Omul (1)...

... noaptea a venit... a fost o zi de primăvară - adevărată sărbătoare la Naşterea Domnului ! 
... căldura sobei mă înconjoară... e atât de plăcut !
... poveşti la gura sobei ? ar fi binevenite !
... şi aşa am ales să mă gândesc, cu adânc respect, la o mare Regină a României, Regina Elisabeta - născută pe 29 decembrie ! - ce a iubit poveştile şi le-a cuprins într-o carte minunată: ''Poveştile Peleşului'', scrisă sub pseudonimul Carmen Sylva:                  
              https://ro.wikipedia.org/wiki/Regina_Elisabeta_a_Rom%C3%A2niei

OMUL

 

              Un munte care se numeşte ''Omul'' ! Este oare muntele atât de mic sau fost-a omul atât de mare de s-a numit muntele după dânsul ? Ce a fost omul acela ? Fost-a el un erou mare care s-a bătut în bătălie ? Fost-a el un pustnic care trăia în locuri sălbatice ? Fost-a el un hoţ mare al cărui nume nimeni nu îndrăznea să-l pronunţe ? Fost-a el un împărat de care se cutremurau împărăţiile ?

                                                   OMUL ! IATĂ-I ISTORIA:

            Fost-a odată un tânăr care era însufleţit de dorinţe de a face fapte bune şi frumoase. Nimic nu i se părea nici prea mare, nici prea vitejesc, nici prea bun, ce nu ar fi putut singur face. El îşi iubea ţara ca pe logodnica sa. El da săracilor ori unde putea. El servea femeilor, săracilor, ca şi bogaţilor. El ocrotea pe cei slabi. Mai toate aceste se păreau prea puţine, cu mult prea puţine pentru a linişti inima lui cea înfocată. Căci de câte ori el vedea nevoi şi supărări, ură şi minciună, de atâtea ori el credea că traiul lui cel pământesc era netrebuincios, căci ceea ce el dorea era să dăruiască oamenilor fericirea.

            Muma lui era o împărăteasă bună pe care toţi o cinsteau ca pe o sfântă. Ea avea darul de a vindeca bolnavii când punea mâinile pe dânşii. De aproape şi de departe curgeau bolnavii la dânsa ca să-i vindece. De aceea şi ea a fost mult prigonită şi vrăjmăşită, ba cei răi au mers până a o cleveti la împărat, încât nu i se mai permise de a vindeca pe cei ce alergau la dânsa, şi în fine fu chiar izgonită de la curte. Buna împărăteasă se retrase însă în munţi şi fiindcă tot poporul alerga după dânsa, ea vindeca şi în exil fiind, miii de bolnavi. În curând însă, ea se simţi de tot obosită, mai mult de durerea ei cea mare, decât de multă muncă şi se puse să moară. Bolnavii însă veneau şi la sicriul ei pentru a se atinge de dânsul şi a afla astfel vindecarea. Nu i se dăduse voie să ia cu dânsa pe micul ei fiu. Însă acesta se furişase pe ascuns şi şedea ore întregi lângă dânsa, sorbindu-i de pe buze vorbele care curgeau ca mierea. El se uita la mâinile ei cele frumoase când dăruiau putere şi vindecare.

-Când vindeci mamă, faci tu oare pe oameni mai buni ? întreba el câteodată.

-E mai uşor a fi bun când e cineva sănătos; răspundea ea desmierdând capul frumosului băiat.

-Eu însă sunt sănătos şi tot nu sunt bun, zicea el cu tristeţe.

-Nu se face cineva bun de-odată ! Şi aceasta se învaţă, băiete.

            Astfel vorbea gura cea dulce care se închidea acum pentru totdeauna. Băiatul însă se asvârli la pământ lângă trupul neînsufleţit al mamei lui.

-Ah ! nu pot trăi ! Nu mai pot trăi fără mămuşoara mea ! strigă el plângând. Mamă, mămuţă ! Trezeşte-te ! Fă-mi inima sănătoasă căci tare mă doare ! o mamă !

