cetatea Babei...

... noaptea a revenit destul de repede - parcă a trecut prea repede perioada Crăciunului! 
... căldura sobei mă înconjoară... e atât de plăcut !
... poveşti la gura sobei ? ar fi binevenite !
... şi aşa am ales să mă gândesc, cu adânc respect, la o mare Regină a României, Regina Elisabeta - născută pe 29 decembrie ! - ce a iubit poveştile şi le-a cuprins într-o carte minunată: ''Poveştile Peleşului'', scrisă sub pseudonimul Carmen Sylva:                  
              https://ro.wikipedia.org/wiki/Regina_Elisabeta_a_Rom%C3%A2niei

CETATEA BABEI

              Când te sui pe Prahova în sus nu se vede Cetatea Babei căci ea este în inima Bucegiului. Ea se înalţă ca o coamă ascuţită şi pare acoperită cu ruine. De la Cetatea Babei până la Jipi dai de omăt care nu se topeşte niciodată.

            Fost-a odată a fost, dar demult a fost, când lupii păzeau turmele de oi, şi când vulturii şi porumbeii îşi făceau cuiburile unii lângă alţii, atunci era acolo pe coama muntelui, o cetate tare şi măreaţă, în care se lucra cu mare hărnicie. Necontenit se auzea acolo răsunând şi curgând, şi sute de picioare umblau necontenit şi veneau din toate părţile. Noaptea însă o lumină ardea în turn, o roată mare de tot sfârâia şi o doină ciudată părea că se leagănă încet, peste vuietul roţii şi-i ţinea isonul.

            Oamenii se uitau cu sfială spre acea coamă de deal. Ei îşi şopteau la ureche: ''iar toarcem''.

            Dar aceea care torcea acolo sus, stăpâna cetăţii, era o vrăjitoare foarte rea. Piticii din munte îi aduceau tot aurul din fundul pământului ca să toarcă pentru toate miresele beteală care le împodobeşte capul în ziua nunţii. Aurul se turna acolo fără măsură. Ea-l trăgea la cumpănă, îl alegea şi vai de piticul care nu aducea măsura plină. Pe loc îl punea ca într-un cleşte între trunchiul şi coaja unui arbore puternic, până ce da cel din urmă grăunte de aur sau i se prindea numai barba şi atunci, în zadar, mai trăgea în dreapta sau în stânga, în zadar striga: ''ah, vai !'' căci Baba se făcea că nu aude. De aceea, lumea o şi chema Baba Coaja sau pentru că era atât de vârtoasă ca coaja de pâine sau pentru că era atât de zbârcită ca un stejar bătrân. Numai ea ştia să toarne firele de aur şi le pregătea dinainte pentru multe sutimi de ani.

            Baba Coaja avea o fată foarte frumoasă. Numele îi era Alba căci era albă ca omătul care acoperea vârfurile munţilor mai tot anul. Pielea ei şi ochii cei căprui erau ca catifeaua şi părul ca firele de aur, pe care le torcea mama ei.

            Ea şedea totdeauna închisă în cetate căci Baba Coaja îi da mult de lucru. Nimeni nu putea să o vadă. Ea punea firele de aur în scule şi le aşeza în beciurile de sub pământ pentru sutele şi sutimile de ani ce vin şi trec. Munca aceasta apăsa însă tare pe fata cea frumoasă, căci mama când torcea, cânta şi mormăia tot felul de descântece şi de vrăji rele, ca fiecare mireasă să aibă partea ei de nenorociri şi de dureri îndată cei se punea beteala pe cap. Iar Alba se gândea cu întristare la zilele ce li se pregăteau astfel chiar de la început. Ba odată chiar atunci când mama sa se dusese de acasă, ea luă furca-n mână şi se puse de toarse o bucată dorind numai lucruri bune. Când Baba Coaja se întoarse, ea se înfurie de mânie, bătu neomenos pe fata ei şi-i zise:

-Nu te vei mărita până când nu vei cunoaşte singură care e tortul tău ! şi-i azvârli sculele fetei printre celelalte.

