Ceahlăul...

... nopţi puţine mai sunt până la trecerea dintre ani ! 
... căldura sobei mă înconjoară... e atât de plăcut !
... poveşti la gura sobei ? ar fi binevenite !
... şi aşa am ales să mă gândesc, cu adânc respect, la o mare Regină a României, Regina Elisabeta - născută pe 29 decembrie ! - ce a iubit poveştile şi le-a cuprins într-o carte minunată: ''Poveştile Peleşului'', scrisă sub pseudonimul Carmen Sylva:                  
              https://ro.wikipedia.org/wiki/Regina_Elisabeta_a_Rom%C3%A2niei

CEAHLĂUL

                În Moldova se ridică un munte zdravăn, aproape tot atât de înalt cât şi Bucegii; acesta se numeşte Ceahlăul. Pare mai înalt chiar ca Bucegii, pentru că neavând în faţă alt munte, zvâcneşte drept din vale şi cu creasta lui încununată de zăpadă sclipitoare, stă ca un semnal neclintit al vitejiei româneşti.

                În dimineaţa unei zile, pe la cântători, urca muntele cu paşi uşori un bătrân plăieş, vânător vestit de urşi. Cunoscut era Moş Gloanţă în lung şi lat, cu vânătorile lui voiniceşti. Hei ! într-o iarnă chiar în bârlogul ursului, lipind o lumânare aprinsă de vârful flintei, şi mi-l culca lat la pământ. Dar poveşti bătrâne cine ca el ştia să spună ? Când începea cu ''înşiră-te mărgărite'' şi cu dragă inimă.

                Acum dădu de o deasă ceaţă neagră şi urcând, urcând mereu, Moş Gloanţă o străbătu; iar Soarele deasupra ei răsări strălucitor, învăluind cu raze Panaghia, plai îngust dintr-o stâncă în goana muntelui, privelişte care mai fermecătoare sfântul soare n-a sărutat. O salbă de fete, adunate acolo, împodobeau pe întrecute cu cunune şi cu mănunchiuri de flori icoana Maicii Domnului, pe când norii alburii şi plutitori le despărţea de lumea întreagă. Când Moş Gloanţă se arătă pe tăpşanul cel îngust, un fulger scăpără la picioarele lui şi bubui un tunet din jos ca un cutremur de pământ.

-Ah !Moş Gloanţă, răsună din toate părţile; bine ai venit aci sus. Iacă noi aducem sfintei Mării a Norilor crăiţe aurite şi busuioc cu miresme sânte şi nu vezi ! norii supuşi pe dată răcoresc ogoarele din vale. Dar ia povesteşte-ne ceva, aide, moşule, spune !

                Bătrânul plăieş, îşi dădu căciula pe ceafă şi ridicându-şi stufoasele şi negrele lui sprâncene:

-Da' ce să vă povestec fetelor ?

-Din vremile cele de demult, he ! Tocmai de demult ! strigară fetele, şi trăgându-l pe o muchie de stâncă, se grămădeau în jurul lui; unele se aşează la picioarele lui, altele-i stau în faţă, pe când celelalte, cu veselie iau loc îndărăt ca să audă care de care mai bine.         
                Unchiaşul începu:

-Ştiţi voi cine a făcut Ceahlăul ?

-Nu ? Da !

-Desigur, s-aude din toate părţile, Bunul Dumnezeu făcut-a soarele şi grânele şi toţi munţii ceilalţi şi pâraiele... dar Ceahlăul l-au făcut românii.

-Românii ? întâmpinară fetele cu o singură voce.

-Ci că acu mulţi, foarte mulţi ani, de când adică nimeni nu ţine minte, fost-a pe aice o mare bătălie. Că veneau spre Nistru, colo departe, cete de limbi duşmane, care n-aveau chip omenesc, ci păreau fiare sălbatice. Mici ca Statul Palmă Barbăcot, strâmbi ca Strâmbă-Lemne, cu faţa turtită, galbeni ca ceara, cu ochii mici ca de ciur ce de abia se vedeau, năpusteau spre noi pe caii lor cu care păreau că fac un singur trup, ca stolul de lăcuste năpusteau suflate de vântul de la răsărit. Pe unde treceau, jur-împrejur nimic nu rămânea decât pământul gol. Vestea despre dânşii umplu ţara întreagă de groază. Cu toate acestea, românii erau hotărâţi să nu se dea şi să-şi apere pe moarte, moşia lor.
                Făcut-au atunci românii frăţie cu un alt neam de oameni, albi la faţă, cu ochii albaştri, înalţi ca bradul, cu părul galben şi lung şi care cu cuţitul scriau pe fâşii de lemn.