            Oamenii stăteau toţi în tăcere împrejurul neînsufleţit al mamei, împrejurul fiului care plângea căci nimeni nu putea să aducă o vorbă de mângâiere. Ce-i ajuta însă lui că toţi plângeau cu dânsul ? Ce-i făcea că un popor întreg venea după sicriu şi îngropa în sânul pământului pe binefăcătoarea lor ? El simţea numai o singură durere care-i rupea inima şi sufletul, şi de a cărui groapă chiar cerul, noaptea şi soarele înălbise.

            El rămăsese acum singurul în lumea cea mare din care i se luase mama. El dispăru de la mormântul ei. Nimeni nu băgase de seamă. Toţi îl auziseră cum suspina adânc. Toţi îl văzuseră asvârlind la o parte sapa cu care el asvârlise pământ în groapă. Deodată se făcu nevăzut.

            Împăratul trimise oameni în unghiurile cele mai depărtate ale împărăţiei; însă feciorul, şi moştenitorul, se făcuse nevăzut, parcă-l înghiţise pământul. Nimeni nu ştia de un pustnic care-şi scosese numele că a murit şi că era ascuns în peşterile Bucegiului. Numai una singură ştia de dânsul. Aceasta era amica lui şi ea îl trimise pe feciorul său când era să nu mai fie.

            Cu cuvintele acesteia - ''Învaţă-mă să fiu bun !'' - intră băiatul cel orfan la pustnic, se azvârli la pământ în unghiul cel mai întunecos al peşterii şi plânse mai multe ore, de credeai că î se vor sfârşiră ochii şi inima. Moşneagul nu zicea nimic. Mâna-i uscată trecea numai peste faţa cea sbârcită şi peste barbă. El clipea cu genele sale cele grele şi-şi înghiţea lacrimile care-i veneau în ochi.

            În sfârşit zise:

-Emanuil, fătul meu, fii ca dânsa – atunci vei fi bun.

-Însă ea nu avea o inimă atât de arzătoare, de sălbatică, de neliniştită ca a mea.

-Ştii oare aceasta atât de bine ! cine ţi-a zis că ea nu a fost odată precum eşti şi tu acum?

-Ca mine ? aceasta nu e cu putinţă !

-Din ea ieşea o putere mare şi în tinereţe puterea e neliniştită. Tu nu ştii cum ea a suferit !

-O ! niciodată ca mine !

-O, băiete ! Pentru întâiaşi dată te încearcă suferinţa şi tu crezi că nimic nu se poate asemăna cu durerea ta.Tu cugeţi în acest moment numai la tine. Aceasta nu o făcea ea niciodată.

-Dar la cine să mă gândesc ? Nu mai am pe nime în lume.

-La cine ?

            Pustnicul îi arătă valea şi deodată începură a trece imaginile tuturor suferinţelor, tuturor durerilor ascunse de pământ: orbi, şchiopi, săraci, robi, nevoiaşi, bolnavi, femei şi copii care plângeau. Ziua şi noaptea ei necontenit curgeau şi nu se mai sfârşeau. De trei ori a răsărit soarele, de trei a apus, de trei ori luna şi fiinţele cele palide tot treceau. Emanuil se uita neclintit spre vale şi nu scotea o singură vorbă. Atunci pustnicul puse mâna pe ochii cei osteniţi ai tânărului de se închiseră. Pe urmă îl luă în braţe, îl duse înlăuntrul peşterii, îi dete lapte de băut şi-l lăsă de dormi, până ce se trezi după două zile, voios şi întărit.

-Ştii tu acum pentru cine ai să trăieşti ? îl întreabă pusnicul.

-Dar, zise tânărul ca în somn, am avut un vis foarte minunat; mi se părea că am cutreierat toată lumea.

-Acum du-te şi serveşte. Nimeni nu te va cunoaşte. Când vei avea nevoie de mine, atunci culcă-te numai cu gândul la mama ta şi îndată voi fi la tine. Însă să te păzeşti să nu faci vreo faptă rea. Într-o clipeală va dispărea atunci imaginea mamei tale şi nu vei mai putea afla calea care vine la mine.