            Babei îi părea foarte bine că avea un cuvânt ca să ţină în casă pe fată căci i se proorocise că Alba va fi foarte nenorocită şi va muri cu zile. Singura fiinţă pe lume pe care o iubea, era fata ei cea gingaşă. Oricât se silea însă să înveselească pe Alba cu straie frumoase şi alte lucruri minunate, Baba Coaja nu schimba faţa palidă a fetei şi nu aducea surâs în ochii ei căci singurul lucru ce dorea Alba era libertatea şi tocmai de aceasta nu avea parte. Cu câtă plăcere ar fi umblat ea sub arborii care împodobeau picioarele muntelui, pe a cărui culme ea trăia !

            Sus nu creştea nimic decât iarbă scurtă la pai şi iarna era mai lungă decât vara. Când vântul urla şi vâjâia prin împrejurul cetăţii de gândeai că o să se sfărâme în mii de bucăţi, o tristeţe nemaipomenită îi sfâşia inima.

            Adesea ea şedea dinaintea vetrei şi se uita neclintit în foc, se uita la scânteile care săreau şi asculta cântecele cele înfiorătoare ale mamei, printre care se amesteca urletul vântului. Atunci, se gândea, de ce se toarce mireselor atâta amărăciune în firele de de aur, de ce oare oamenii nu pot fi voioşi şi fericiţi, la razele încălzitoare şi înveselitoare ale soarelui. Însă ea nu putea afla cauza acestor lucruri şi demult ce gândea, adormea.

            Sculele de aur din beciuri aveau însă toate aceeaşi faţă. Alba se juca cu dânsele ca şi cum ar fi oameni, spunea fiecăreia istoria ei, şi-şi închipuia ce poate să se întâmple fiecărei mirese când ea se va găti şi se va înfrumuseţa cu beteala ei. Însă fiindcă nu ştia nimic de lume, şi istoriile ei erau toate fără căpătâi.

-Mamă ! zise ea odată rezemându-şi capul de mână. Oamenii sunt ei întocmai precum eşti tu şi precum sunt eu, ori au ei o altă înfăţişare şi alte gânduri ?

-Ce-ţi baţi capul cu oamenii ? Toţi sunt răi şi, dacă ai intra în mijlocul lor, nu ţi-ar face decât rău.

-Dar, mai deunăzi se suia la deal, pe muntele nostru, un animal minunat de frumos şi acel ce şedea pe dânsul, era cu mult, cu mult mai frumos decât toţi piticii. El avea plete negre, nu avea nici un fir de barbă, şi purta o manta purpurie, oare om să fi fost acela ?

            Baba tresări cumplit de spaimă la aceste cuvinte şi zise:

-Dacă se va mai sui încă o dată la deal, îi voi rupe gâtul şi cei din vale nu-l vor mai vedea, câte zile vor avea !

-O, mamă ! Te rog, nu face una ca aceasta ! El era atât de frumos !

-Dacă vei mai gândi încă o dată la dânsul, te voi închide în beciuri, să cântăreşti la aur ziua şi noaptea. Şi fără de aceasta, şezi de o bucată de timp încoace şi nu mai faci nimic decât te pui pe întrebări zadarnice. Nu ai tu oare aici tot ce-ţi poate dori inima ta ?

-Nu, mamă ! Aş dori să am şi eu un aşa animal de frumos şi să şed şi eu pe dânsul. Aci pe munte sunt numai oi şi pe dânsele nu poţi merge călare.

-Acum nu vroi decât, fată nebună, să ai şi un cal ! Dar nu vezi că e pericol de moarte să umbli călare pe vârful muntelui ? Iarba e lucie. Prăpăstiile sunt adânci. Orice pas rău, te azvârle colo în adâncimi şi te zdrobeşte !

            Alba se puse mult pe gânduri, de ce este periculos pentru ea să umble pe vârful munţilor, pe când oile umblă fără teamă. Dar răspuns nu căpăta căci nici nu îndrăznea să întrebe. Piticii de munte i se păreau încă mai urâţi decât înainte, şi aurul îi era atât de displăcut, încât nici nu putea să se mai uite la ei. Gândurile ei mergeau numai la calul cel frumos, frumos de tot şi la flăcăul care putea sî-şi piardă viaţa dacă se va mai fi arătat în preajma cetăţii. Dar de ce vroia mama să-i rupă gâtul ? Şi la această întrebare, ea nu găsea răspuns, orişicât ea se punea pe gânduri.

