăsând în urmă să pice genele-i de mătase ca un văl peste faţa care se roşise. El nici că putea vorbi de admiraţie şi de uimire. El uită chiar să-i dea mâna, căci se tot uita la dânsa.

-Nu-i aşa, zise pustnicul, că ţi-am păzit proprietatea mai bine decât tu pe aceea a lui Ilie? Eu nu am dat-o nimănui !

            Emanuil se uită înspăimântat spre pustnic şi puse capul în piept ca un copil vinovat.

-Nu este dat nimănui a face binele pentru altul, urmă pustnicul. Aceasta a fost o eroare din partea ta, fiule.

-Dar am şi plătit-o aspru ! răspunse tânărul cu faţa înfocată şi cu lacrimile în ochi.

-Aici însă te aşteaptă răsplata, pe care de-abia o meriţi ! zise pustnicul, şi arătă iarăşi spre Rada, care se uita de la unul la altul cu ochii plini de mirare. Dar acum să petrecem împreună câteva ore vesele, înainte de a porni iarăşi la lucru.

            Rada pregăti o masă întăritoare la partea exterioară a peşterii care-şi schimbase cu totul aspectul sub degetele ei cele gingaşe. Jur-împrejur atârnau scoarţele pe care ea însăşi le lucrase şi pustnicul purta o cămaşă ţesută şi cusută de dânsa. Straiele ei însă erau de o rară curăţenie şi Rada arăta, cu mândrie, cărţile ce citise cu învăţătorul ei cel iubit. 

            Atunci Emanuil se întristă din nou.

-Văd că în toate zilele mă fac mai prost, zise el. Nu am timp de învăţat şi am să fiu nedemn de tine, Rada !

-Caută-ţi altă muncă ! răspunse pustnicul şi întrebuinţează ceea ce câştigi pentru a învăţa.

-Dar săracii ! replică Emanuil.

-Mai sunt şi alte moduri de a face binefaceri: sunt şi binefaceri spirituale.

            Emanuil petrecu în peşteră câteva ore fericite. Însă soarele era spre apus şi colora munţii de prin împrejur cu culoare purpurii şi violete, pe când valea începea a se învăli în umbre albăstrii.

-Trebuie să te porneşti înainte de a se înnopta de tot, zise pustnicul.

            Emanuil se uită în depărtare cu ochii plini de întristare. Astă dată inima-i era grea de tot. Rada-l reţinea ca un magnet şi ultima încercare fusese foarte amară.           
            Pustnicul nu părea că observă ezitarea lui şi-l împingea la pornire scurt şi cu severitate. Lui Emanuil i se părea că pustnicul devenise acum aspru şi că toată lumea era transformată. El se scoborâ în vale cu mult mai încet decât altă dată. Poate de zece ori ochii lui se uitară înapoi. Rada sta în lumina roşietică a soarelui şi-i făcea semne din mână; iar el îşi strânse inima cu mâna căci simţise deodată o durere pe care nu o cunoscuse încă. De ce-l trimisese pustnicul în noaptea cea întunecoasă ? De ce nu putu să aştepte reînoirea zilei ? De ce trebuia el să-şi câştige cu greutate ştiinţa, care era să-l puie la nivelul fetei cele minunate. Pustnicul devenise de o asprime neînţeleasă. Astfel gândi Emanuil; se culcă sub o stâncă şi adormi.

            În vis văzu pe mama lui, cum ea vindeca nenumăraţi bolnavi prin puterea mâinilor. El tresări deodată şi sări în picioare sub cerul cel plin de stele.

-Vreau să mă fac medic ! Astfel ajut celor care sunt în suferinţe.

            El coborâ în vale şi intră la un farmacist.

-Poţi să mă iei ca ajutor ?

-Ce poţi face ?

-Pot să caut ierburi, să le plantez şi să le cresc; alta nimic.

            Farmacistul surâse dar surâsul lui nu ţinu mult timp căci tânărul, care de data asta se numea Manea, arăta o mare pătrundere de spirit şi o hărnicie nemaipomenită. Pe lângă celelalte lucrări ale sale, el învăţa toată noaptea şi, pe lângă aceasta, învăţa şi pe copiii săraci fără plată. Aceste erau pomenile lui căci banii pe care îi câştiga îi întrebuinţa pentru propria sa învăţătură.

            Nu era el demult la farmacist că s-a serbat în toată ţara o mare sărbătoare ! Împărăteasa dădu soţului ei un fiu căruia i se puse numele Trandafir şi care trebuia să înlocuiască pe moştenitorul cel pierdut. Emanuil surâse dureros:

-Nimeni nu mai întreabă de mine ! zise el şi lucră din seară până-n dimineaţă. Şi un medic bun valorează ceva. Frate-meu nu are decât să fie rege !