            Emanuil dădu mii de promisiuni sincere şi sfinte, îşi luă ziua bună de la pustnic şi se coborâ în vale pentru a se pune la un stăpân. El nu merse mult şi întâlni o femeie bătrână care târa după sine o sarcină de crăci şi câteva alte sarcini şi era mai moartă de osteneală. Ea se oprea adesea pentru a-şi drege sufletul. Ea se uită cu ochi răi la tânărul cel frumos care se apropia de dânsa cu semne amicale şi o rugă cu vorbe bune să-i dea voie să-i ajute, căci va purta el sarcina oricât de departe va voi.

-Dar e grea şi calea-i lungă !

-Atunci trebuie să-ţi ajut cu atât mai mult, răspunse Emanuil cu dulceaţă.

            Luă toate sarcinile pe spinare, ş-o întinse atât de iute înainte încât bătrâna de-abia putea să-l urmeze. Ei au mers astfel până în seară până ce au ajuns la un bordei mic. Emanuil puse acolo sarcinele la pământ, îşi luă ziua bună şi voia să se ducă. Dar femeia cea bătrână se uită la dânsul cu ochi pătrunzători şi-i zise:

-Şi tu vrei să te duci de aci fără să-ţi iei plata cuvenită ? unde ai să să şezi noaptea ?

            Emanuil arătă cu mâna spre pământ.

-De loc de odihnă e bogăţie mare în această lume, răspunse el surâzând.

-Nu, fiule. Astfel nu a fost socoteala noastră. Să te odihneşti în bordeiul meu şi să iei de mâncare şi de băut căci am destul pentru doi.

            Ea-l ospătă cu amicie şi-l întrebă de unde vine şi unde de duce.

-Vin din singurătate, zise Emanuil, şi caut o slujbă.

-Şi ce simbrie ceri tu ?

-Eu ? Nici una !

            Ea-i făcu patul şi el dormi liniştit toată noaptea. Când se trezi de ziuă, el voi să se ducă pe tăcute pentru a nu trezi pe bătrână. Dar ea se sculase demult şi pregătise pentru dânsul ceva lapte şi pâine. Emanuil sta plin de ruşine înaintea ei. Ea însă vorbi:

-Ia binele de unde poţi şi cum poţi, chiar când ar fi numai un pătrar de oră de somn. Şi fără simbrie nu vreau să te duci de la mine. Vei găsi în cale destulă ingratitudine. Îţi dăruiesc ţie darul – ca tot binele ce-l faci altuia să ţi-l faci ţie însuţi, or îţi vor mulţumi ceilalţi, or nu, aceasta tot una să fie. Iar şi răul care-l vei face celorlalţi să fie făcut ca şi cum ţi l-ai face ţie însuţi, se vor mânia ceilalţi în contra ta ori nu. Gândeşte-te la acestea, fiule !

             Emanuil se gândi la acest dar şi-l găsi extraordinar. El nu voia, dacă trebuia să se bucure de dânsul dar el mulţămi bătrânei şi se luă pe drum înainte.

            Mergând astfel a dat peste un om care zăcea jos ca mort. Picase de pe o stâncă şi trupul îi era zdrobit. Avea în sine numai atâta viaţă, de putea să se vaiete.

-Copiliţa mea ! Biata mea copilă.

           Emanuil îl ridică încet şi-l duse acasă. Era cam departe şi se părea că era şi mai departe, atât era sarcina de grea pe care o purta. Pe pragul uşii era fata cea mai frumoasă ce a văzut el vreodată. Ea nu era de tot copilă dar nici nu era încă fată. Ea avea ochii mari, închişi şi plini de visuri. Părul ei, negru ca pana corbului, se lipea de capul ei cel fin. Ea ridică braţul cel gingaş şi strigă:

-Tată ! Şi se făcu palidă ca ceara şi albă ca varul de pe pereţii căsuţei în care locuia.