                Uniţi ei merg la Nistru ca să împiedice roiul cumplit de lăcuste de a trece într-aci. Lungă şi crâncenă fu lupta; de sânge înroşite fură undele Nistrului şi acoprite cu trupuri omeneşti. Dar limbile cu ochi de ciur de nimic nu se îngrozeau.

                Şi cu cât mai mulţi pierdeau din ai lor, cu atât mai mulţi, şi mai mulţi năvăleau; trei drept unul care cădea. Aveau ei săgeţi veninate de împrăştiau cu ele o moarte neînlăturată. Şi de-abia doborau pe unul din ai noştri, se retrăgeau iute ca din nou să dea năvală cu lăncile. Trupuri omeneşti făcură până la urmă pod peste Nistru, de trecură peste ele cu caii lor cei mici şi românii se văzură siliţi de a lăsa locul şi a se da la o parte, îndărătul Prutului, pentru a se apăra din nou.

                Lupta ţinu 8 zile. Roşu ca sângele răsări soarele şi roşu ca sângele asfinţi şi roşu de sânge erau apele şi câmpiile. Atunci zice căpitanul oamenilor cu păr galben:

-Cată să lăsăm şi locul acesta; dar unde afla-vom cetate de apărare de aceşti balauri cumpliţi ?

-Mai avem încă o ţară frumoasă, strigară românii, arătând calea spre munţi.

                Şi plecară într-acolo dar cum duşmanul nu da pas şi cum la munte încă ai noştri nu soseau, strigă căpitanul:

-Ascultaţi, copiii ! Fiecare din voi să ia o mână de ţărână şi s-o arunce înaintea lui.

                Aşa făcură cum li se poruncise. Şi fiindcă ai noştri încă erau mulţi ca iarba, mulţi ca nisipul mării, curând aci se ridică ăst munte mare pe care ai noştri îl numiră Ceahlăul, şi Caucland îi zise neamul cu părul galben.

                Când cumpliţii duşmani năvăliră, ridicat era muntele până la nori, şi oastea tăbărâtă pe înălţimile lui abia de vulturi umblate. Aci ai noştri erau cei tari şi după creasta muntelui respingeau orice năvăliră.

                Lighioanele duşmane de la poale strigară:

-Peri-vor prin foame ! şi înconjurară muntele aşa ca nimeni să nu mai poată descinde de pe el.

                Curând, merindele se împuţinară şi cu ochii afundaţi de nemâncare, oastea noastră căta din zarea muntelui la potopul de duşmani din vale, cum prădau ogoarele şi câmpiile, cum ucideau toate femeile şi copiii, care nu putuseră afla adăpostire şi cum locuinţele lor în cenuşă le prefăceau. Mai rău decât toate era setea. Că muntele încă neîmpădurit fiind, izvoare nu slobozise, de erau siliţi de fiecare doniţă de apă ce o aduceau din vale să o plătească cu una sau mai multe vieţi de frate. La aşa mare cumpănă ajunşi, domnii noştri sfat ţinură:

-Oare nu va fi mai bine să dea năvală în duşmani şi luptându-se să învingă ori să moară ?

                Dar, iată soseşte un păstor tânăr şi frumos, cu lungi plete negre, creţe, şi cu ochii ca cărbunele şi zise:

-Zi şi noapte m-am gândit şi răzgândit să pregătesc balaurilor din vale asfinţirea vieţii. Înaintea ochilor mei, ei au străpuns sânul iubitei mele; au răstignit-o de pomi prinzând-o în cuie, apoi o legară de coada cailor şi o târâră de-şi însemnară calea prin dâre de sânge, gonind-o până ce nu rămase din mândruliţa mea iubită decât o lungă şuviţă de păr strâns învăluită de pom. O ! ştiu eu acum să-mi potolesc setea de răzbunare, chiar dacă ar trebui să îndur moartea cea mai cumplită ! Cutreierat-am muntele ce ridicarăm şi am aflat un loc pe care-l poţi desprinde şi a-l rostogoli în vale. Voi să vi-l arăt. Când veţi fi săpat destul de adânc, mă pogor şi spun balaurilor din vale că vin să-i duc în calea pe unde pot lua cu năvală muntele. Când veţi auzi răsunând buciumul meu, rostogoliţi muntele desprins asupra lor, dar nu mai curând ca să fie toţi la un loc adunaţi, ca voi să puteţi trece apoi pe deasupra malului prăpăstuit şi a duşmanilor îngropaţi sub dânsul.