            Silinţele lui cele peste fire fură în fine recompensate dar şi talentul natural moştenit de la mamă, îl ajută mult ! Nu sfârşise încă studiile sale şi, de aproape şi de departe, toţi îl chemau în toate satele, unde se afla un bolnav. Adesea, el cugeta plin de dor la Rada, însă cu certitudinea că o va reafla îndată ce o va câştiga. În acel timp, iubirea lui către ştiinţă era mai mare decât orice simţire. Pentru întâiaşi dată el nu cugeta numai a servi altora, ci dorea să devie însuşi ceva prin propria sa putere. Trăsăturile feţei se făcură fine şi marcante prin încordarea continuă a spiritului său; ochii îi scânteiau şi se retrăseseră în fundul capului de mult ce nu dormea. Însă toţi îl iubeau tot atât de mult pe cât era iubit mai înainte Manuil. Şi când ziceai numai doctorul Manea, toate privirile erau vesele şi inimile îngrijite se umpleau de speranţă.

            Deodată, pică bolnav la pat moştenitorul Trandafir. Boala era atât de grea încât nimeni nu mai credea că va scăpa. Împărăteasa auzise de medicul cel tânăr, pe care îl iubeau copiii şi trimise să-l aducă. Inima lui Manea bătea foarte tare când el intră în palatul părinţilor săi, unde fiecare pas îi aducea aminte de copilăria sa şi din care el însuşi se exilase într-un moment de mărire şi de apucătură copilărească. Tatăl său nu-l recunoscu şi se uită la el plin de grijă când se apropie de patul fratelui său care zăcea bolnav de moarte. El cercetă de aproape pe copil şi zise pe urmă:

-Cred că-l putem scăpa !

            Lacrimile curgeau din ochii împărătesei, pe faţa ei cea aspră şi plină de mândrie, de care tremura chiar soţul ei.

            Emanuil petrecea ziua şi noaptea lângă micul Trandafir. Într-o seară, copilul pică într-un somn foarte adânc. Emanuil rugă pe părinţi să se odihnească şi ei, căci nu mai era nici un pericol. El promise că va sta treaz. Pe la miezul nopţii, bolnavul cel mic se trezi, întinse amândouă mâinile spre frate-său cel străin, îl luă de gât şi-l sărută. Dar acesta îi şopti la ureche:

-Zi: Emanuil !

            Vocea sonoră a copilului răspunsă: ''Emanuil !'' atât de lin, atât de dulce, precum urechile lui nu-şi mai auzise numele de mulţi ani de zile. Copilul adormi iarăşi, dimineaţă pericolul era de înlăturat. Gratitudinea părinţilor era mare. Ei nu mai vroiau să se mai depărteze din casa lor acela care scăpase pe copilul lor din gura morţii. Însă nimeni nu fu în stare să reţină pe tânărul medic. Nici rugăminţi, nici promisiuni nu avură vreun efect; astfel încât împărăteasa se întoarse în contra lui cu mânie, ea, care mai înainte l-ar fi îmbrăţişat cu plăcere.

            Emanuil cugeta să se ducă, să-şi aducă pe Rada şi să şi-o ia de soţie. El credea că acum a câştigat-o. Când el se gândea la aceasta, intră la dânsul pustnicul.

-Băiete, îi zise bătrânul căruia îi tremura barba împrejurul buzelor, mă tem că răsplata binemeritată pe care o aştepţi, e pierdută pentru tine. Trimisesem pe Rada în vale, ca să devină perfectă în toate virtuţile femeieşti, şi iată că-mi vine ştirea, că ea vrea să mărite acolo cu un altul.

             Sângele încruntă ochii lui Emanuil încât nu văzu dinaintea lui decât fulgerând.

-Aceasta este grija ta părintească ? strigă el, astăzi voiam să o primesc din mâna ta, şi tu m-ai pus numai la o încercare în mod neomenos ! nimic nu era adevărat din câte mi le spuneai. O, aş putea să înnebunesc !

             El luă pe moşneag de umeri, îl scutură cu putere şi-l împinse de la sine. Acesta îşi pierdu cumpătul, se lovi cu capul de un colţ ascuţit al unei pietre şi îndată sângele începu a curge.

             Emanuil văzu îndată ceea ce făcuse, se azvârli în genunchi lângă bătrân şi făcu tot ce putu pentru a-l readuce la sine, căci el pierduse cunoştinţele. În fine, pustnicul îşi deschise ochii şi mişcând buzele cu mare greutate el zise:

-Copil nemulţămitor !

             Pe urmă, ochii i se închiseră, el suspină adânc şi-şi dădu sufletul în braţele tânărului.

             Emanuil îl chema cu cuvintele cele mai dulci şi-l ruga să-l ierte. Dar era prea târziu ! El pierduse tot, tată, amic, logodnică, tot şi peste toate şi inima sa cea veselă şi nevinovată. El dispăru din locul unde trăise până acum şi se înfundă în singurătatea Bucegiului.