-Nu e nimic, zise Emanuil pentru a o linişti. El e numai ceva rănit. Noi îl vom însănătoşi în curând.

-Rado, fata mea, suspină rănitul, dacă voi muri să nu plângi că tu vei fi foarte, foarte fericită !

           După aceste cuvinte, bătrânul îşi pierdu cunoştinţele. Emanuil a şezut zile întregi la patul lui, nu se depărta de dânsul şi-l căuta ca şi cum i-ar fi fiul cel mai credincios.

Rada cea mică îi da ascultare în toate parcă i-ar fi fost frate. Ea spera că vor putea scăpa pe tatăl ei căci fără dânsul ea era părăsită în lume, zicea ea cu lacrimi în ochi. Ei şedeau amândoi, ziua şi noaptea, lângă bolnav. Câteodată, capul Radei pica pe perina tatălui ei şi atunci ea adormea de osteneală. Odată, când dormea astfel, bolnavul îşi veni în fire, strânse mâna lui Emanuil şi-i zise încet de tot:

-Rada !

           Tânărul dădu din cap şi strânse şi el mâna cea slabă; iar bolnavul închise ochii pentru a nu-i mai deschide. Emanuil înţelese că el murise însă nu se mişcă pentru a nu strica somnul cel dulce al copilei, care era să se trezească pentru a se afunda într-o durere mare. El se puse a gândi ce are să facă cu orfana.

           ''Dacă ar mai trăi mama !'' - gândea el. Şi cum se gândea astfel, se întinse ostenit la pământ. Într-o clipită, el se afla în peştera pustnicului care-l primi cu aceste cuvinte:

-Ad-o la mine, voi creşte-o pentru tine.

-Dar cum ştii toate ? întrebă Emanuil plin de mirare.

-Ştiu toate câte te privesc căci mama ta care te însoţeşte în toate căile tale, îmi spune tot. Dă-mi copila şi du-te de slujeşte mai departe.

           Emanuil credea că a fost numai un vis căci o mişcare a Radei îl trezi...

-Tată !strigă ea plină de grijă când văzu faţa cea liniştită a mortului.

           Apărătorul ei cel tânăr o luă de mână şi-i zise:

-El te-a lăsat mie şi de-acum înainte eşti sora, eşti fata mea. Şi eu ştiu un loc unde-ţi va fi bine. Vrei să-mi urmezi mie ?

-Unde vrei ! - strigă copila plângând – căci nu mai am nimic şi pe nimeni în lume.

           Ei îngropară pe tatăl şi se puseră pe drum spre peşteră, mergând mână în mână. Acolo au ajuns pe amurgite.

           Emanuil simţi mâna cea mică tremurând într-a sa şi răcindu-se.

-Nu te teme, zise el, te duc la un om bun, bun de tot, care te va iubi.

           Pustnicul se uită la Rada cu o ochire atât de blândă încât frica ei dispăru şi peste puţine momente ea vorbea cu el, plină de încredere.

           Pustnicul trezi din somn pe Emanuil, în umezitul zorilor, cu aceste vorbe:

-Cruţă copilei noua despărţire. Îi voi zice ziua bună din parte-ţi. Munca te aşteaptă în vale.

           Emanuil azvârli o privire în casă spre fată. Ea dormea şi genele ei cele negre umbreau obrajii cei mici. Ea răsufla atât de uşor că nici nu se simţea.

-Aş vrea să rămân aci ! E atât de frumos ! zise tânărul şoptind.

           Însă pustnicul îl împinse încet afară şi-i răspunse:

-Fătul meu ! Nu ai făcut încă nimic. Nu meriţi încă să stai liniştit !

           Emanuil se coborâ în vale şi se întâlni cu un vechi servitor al tatălui său, al împăratului, care însă nu-l mai recunoscu. Acesta era ocupat a clădi un bordei de nuiele şi de lut, iar femeia căuta de câţiva copii mici.