            Câtva timp după aceasta, flăcăul cel frumos iar se suie călare la munte în sus. El avea o mare dorinţă să ştie cine locuieşte în cetatea cea mare şi tare, a cărei ziduri erau făcute tot din stânci.

            El era un fiu de rege şi numele lui era Porfirie. El nu era obişnuit să nu poată ceea ce voia. Când i se vorbea de căsătorie, el răspundea că, sau are să-şi smulgă mireasa din ghearele unui balaur, sau să o culeagă de pe o stâncă, dar că nu va trimite niciodată peţitori, nici nu va face o nuntă ca toate nunţile.

            După ce depănase aur toată dimineaţa, Alba se gătea tocmai cu tot felul de podoabe, ea îşi spălase bine mâinile şi faţa, îşi pieptănase părul cu pieptenele cel de fildeş, îşi aşezase pe frunte două şiraguri de mărgăritare, şi-şi prinsese în păr un trandafir de Bucegi. Veşmântul ei era alb, cu un brâu de aur, şi pe deasupra purta o mantie de catifea verde, reţinută pe umere cu ajutorul unui lanţ de mărgăritare. La gâtul cel alb, ea pusese smaralduri cât ouăle de porumbel, un dar al piticilor. Astfel împodobită, ea se uita în oglindă unde nu putea însă să vadă cum părul ei de aur strălucea pe catifeaua cea verde. Dar sau nu vedea bine, sau oglinda nu era bună; căci ea se lovea cu mâinile peste cap şi striga:

-Cât de urâtă sunt eu, cât de urâtă! De aceea mă ascunde mama ca să nu văd oamenii, şi îmi dă straie frumoase şi giuvaere, ca unei regine, pentru ca să uit cât sunt de urâtă!

            În acelaşi moment, răsunară potcoave pe stâncă şi, cu ochii înspăimântaţi, ea văzu pe amicul ei cel frumos, care avea să-şi frângă gâtul dacă va mai apare la cetate. Orişicum şi cu orice preţ, el trebuia prevestit. Ca o căprioară, ea se repezi după vale, cu mantia fâlfâind şi cu părul despletit de se părea că razele soarelui se oprise într-ânsul. Feciorul de rege o văzu zburând peste stânci, ca şi cum piciorul ei nici n-ar atinge pietrele şi stătu uimit. El se întreba, ce fată de împărat, ce zână a munţilor zboară spre el. Alba făcea semne cu amândouă braţele şi striga necontenit:

-Înapoi ! Înapoi ! Nu te sui pe aci în sus ! Ar fi pieirea ta ! Ar fi moartea ta !

-Şi când ar fi moartea mea, aş muri fericit căci am văzut cea mai frumoasă fată ce-a fost vreodată pe pământ !

            Alba stătu dinaintea lui, o roşeaţă uşoară se răspândi peste faţa ei, şi uitându-se la el, cu ochii deschişi şi mari, ea întrebă:

-Sunt oare frumoasă ?

-Dar atât de frumoasă, şi mai frumoasă decât frumoasă, cu părul tău de aur, că din minutul acesta te iubesc !

-Şi eu te iubesc ! răspunse fata cea nevinovată care nu ştia că între oameni nu se spune ceea ce se cugetă. Dar nu mai zi că părul meu e de aur. Aurul e atât de urât !

-Urât ? şi feciorul de rege surâse. Nici că am auzit vreodată aceasta. Văzut-ai oare atât aur că ţi s-a urât de dânsul ?

-Ah! fireşte eu nu văd decât aur; în loc de arbori verzi numai aur, în loc de flori, aur; în loc de oameni, aur ! şi tot vrafuri mari, de tot mari !

            Şi zicând acestea ea îşi ridică braţele.

-Ah ! Cum aş vrea să mă sui pe acest cal frumos ! N-am văzut niciodată un cal ! Pot să pun mâna pe el ?

-Cum nu. Poţi să-l dezmierzi şi dacă vrei, te poţi chiar sui aci lângă mine. Poţi să mergi călare cât vei vrea !