-Cum te cheamă, voinice ? ziseră atunci căpitanii.

                Mă numesc Bujor.

-Dar ştii tu, băiete, ce te aşteaptă dacă te vor afla că i-ai înşelat ?

-Ştiu bine, răspunse flăcăul, încreţind din sprânceană. Văzut-am ce au făcut dânşii cu cel nevinovat; ce aşteaptoă dar de la ei cel vinovat ?

-Şi nu te temi ?

-De ce m-aş teme deoarece viaţa mi-e sarcină fără de iubita mea pe care mi-au ucis-o ? Nu, nu mă îngrozeşte moartea.

                Şi săpară zi şi noapte un şanţ adânc în munte, adunară toate pietrele ce găsiră, lucru care numai uşor nu era, că setea îi ardea cumplit. Dar, în sfârşit pământul era acum de ajuns desprins ca la întâia iubire să se rostogolească în vale. Deci, Bujor le lăsă rămas bun, făcându-şi cruce din munte.

                Străjilor duşmane le grăi că voieşte să vorbească cu domnul lor, că el e mort de foame şi că umblă să scape pe mulţi de o asemenea moarte.

                Când stătu înaintea groaznicului căpitan, flăcăul simţi totuşi că-i bate inima, căci cumplit la vedere era acela. Puneţi-vă în minte tot ce puteţi gândi despre răutate şi despre cruzime, şi încă toate acestea vor fi puţin... în potrivire cu faţa domnului acelor balauri.

                Scrâşni din dinţi şi-şi linse buzele, când auzi pe Bucur spunând că-i va arăta un loc, care este cu totul nepăzit şi pe unde el va putea năvăli la munte.

-Dar dacă tu mă înşeli ? zise domnul, atunci aşa vei muri, încât moartea ţi s-ar părea balsamul cel mai dulce.

-Aşa să fie, răspunse Bujor hotărât şi ceru o înghiţitură de apă, fiindcă era gata să cadă de sete.

                Noaptea sosi neagră şi fără stele; duşmanii se îndreptară spre Ceahlău în tăcute cete; copitele cailor le-au învelit cu paie să nu facă nici un zgomot. Bujor mergea, între doi călăreţi pociţi, care, prin găurile ce le aveau drept ochi, îl urmăreau de aproape. Acesta păşea înadins foarte încet pentru ca să se poată aduna colo sus cât mai mulţi dînainte de a da semnalul. Cunoştea el bine locul unde-şi ascunsese buciumul şi cu inima bătând înainta spre acel loc. Dar dacă nu va izbuti să-şi pună buciumul la gură fără să prindă de veste lighioanele duşmane, ce va fi apoi ? El văzu negrele lor cete, dese, tot mai dese împrejurându-l şi îngrămădindu-l dindărăt. Iaca că începea a urca dealul. Aci ascuns era buciumul. Bujor l-apucă strâns în mână, mai aruncă o căutătură spre duşmani şi zise:

-Doamne, ajută, şi buciumă din răsputeri.

                Într-o clipeală îi striviră toţi dinţii şi-i aruncară arcan după gât. Până a nu-şi pierde simţirile, văzu muntele mişcându-se, auzi o bubuitură ca şi când sânul pământului s-ar deschide; apoi un urlet de groază răsună jur-împrejur şi apoi rămase îngropat în mijlocul miilor de duşmani. Românii însă năvăliră în vale, trecând peste movile şi şanţuri, peste trupuri de oameni şi de cai; aşa măcel se făcu că mulţi ani după aceea nu se afla pe acolo altceva decât ţeste osoase, clădite ca strunjenii de porumb. 
                Duşmanii se traseră îndărăt şi românii îşi deschiseră calea spre munte, unde se adăpostiseră. Acum duşmanii se săturaseră de a mai urmări pe ai noştri şi plecară spre alte ţări după prădăciune.