             Însă nu ţinu mult timp şi se duse vestea despre dânsul prin ţară căci el nu putea să se lase de a vindeca ciobanilor oile cele bolnave. În curând veniră şi oameni la dânsul. Toţi credeau că e făcător de minuni. Ei îl numeau pe scurt numai – Omul ! şi îndată ce se făcea cineva bolnav sau nenorocit, toţi veneau la Om ! Acesta era însă atât de serios parcă ar fi fost de o sută de ani. El nu mai ştia că era tânăr, atât de tare i se îngreunase inima prin fapta ce făcuse, şi pe care nu o mai putea îndrepta. Din acel minut, el pierduse din aducerea lui aminte imaginea mamei sale. Astfel, el locuia singur numai cu suferinţa sa cea mare şi făcea tot binele cel putea face, el, omul cel străin, spre care nimeni nu se uita decât cu sfială şi cu respect, dar care niciodată nu primea cuvinte de mulţămire căci necontenit auzea în inima sa cuvintele:''Copil nemulţămitor !'', astfel precum ele ieşiseră dintre buzele singurului şi unicului său amic.

             Atunci se îmbolnăvi din nou micul Trandafir. Nimeni nu putu da de urma lui Manea, medicul cel bun şi fiindcă copilul necontenit striga ''Emanuil'', toţi ziceau că el trebuie să moară căci cheamă pe fratele său cel mort, pe care nu-l văzuse niciodată. În adevăr, copilul se săvârşi după câteva zile. Muri şi tată-său de durere şi tot poporul era foarte întristat căci nu mai avea împărat.

             Deodată se auzi o veste extraordinară:''Emanuil trăieşte !'' Această veste se răspândise din sat în sat şi din cetate în cetate. Nimeni nu putea afla cine vorbise mai înainte despre dânsa. Însă se văzu o fată foarte frumoasă cu un om bătrân, care umblau cercetând. Peste tot locul ei vorbeau despre Emanuil şi căutau să-i dea de urmă. Astfel ajunseră ei şi în Bucegi şi ciobanii le arătară calea care ducea la Om.

             Omul sta răzimat de o stâncă şi se uita dinaintea lui cu mare întristare. Ei stătură dinainte-i mult timp şi se uitară la dânsul.

             Deodată, el ridică ochii şi strigă:

-Rado ! Şi Ilie ! Voi aici ? Ce vreţi voi de la mine ?

-Pe împăratul nostru ! răspunse Ilie, care se azvârli în genunchi dinaintea lui. Ah ! stăpâne ! Poţi să uiţi vreodată ingratitudinea mea ?

             Emanuil tresări din cap până în picioare şi-i zise:

-Eu ? să te iert ? Mulţumită lui Dumnezeu că pot să te iert ! Însă tu ! Rado ? Unde-ţi este bărbatul ? şi împrejurul buzelor sale se văzu o mişcare plină de amărăciune.

-Nu am bărbat ! Totdeauna ţi-am rămas credincioasă şi te-am căutat în toată ţara, al cărei împărat eşti căci tatăl tău şi fratele tău au murit.

             Emanuil se cutremură. El trebui să se reazăme de o stâncă.

-Rado ! zise el. Nu sunt vrednic de tine. Eu sunt ucigaşul tatălui nostru.

-O ştiu ! răspunse Rada. O ştiu demult. El mi-a spus şi unde te pot afla.

-Şi tu ai venit la mine ?

             Emanuil îşi acoperi faţa. Ea, însă, îi trase mâinile jos şi se azvârli în braţele lui.

Atunci se umplură jur-împrejur toate văile de strigăte nenumărate:

-Să trăiască împăratul nostru ! Împăratul nostru ! Împăratul nostru cel bun ! Tatăl celor săraci ! Apărătorul celor slabi ! Acel ce scăpa pe toţi din toate nevoile !

             Şi – o mirare ! - toţi acei cărora el le făcuse vreun bine îl înconjurară, îi sărutară mâinile şi picioarele şi veşmintele şi-l chemau într-un suflet:

-Manuil, şi Manea, şi doctor, şi împărat.

             El sta ca ameţit şi se uita la Rada care-i făcea semne din cap. În fine, el o luă de mână şi zise:

-Iată aci împărăteasa voastră, fata cea mai credincioasă care a fost vreodată. Fără de dânsa nu m-aţi mai fi putu afla !

             Cete nesfârşite îl înconjurară şi se luară după dânsul până ce-l aduseră în palatul său. Mulţimea creştea şi creştea pe calea sa şi toţi vorbeau de binefacerile pe care el demult le uitase.

             Ilie intră îndată în serviciul împărătesc şi trebui să alerge să vadă pe toţi acei care fuseseră daţi afară din cauza lui.

             Rada trăia bine şi frumos lângă Emanuil şi cu un sărut îi răspândea grijile de pe frunte, când gândurile îl luau înainte şi reaminteau ora cea mai nenorocită a vieţii lui.

             Ei avură copiii mulţi şi frumoşi, ai căror copiii de demult au încetat a mai trăi.

               Muntelui însă şi astăzi îi zice lumea: Omul.

    .                                                               (povestea următoare - mâine seară...)

sursa desenului: Căutare Imagini pentru desene de craciun )