            El îi zise să pună piciorul ei pe piciorul său şi amândouă mâinile în mâinile sale, şi astfel o ridică în sus pe şa dinaintea sa, o îmbrăţişă cu o mână, şi dădu pinteni calului. El credea că ea se va teme dar aceasta nici că-i trecea prin minte frumoasei nevinovate, căci ea nu ştia de pericol. Îndată ce pământul se făcu mai moale, el lăsă frâul în voie, şi calul fugea cât putea sub umbra arborilor din pădure şi peste livezile pline de flori. Alba striga de bucurie, bătea din palme şi zicea totuna:

-Mai iute ! încă mai iute !

            Astfel ajunseră în apropierea oraşului, prin care trebuiau să treacă pentru a ajunge pe un deluţ pe care se ridica palatul regesc. Acolo, deodată începu să-i fie frică fetei:

-Dar toţi aceştia, oameni sunt ? întrebă ea, trecând la pas prin stradă. Dar vântul răstoarnă oare aceste case mici ?

-Nu, răspundea Porfirie, râzând. Aici nu bate vântul aşa de tare ca sus, la munte. Iată, oameni buni, strigă el, vă aduc aci pe regina naostră ! Ea este o floare minunată şi mi-am cules-o de pe o stâncă.

-Dar eu nu sunt regină, zise Alba speriată.

-Eu sunt rege şi fiindcă ai să fii soţia mea, ai să fii regină !

-Soţia ta ? dar mama mi-a spus că nimeni nu mă va lua de soţie !

-Aceasta a zis-o numai în şagă pentru că ştia că nimeni nu trebuia să te ia de soţie decât numai eu !

-Dar oare nu eşti rău ?

-Nu ! nu sunt rău. Totuşi, sunt om.

-Dar mama zice că toţi oamenii sunt răi şi eu să nu am a face cu dânşii.

-Dar cine e mama ta ?

-Nu ştiu. Ea toarce aur.

-Toarce aur ? Dar de ce ?

-Pentru mirese. La nunta mea nu vreau aur, adăugă iute Alba şi-şi puse mâna pe cap ca şi când ar fi vrut să-l apere de ceva rău.

-Dar aceasta nu se va putea face altfel, zise Porfirie. Oamenii s-ar mira prea mult. Am ajuns acum acasă. Intrăm în curte şi trebuie să vorbeşti cu iubire cu mama mea.

-Este ea bătrână şi urâtă ?

-Nu ! Ea este foarte frumoasă şi plină de mândrie.

-Ce e mândria ?

            Porfirie se uita în ochii ei care erau atât de curaţi şi de limpezi ca soarele. El strânse pe fată la inima sa, azvârli frâiele servitorilor, sări de pe cal, ridică pe Alba cu mâini gingaşe de o puse jos pe pământ şi-i dădu mâna pentru a o conduce pe treptele cele de marmură înlăuntrul palatului.

            Ei intrară într-o sală mare. Acolo şedea o femeie înaltă şi maiestuoasă, înconjurată de multe fete. Ea torcea la o mătase galbenă şi frumoasă. Toate se sculară de la lucru şi se uitară cu o bucurie plină de mirare spre perechea cea frumoasă, care apărea tocmai la uşa cea mare, în lumina strălucitoare a soarelui, care apunea.

-Iată, mamă ! strigă Porfirie. Iată fiica ta cea iubită, dulcea mea soţie, pe care am găsit-o aproape la cer şi nici că sunt sigur că nu este chiar din cer şi că poate astfel căpăta în fiecare moment aripi şi să zboare de la noi !

-O, femeie frumoasă şi minunată ce eşti ! zise Alba şi pică la picioarele împărătesei, care o ridică cu bunătate şi o sărută.

-Şi tu torci dar cu mult mai frumos decât mama mea, căci ce torci e moale şi gingaş, ca şi fulgii de omăt şi frunzele florilor.

-Şi ce toarce mama ta ?

-Ah ! Ea toarce numai aurul cel aspru şi urât !

-Aur ! răsună deodată în sală şi pe fete le apucă râsul căci nu le venea să creadă.

