amiază paşnică...

... o minunată poezie de la cea care a fost contesă în Franţa (dar născută prinţesă Brâncoveanu):
''Ce proaspătă mireasmă de cătină, de coajă

  Şi de polen şi sevă în jur s-a risipit ;
  Copacul, plin de soare, îşi picură-a lui vrajă ;
  Un har divin în parcul imens s-a-nstăpânit.
        Frunzişurile limpezi par creţe, moi dantele ;
        Şi iarbă şi sămânţă şi mugurul verzui,
        Cu sclipete-argintate, par verzi, mici păsărele ;
        Nu-i primăvară numai, deşi nici vară nu-i !
  Ce străluciri, ce poze de încântare pline !
  Flori de migdal şi piersic, corolele clătind,
  Vibrează ca o roză roire de albine,
  Cu inimi parfumate şi guri spre noi tânjind.
        Nimic nu mişcă. Pacea-i deplină în natură!
        Pe la fereste, storuri de trestii odihnesc;
        Chiar gâzele-n nisipuri, sub umbră de răsură,
        Au ameţit de parcă, sfârşite, se topesc.
   Nu simţi nimic, nici vârstă, nici doruri, nici regrete ;
   Eşti un copil, ce cată, nestânjenit şi pur,
   Cu braţele întinse, pe ţărm să se desfete
   Pe pajiştea tivită de cerul de azur.
        Ce bun, ce lent e totul, ce linişte descinde …
        Şi totuşi, obsedante, moi griji parcă respir ;
        Brusc, liniştea aceasta tot sufletu-mi cuprinde.
        O, Doamne, Doamne, iată: e-aproape un delir !
                     (Anna de Noailles, ''Amiază paşnică'')
- https://ro.wikipedia.org/wiki/Ana,_contes%C4%83_de_Noailles-