                Bujor însă nu murise. O piatră-l acoperise în loc de a-l strivi, aşa că pământul, care se rostogolise peste piatră, stătea uşor pe ea şi-i lăsase puţin loc de răsuflare. După mqi multe ore, îşi reveni în fire şi atunci simţi arcanul de gât. Când voi să-l desfacă, simţi o mână îngheţată şi ţeapănă, care ţinea arcanul şi pe care n-o putea deschide. Gândi s-o rupă cu dinţii dar vai ! văzu că dinţi nu mai avea, şi când se mişca ceva mai mult se surpa ţărâna din sus peste el şi-i strâmtora tot mereu locul în care mai răsufla. Atunci, se târâ încet către mâna de mort, desfăcu arcanul şi scoase capul afară. Acum putea să se mişte. Cu cea mai mare băgare de seamă, ca o cârtiţă, înlătură pământul îngrijind de aproape să nu se reacopere de ţărână locul din jurul pietrei unde putea să răsufle. Adesea, silit era să stea din lucru, căci mereu, când socotea că dă de aer, se lovea iar de vreun mort pe care nu-l putea înlătura din cale. Cu groază băga de seamă că în loc de a pune mâna în ţărână, ş-o înfigea când în niscai ochi de mort, când în vreo gură şi uneori auzea chiar câte un geamăt care-i grăia de om încă cu zile.

                Dar la urma urmei, dădu peste un loc deschis atât cât un deget, apoi cât o mână şi aci, ca însetatul apa, sorbi aerul care năvălea prin deschizătură. Cu puterile ce-i mai rămăsese lucrând, ieşi afară; când însă văzu lumina zilei, îşi pierdu simţirile. Nu-şi dădea seama apoi cât timp zăcuse leşinat. Dar când deschise ochii, în jurul său era o tăcere de moarte. Prietenii şi duşmanii nu mai erau acolo şi cei îngropaţi sub munte nu se mai sculară să povestească de cele întâmplate. Bujor nu-şi putea închipui că este un viteaz precum cu toate acestea era, ci că e un biet flăcău părăsit, care pierduse orice drept de a trăi, deoarece mort era el şi pentru ai lui şi pentru duşmani. Flămând şi însetat, tremurând pe picioarele care nu-l mai ţineau, scoborâ muntele. Mai bine ar fi voit să fie tras în ţeapă şi făcut bucăţi de duşmani decât să moară de sfârşirile foamei, singur numai între morţi. Nici un duşman nu se arăta însă şi Bujor putu să ajungă la râu şi să-şi potolească setea; bău deşi apa era înroşită de sânge şi cătă în jurul său să vadă încotro ai săi puteau să fie. Cale de mai multe zile, împrejur nu se afla ţipenie de om. Cei care avuseseră picioare, fugiseră şi cei care nu putuseră fugi, omorâţi fuseră. Bujor apucă atunci calea către munte. Acolo poate fi-vor oştile, care, ca printr-un cutremur dispăruseră. Dar luă o cale greşită şi se depărtă de ei din ce în ce mai mult. Până ce să-i ajungă, el se coborâse iară în vale.

                Ostenit de atâta umblet stătu şi se gândi:

-Ei mă socotesc mort; la ce să-i mai caut ?

                Urcă deci la munte şi se făcu iar păstor ca mai înainte. Când apoi seara povestea cele ce i se întâmplase, păstorii râdeau de frumoasa lui istorie, luând-o de poveste; căci zgomotul războiului nu străbătuse până la ei şi nici nu văzuseră lighioanele duşmane; şi cât despre dinţii cei striviţi ai lui Bujor, ei puseră lucrul în socoteala vreunei certe ce ar fi avut. Ei ziceau:

-Uite, Bujor spune atât de adesea povestea lui, că, zău, acum el însuşi o crede adevărată.

-Sărmanul flăcău ! strigară fetele, când Moş Gloanţă sfârşi. Dar ce mai făcu el apoi ? rămas-a el tot aci ? N-a fost răsplătit niciodată pentru vitejia lui ? Aşa întrebau fetele care mai de care.

                Dar Moş Gloanţă şi scosese păpuşa de tutun, îşi umplu luleaua, fumă cu poftă şi clătină din cap la toate întrebările.

-Ştiu şi eu ? Mergeţi de-l căutaţi, răspunse la urmă; poate că Dumnezeu ca să-l răsplătească, i-o fi dăruit o viaţă lungă, lungă !

-Ei, da atunci o fi de tot bătrân şi urâcios ! strigară fetele. Şi încinseră o horă ca să-l uite pe Bujor.

                 (şi aşa am încălecat pe-o şea şi am terminat de retranscris poveştile astea !)

sursa desenului: Căutare Imagini pentru desene de craciun )