-Dar tu ştii să torci aur ?

-Fireşte că ştiu să torc aur dar nu am voie.

-De ce nu ?

            Ea deschise gura ca să zică ce făcea mama ei când torcea dar, deodată, o apucă o sfială mare şi o simţire că toate fetele se vor uita rău la dânsa, când vor şti că toate nenorocirile lor li se torc în beteala fiecăreia. Ea se opri, căci oamenii cei răi de care îi vorbea mama ei , se păreau a fi aşa de buni şi de voioşi, chiar cu mult mai buni decât mama ei de care se temeau atât de cumplit piticii de munte.

            Ea scăpă de chinul ei când una din fete şopti:

-Veşmintele sunt de catifea adevărată, de catifea albă.

-Dar giuvaerele ? De la cine sunt ele ? întrebă o altă fată ceva mai tare.

-De la amicii mei, răspunse Alba. Oare doriţi să le aveţi voi ? Mai am încă multe asemenra jucării acasă ! şi luând de la gât smaraldurile, ea dădu fiecăreia din fete câte unul. Ea ar fi făcut tot aşa şi cu şirurile de mărgăritare dacă regina nu ar fi oprit-o.

-Dar amicii tăi sunt şi ei aşa de bogaţi ? întrebă regina.

-Nu ştiu. Dar ce este bogat ? Ei aduc toate în saci din fundul pământului şi dacă nu aduc destul, ei sunt certaţi.

            Atunci se întunecă faţa împărătesei, ea luă pe fiu-său de o parte şi-i zise:

-Fata aceasta nu e alta decât fiica vrăjitoarei celei urâte şi rele, a Babei Coaja. Du-o iute înapoi de unde ai luat-o căci ea ne va aduce numai nenorocire în casă.

-Numai aceasta să nu ceri de la mine, mamă, răspunse feciorul de rege cu faţă palidă. Iubesc pe această fată frumoasă şi nevinovată cu tot gândul meu, cu tot sângele din vinele mele, cu fiecare răsuflare a mea ! Şi de-ar fi chiar Baba Coaja însăşi, nu aş putea s-o las de la mine !

            Regina oftă şi ordonă să se pregătească fetei o cameră lângă camera ei. Nunta se hotărâ să fie pe a doua zi.

            Regina vroia să împodobească cu însăşi mâna ei pe noră-sa însă se luptă greu cu ea căci Alba nu vroia de fel să sufere beteala pe capul ei. Ea alerga prin tot palatul ca o căprioară speriată, se azvârlea la pământ, se ascundea sub pătură şi se ruga cu lacrimi fierbinţi să fie cruţată. Ea cerea ca regina să-i pună pe cap din tortul ei de mătase frumos, numai să nu o muncească cu aurul cel cumplit.

            Când ea şedea în genunchi şi se ruga şi plângea, regina făcu un semn: două fete îi legară mâinile şi o a treia îi puse beteala pe cap. Toţi aşteptau un acces de mânie şi de disperare. Dar Alba se făcu deodată tăcută. Palidă ca moartea, ea îşi plecă capul sub greutatea ce o apăsa:

-Eşti mai aspră decât mama mea ! zise ea. Ea nu voia să-mi dea un bărbat ca să nu fiu nenorocită; însă tu chemi singură nenorocirea pe capul meu.

            Nimeni nu putu înţelege aceste vorbe şi nici Alba nu se îndupleca să le explice, ceea ce făcea să crească neîncrederea generală. Alba se făcuse atât de tristă încât poporul nu mai putea recunoaşte astăzi pe fata cea veselă de ieri şi nici cuvintele pline de iubire ale tânărului soţ nu putură face să se risipească norii de pe fruntea ei.

            La curte însă nu se vorbea de nimic decât de tezaurele nenumărate ale tinerei regine şi mulţi împingeau pe rege să le privească de aproape. Lui nu-i era de tezaure. El se gândea numai ce va face ca soţia lui cea tânără să râdă iar ca mai înainte, şi-şi închipuia, că dacă-i va aduce ce doreşte, va fi iarăşi veselă. Ea surâdea numai cu compătimire când se uita la pietricele, pe care ceilalţi le numeau pietre preţioase şi giuvaere şi despre care ea nu putea înţelege că asemenea jucării pot să fie preţioase.

