Piatra-Arsă...

...  dacă nu ar fi frigul nopţii ce îngheaţă totul pe afară, pe timpul zilei ai jura că suntem într-un început de primăvară, răcoroasă... aşa au zis şi ghioceii ce au greşit anotimpul, păcăliţi şi ei de vremea schimbătoare de pe la noi, şi care acum stau zgribuliţi unul în altul ţinându-şi florile încă nedeschise... 
... căldura sobei mă înconjoară... e atât de plăcut !
... poveşti la gura sobei ? ar fi binevenite !
... şi aşa am ales să mă gândesc, cu adânc respect, la o mare Regină a României, Regina Elisabeta - născută pe 29 decembrie ! - ce a iubit poveştile şi le-a cuprins într-o carte minunată: ''Poveştile Peleşului'', scrisă sub pseudonimul Carmen Sylva:                  
              https://ro.wikipedia.org/wiki/Regina_Elisabeta_a_Rom%C3%A2niei

PIATRA-ARSĂ

              Mândră, mult era mândră frumoasa Păuna. Nu în zadar avea ochii aşa mari şi negri, sprâncenele îmbinate şi nas de vultur. Gura nu-i era tocmai mică dar bine făcută, şi de vorbea ori râdea, două şiruri de dinţi lucind. Ca o coroană îşi aducea pe frunte cozile ei negre, şi văzând-o trecând sprintenă, voinică şi cu capul sus, lumea-i zicea în şagă: pui de împărat. Dar nu era aşa mândră Păunica să întoarcă capul când trecea Tănase, şi ea-l asculta când vorbea cu dânsa la horă. Când însă cineva încerca s-o supere pomenind de dânsul, obrajii ei se făceau roşii dar şi răspunsul avea tăiş şi curma pofta de glumă a îndrăzneţului. Tare pizmuia flăcăii pe Tănase, mai ales când aflară că logodna se făcu. Dar iată că veni război peste ţară. Tănase trebui să plece la oaste şi să pogoare la Dunăre. Păuna îşi înghiţi lacrimile înaintea lumii; ea plânse în ascuns, nimeni nu cuteza s-o întrebe.