-Ce faci aci ? zise Emanuil care recunoscu îndată pe om, cu toate că faţa lui era schimbată de grijă, de se părea a fi cu zece ani mai bătrân. El trebui să se ţie să nu-l strige Ilie, şi astfel se trăda el singur.

-Nu eram înainte atât de sărac precum mă vezi acum. Am slujit mulţi ani pe împăratul şi am purtat în braţe pe fiu-său. Dar acum m-a prigonit o stea rea, m-au dat afară de la curte şi sunt pe drumuri cu femeia şi cu copiii.

-Dar de ce ?

-Pentru că prinţişorul cel mic a fugit din curtea împărătească şi a luat câmpii cine ştie unde; iar toţi acei care nu l-au putut găsi, au fost daţi afară. Împăratul nici că i-a păsat vreodată de feciorul său, cât timp acesta era pe lângă dânsul. Acum se prăbuşeşte cerul că nu-l poate vedea ! Dar curând îl va uita căci el se însoară iarăşi şi dacă împărăteasa cea nouă îi va da un fecior, atunci nici că se va mai gândi la celălalt. Dar noi, tot sărmani şi nenorociţi rămânem cât vom trăi !

-Poate că sunt în stare să-ţi ajut.

-Tu? şi Ilie se uită la dânsul cu dispreţ. Cum vrei să m-ajuţi ? Cum te cheamă ? Cine eşti ?

-Mă cheamă Manuil şi voi să-ţi slujesc. Ştiu bine de grădinărit !

-Manuil ! Emanuil era numele prinţişorului meu. Să-l bată Dumnezeu că m-a făcut atât de nenorocit ! Şi tu eşti numai un târâie-brâu, un împuşcă-n lună, care nu-mi va aduce decât suferinţe şi nenorociri !

-Vei vedea ! Poţi să mă dai afară în orice oră vei voi dacă voi fi o slugă rea.

-Vei mânca pâinea copiilor mei şi nu-mi vei fi de nici un folos !

-Încearcă !

           Ilie dădu din umeri.

-În numele Domnului, fie ! Dar să ştii, târâie-brâu, că pentru cel mai mic lucru te vei face vinovat, voi fi fără milă.

           Ziua nu ajunsese încă la capătul ei, şi Emanuil culesese ierburi, făcuse mămăligă, săpase o bucată de ogor. Era lucru minunat să vază cineva iuţeala lui. El alergă în oraş şi-şi puse sumanul zălog pentru a cumpăra păpuşoi şi o capră pe care o aduse plin de bucurie în casa lui Ilie. Ce veselie printre copiii şi cum desmierdau ei pe Emanuil pentru aceste binefaceri. Însă Ilie se uita la el sborşit şi necontenit nemulţumit. El nu spunea tânărului nici un singur cuvânt blând şi rareori îi da destul de mâncat.

           Numai când Emanuil îi aduse aminte de starea lui de mai înainte, numai atunci Ilie se îmblânzea şi vorbea de nu se mai sfârşea, de masa cea minunată a curţii şi de toate fărămiturile cele bune şi mănoase care picau pentru copiii lui – de oameni care se închinau la dânsul ca la un om mare ca să-i anunţe mai iute, de împăratul care se uita la toate cu neîncredere şi nemulţumire şi certa pe ai săi, cumplit, la cea mai mică greşeală. Lui Emanuil îi venea să râdă când se gândea cum îl tratează Ilie, cum îl numeşte târâie-brâu şi cerşetor ocărându-l necontenit.

-Dar prinţişorul, urmă Ilie, nici el nu era mai bun decât ceilalţi, şi el făcea tot soiul de nebunii şi de lucruri neiertate, şi dacă-l ameninţai că ai să-l spui, deodată se făcea nevăzut şi se ducea la mamă-sa în braţe, căci mamă-sa-l strica cum strică mamele pe copii... - aici Ilie se uită cu coada ochiului spre femeia lui – şi care a fost izgonită de împărat fiindcă se purta rău şi trăia tot cu oameni proşti.

           La aceste cuvinte, Emanuil tresări parcă-l muşcase un şarpe şi deodată strigă:

-Minţi ! Ea a fost o sfântă !