            Îndată ce auzi că Porfirie vrea să se întoarcă la cetatea ei, Alba se sperie foarte, şi-l rugă şi-l conjură să nu întreprindă această călătorie !

-Ea va fi desigur moartea ta ! desigur !

            Dar nu fu cu putinţă a îndupleca pe Porfirie să nu se ducă şi, cu cât mai mult ea îi descria pericolele, cu atât mai mult acesta-l aţâţau şi, într-o dimineaţă, pe când ea dormea încă adânc, el se porni pe ascuns. Cu câţiva oameni ai săi, el se sui cu îndrăzneală spre cetatea Babei Coaja. Aceasta însă îl zări de departe şi-i strigă:

-Fii blestemat, tu, care mi-ai răpit copila pentru a o face nenorocită. Na-ţi, satură-ţi nesaţiul care te-a împins a veni aci. Nenorocitule ! Eu nu am întrebat de tine, ce vii să mă cauţi pe mine ?

            Cu aceste cuvinte, ea azvârli peste călăreţi o nenumărată cătăţime de pietre preţioase, care la aer se prefăceau numaidecât în ghiaţă şi în omăt, şi se rostogoleau atât de tare, încât nu se puteau apăra de dânsele. Orbiţi, ei nu mai putură cunoaşte calea pe unde au venit. Cei mai mulţi picară în prăpăstii. Regele cel tânăr însă, care se apropia de cetate însetat de răzbunare, pentru a strânge de gât pe Babă, fu atât de tare acoperit că nu putu să se mişte din loc şi, înainte să fi zis un singur cuvânt, omătul îl acopri şi sub omăt Porfirie îşi află mormântul. Baba Coaja râse cu hohot şi zise:

-Acum are ea să vie să-l caute pe dânsul, nu pe mine, însă ea vine la mine, nu la dânsul ! Iarăşi am să pun mâna pe copila mea, al cărui trai nu era în lumea cea rea, printre oamenii pe care-i urăsc !

            Şi, în adevăr, nu ţinu mult şi Alba, ostenită de drum în veşmintele ei de catifea albă pline de pulbere, alerga spre munte în sus, întrebând cu buzele ei palide:

-Unde este el ?

-Aşa ! îi răspunse Baba. Ai fugit de la mine cu un om străin şi acum vii înapoi, şi nu întrebi de mine, ci de dânsul ! El nu e aci !

-Da, dar am dat de urmă până colo la troianul cel mare !

-Nici că a mers mai departe, zise Baba râzând. El şi-a dat sufletul în pietrele tale cele preţioase.

            C-un strigăt cumplit, Alba pică pe câmpul cel întins de omăt şi începu să-l caute printr-ânsul. Dar în zadar ! Omătul, care acoperea pe iubitul ei, era prea mare, prea îngheţat ! Strigă din fundul inimii:

-Mamă ! Mamă ! Ce mi-ai făcut !

            Alba pică fără însufleţire lângă omăt şi lângă ghiaţă. Baba Coaja ridică atunci un blestem atât de mare şi de tare, de se clătină muntele în toate adâncurile lui, şi de se dărâmă cetatea, îngropând sub ruinele ei pe Babă şi tot aurul ei.

            În locul, însă, unde Alba îşi dădu sufletul, răsări o floare ca de catifea albă, pe care de atunci o numesc toţi Alba Regină. Ea înfloreşte numai sus lângă omăturile care nu se mai topesc şi care acoperă pe iubitul ei. Ea e atât de albă şi de gingaşă, precum era Alba.

            Poate că omătul să se prefacă iarăşi în pietre preţioase, când va umbla pe el o fată nevinovată. Firul cel de aur însă, pe care îl torsese Alba, şi astăzi toate miresele îl caută, şi fiecare crede că l-a găsit. De aceea, nici una nu se teme de firele de aur atât de periculoase, căci fiecare crede că norocul va fi de partea ei.       

                                                   (povestea următoare - mâine seară...)

sursa desenului: Căutare Imagini pentru desene de craciun )