              Cum făcea şi cum dregea, în sat ea avea mai întâi ştiri de la oaste şi când începu să se povestească de primele bătălii, astfel de ameţeli o apucau încât de multe ori trebuia să se sprijine de piatra din capul satului, voinica Păuna. Noaptea nu mai avea somn şi des trebuia să lase lumânarea să ardă spre a împrăştia îngrozitoarele vedenii care-l arătau pe Tănase al ei acoperit de răni, dându-şi sufletul sau mort. Astfel, pe o neagră noapte, şedea ea îmbrăcată pe marginea patului, fără să ştie că afară se pitula cineva pe lângă casă şi se uita pe fereastră. Nici nu ştia cât era de frumoasă cu ochii mari, aţintiţi înaintea ei, cu mâinile încrucişate pe genunchi. Deodată, aude bătând la fereastră. C-un ţipăt năbuşit, fata tresare şi întoarce capul scrutând din ochi întunericul. I se pare că vede pe Tănase şi apoi aude chemând încet:
-Păună, dragă Păună, vino, te rog, până afară, nu te teme, eu sunt, Tănase !!!
              Mâna Păunei şi apucase ivorul uşii; acum e afară şi deodată se simte luată în braţe. Ea respinge braţul care o împresura şi zise:
-Cum, tu ? Nu doară cineva voieşte să-şi râdă de mine ?
-Iată inelul tău, Păuno, şi aici la gât, iconiţa care mi-ai dat; n-am mai putut suferi, am vrut să văd dacă nu m-ai uitat !
-Dar cine ţi-a dat drumul de la oaste ?
-Mie ? Nimeni.
-Nimeni ? Şi eşti aici ? Ce fel, nu mai e război ?
-O, da, tot e război dar eu am plecat în ascuns, de focul tău, Păuno !
-De focul meu ? Păuna avu un hohot scurt şi năbuşit. Crezi tu că-mi e drag să am de logodnic un fugar de oaste? Piei din ochii mei !
-Păuno ! Asta-i iubirea ta ? La moarte, la pieire mă trimiţi ?
-Pasă unde-i vrea dar atâta-ţi spun, niciodată nu voi fi nevasta ta; căci a fi silită a-mi dispreţui bărbatul, asta n-o pot suferi !
-Iubeşti pe altul !
-Nu, Tănase, pe tine, numai pe tine te iubesc; am petrecut nopţi cu gândul la tine dar n-aş fi văzut niciodată că am prins dragoste de un netrebnic fricos !
              Păuna îşi ascunse faţa cu mâinile, plângând.
-Eu gândeam că o să primeşti cu bucurie, o să mă ascunzi la tine !
-O ! ruşine, strigă fata, ruşine că m-am logodit ţie; dar ascultă ce-ţi spun eu acum, că mai curând or arde Bucegii decât eu să-ţi fiu nevastă.
-Şi eu, strigă Tănase, şi eu îţi spui ţie că nu mă vei vedea de acum decât schilod ori mort !
              În acel moment stau faţă în faţă amândoi tinerii cu ochi aşa de aprinşi de mânie, încât luceau în întuneric. Deodată se răspândi deasupra lor o lumină roşie şi când priviră în sus, le păru că s-a aprins unul din vârfurile stâncoase ale Bucegilor. Tot mai mare se făcea jeratecul, până ce se ridică o flacără roşie din care părea că sar stele. Logodnicii stau înmărmuriţi. Ferestrele caselor vecine începură a se deschide, oamenii strigau unii către alţii: arde pădurea ! ba arde muntele ! Câinii lătrau, cocoşii cântau. Atunci, Păuna apucă pe flăcău de umeri şi respingându-l departe de dânsa, îi strigă:
-Departe, fugi de aici şi te ascunde, căci altfel mor de ruşine !
              Închise apoi uşa şi stinse lumânarea. Cu inima sărindu-i în piept se uită după Tănase plecând şi pitindu-se în umbră după case, văzu încă muntele cum licărea şi se întuneca încet, şi nu dădu nici un răspuns când veniră s-o cheme să vadă minunea.
              Din acea zi, toţi văzură pe Păuna afară din cale searbădă, nu mai râdeau buzele de pe care zburau aşa de lesne glumele şi erau totdeauna gata la răspuns şuguitor şi cu tăiş. În tăcere îşi vedea acum de lucru, se simţea însă adesea aşa de obosită încât era silită să se aşeze pe marginea fântânii şi cu apă să-şi răcorească fruntea. Câteodată îşi privea, visând, faţa în fântână or, speriată, se uita în sus în Bucegi. Neaşteptat, începu a se zice că Tănase ar fi fost în sat; cutare şi cutare susţineau că l-a văzut la lumina muntelui în flăcări, că i-a auzit chiar glasul împreună cu acel al Păunei. Când o întreba pe dânsa despre acesta, picături de sudoare i se puneau pe frunte şi în jurul buzelor care tremurau uşor când zicea:
-Dar nu era tăcere şi întuneric la mine când ardea muntele ?
              Mama Păunei da mereu din cap şi zicea că se văd fel de fel de minuni în lumea asta ticăloasă. Sosi atunci ştirea că se dăduse o mare şi crâncenă bătălie, ştire pe care Păuna fu cea din urmă ce o află de astă dată. Ea se duse curând acasă, îşi legă o bocceluţă; puse mămăligă şi o bucată de dovleac într-un şervet, şi când mama sa o întrebă, îngrijită, unde se duce, îi zise numai:
-Mă întorc curând, mamă, nu te îngriji despre mine.
              Se întindea în amurgul serii câmpul de bătaie; mii de morţi se vedeau risipiţi, caii se rostogoleau dându-şi sufletul, alţii, cu capul la pământ, şchiopătau de colo până colo. Oastea era tăbărâtă în jurul unor mari focuri de bivoac şi nimeni nu mai asculta la vaietele care veneau de pe câmpul de bătaie. O formă înaltă de femeie se strecura singură printre rândurile celor care zăceau, după ce străbătuse tot lagărul, întrebând de Tănase. Fără sfială, se apropia de prieten şi de vrăşmaş, dând să bea la unul ori la altul, şi privea bine pe cei morţi. Venise noaptea şi luna lumina acum groaznica câmpie. Mereu umbla fata de colo până colo, îngenunchind când aici, când dincolo, sprijinind de pieptul ei capul vreunuia care îşi da sufletul şi cătând, pe trupuri groaznic schilodite, de nu se găseşte un inel şi o iconiţă de gât. Numai o dată se dădu cu dezgust înapoi când văzu nişte femei care despuiau un mort şi auzi trosnind oasele degetelor din care smulgeau inelele. O luă la fugă însă se întoarse iarăşi şi cu teamă se uită la mort.
              Întregul lagăr căzuse în adormire şi Păuna tot rătăcea încă în lumina lunii pe câmpul de bătaie. Din când în când ea chema încet: Tănase ! Adesea îi răspundea un geamăt; dar, întristată, ea scutura din cap după ce dădu să bea suferindului. Începuse să crape de ziuă şi lumina lunii se făcuse mai searbădă; deodată vede ceva lucind şi când se apropie, dă de un mort, aproape dezbrăcat dar care cu mâna, la care se zărea un inel, strânsese aşa de tare un lucru ce-i atârna de piept, încât se vedea că fusese peste putinţă a-i descleşta degetele. Păuna îşi recunoscu inelul.
-Tănase !
              Şi cu acest ţipăt ea căzu lângă mort a cărui faţă, înecată în sânge, abia se putea deosebi. După puţine momente, Păuna îşi veni în simţiri, atunci se puse a spăla faţa iubită şi o podidi lacrimile când văzu că amândoi ochii şi nasul primiseră o groaznică tăietură dar văzu însă că sângele începe iarăşi să curgă. Acum era sigură că iubitul ei încă nu murise şi se grăbi a-i răcori buzele dându-i să bea şi a-i lega rănile cu ştergarul ei. Un lung suspin ieşi din pieptul lui şi când auzi că-l strigă pe nume, ridică mâna şi pipăi faţa Păunei.
-Păunica mea, zise el cu un glas ce abia se auzea, lasă-mă să mor aici, sunt orb, de ce mai sunt eu bun pe lume !
-Nu, nu, strigă Păuna, eşti logodnicul meu iubit şi vrând Dumnezeu, bărbatul meu, în curând. Dar taci acum ! Taci !
              Multe şi lungi săptămâni trecuseră din acea dimineaţă, săptămâni în care Păuna nu se mişcase zi şi noapte de lângă patul lui Tănase, şi neobosită îl îngrijise. Într-o zi, oamenii din sat văzură venind pe drum doi călători: un orb în manta soldăţească, cu crucea de onoare pe piept, şi o fată care-l ducea de mână şi cu surâs vesel zicea către trecători:
-Iată-mi logodnicul: un viteaz, vedeţi semnul pe piept !
-Şi pe obraz ! adăuga Tănase suspinând.
              Niciodată nu fusese nuntă aşa de mare, de aproape şi de departe se adunase lumea şi căia pe Păuna cea frumoasă care luă pe orb. Ea însă era veselă şi râdea tuturor zicând:
-Sunt mândră ! Am un viteaz de bărbat ! Şi slavă Domnului că sunt voinică şi pot să muncesc pentru amândoi !
              Muntele însă pe care lumea-l văzuse arzând, se numi Piatra-Arsă căci ciobanii şi vânătorii care urcaseră după capre negre jurară că au găsit acolo stânci prefăcute în cărbuni.     
                                                     (povestea următoare - mâine seară...)