           Ilie se uită cu mirare spre tânăr şi-l întrebă:

-Ce ştii tu de dânsa, Manuil ?

-Eu ? Eu ? Am văzut-o cum făcea pe bolnavi sănătoşi ! Am...

-Ei şi ce ?

-Am văzut cum săracii o iubeau de tare.

-Vreun bine nu mi-a făcut ea şi băiatul ei m-a bătut de mă doare şi astăzi; căci eu nu puteam să-l bat cum aş fi dorit şi de spus nu voiam să-l spun ca să nu-l pedepsească rău, precum era lucrul rânduit. Acum îmi pare rău căci el e cauza nenorocirii mele.

           Unde Emanuil era mai iubit acesta era la obor. Acolo ducea el legumele, ce cultiva pentru a le vinde şi a aduce lui Ilie banii ce strângea după dânsele. Curând el făcuse atât de multe de le ducea în panere pe un asin. Într-o zi, el aduse din târg o vacă acasă.

           Femeile şi fetele îi dau flori, iar copiii strigau de departe:

-Manuil ! Manuil ! Vino, iată calul mi s-a rupt în două ! Capra e bolnavă ! Mama are in şi vrea ca tu să i-l vinzi căci prinzi mai mult pe el. Surioara mea a picat şi necontenit strigă să vie Manuil, căci tu ai făcut-o sănătoasă pe Sanda.

           Astfel toţi aveau nevoie de Manuil şi el avea timp prea puţin ceea ce îl supăra foarte mult pe Ilie care voia să-l aibă numai pentru dânsul şi nu voia să fie şi al altora. Dar Ilie mai avea şi un prepus de Emanuil: îl credea că era darnic către alţii cu punga stăpânului, cu toate că Manuil avea un ogor deosebit pe care-l muncea pentru sine.     

           Manuil descoperise câţiva săraci şi devenise providenţa lor. 

           Într-o cameră, care era atât de mică încât de-abia avea loc un pat îngust, zăcea o fată oarbă şi bolnavă. Ea picase de mai multe ori de-şi frânse braţele, ba chiar un picior şi zăcea acum la pat. În pat ea bocea. Sora ei mergea peste zi la lucru, iar seara, când se întorcea, bătea pe biata bolnavă căci n-a tors destul. Vaietele nenorocitei fiinţe atrăsese pe Emanuil. El certă tare pe sora cea fără inimă şi dădu de mâncare la amândouă fetele dar nu ieşi din camera lor până ce nu văzu, cu însuşi ochii lui, că şi oarba mâncase.

           Pe urmă era o femeie nenorocită cu câţiva copii mici. Bărbatul ei era la închisoare. Emanuil bătu de multe ori şi tare la uşa ei dar în zadar. Numai când zise că va duce vorbă despre dânsa bărbatului ei, uşa se deschise. Ea de-abia putea să se ţie pe picioare. Băiatul ei cel mic şedea pe paie şi într-un colţ al camerei plângea o fată mică, pe când un copilaş cu ochii boldiţi şi cu faţa înflăcărată, tuşea necontenit. Lui Emanuil i se strânse inima la vederea unei mizerii atât de mare: însă el nu punea în zadar piciorul pe pragul vreunei uşi. Şi acolo el aducea pacea şi bucuria ca un înger binefăcător, şi în curând necurăţenia şi mizeria se schimbară în sărăcia muncitoare şi pe urmă într-o oarecare bunăstare. El aducea plante care lecuiesc şi pe urmă zilnic, la muncă, fiindcă femeia se ruşina să se arate în lume. 

           Unui om care părăsise după mulţi ani închisoarea şi nu putea afla de lucru încât să moară de foame, cu copiii lui, Emanuil îi găsi de lucru şi pâinea de toate zilele căci vorba lui cea dulce liniştea îndoielile tuturora.

    .                                                              (povestea continuă - mâine seară...)

sursa desenului: Căutare Imagini pentru desene de craciun )