sursa desenului: Căutare Imagini pentru desene de craciun )

Furnica...

...  încet-încet, parcă nici nu a fost zăpadă pe la noi... doar frigul a rămas !
... căldura sobei mă înconjoară... e atât de plăcut !
... poveşti la gura sobei ? ar fi binevenite !
... şi aşa am ales să mă gândesc, cu adânc respect, la o mare Regină a României, Regina Elisabeta - născută pe 29 decembrie ! - ce a iubit poveştile şi le-a cuprins într-o carte minunată: ''Poveştile Peleşului'', scrisă sub pseudonimul Carmen Sylva:                  
              https://ro.wikipedia.org/wiki/Regina_Elisabeta_a_Rom%C3%A2niei

FURNICA

              Era odată o fată frumoasă. Numele ei era Viorica. Părul ei era ca aurul, ochii ca cerul, obrajii ca garoafele, buzele ca cireşile; iar trupul era aşa de mlădios ca papura. Nu era suflare omenească, care să nu se bucure la privirea frumoasei fete, şi nu atât pentru frumuseţe, cât pentru hărnicia ei cea mare. Când se ducea la izvor, cu cofa pe cap, furca-i era totdeauna la brâu şi ea torcea. De ţesut şi de cusut, ea ţesea şi cusea chiar ca o zână. Iile ei erau cele mai frumoase din tot satul, cusute cu negru şi cu roşu, cu altiţe late pe umere. Vâlnicul, ba chiar şi călţunii ei de duminică erau împodobiţi cu flori. Mâinile ei cele mici nu stau niciodată liniştite. La câmp şi prin livezi ele lucrau tot atât de mult ca în casă, şi toţi flăcăii aveau ochii ţintiţi spre Viorica cea frumoasă. Îi mergea vestea că o să fie odată o gospodină straşnică. Ea însă nici că se uita la flăcăi şi de măritat nici nu vroia să audă vorbind. Ea zicea că nu are timp să se gândească la dânşii, căci are să poarte de grijă pentru mamă.
              Atunci mama, cu fruntea încreţită, îi zicea – ''mare sprijin ar fi un ginere zdravăn''. Fetiţa se întrista pe asemenea cuvinte; şi întreba, dacă în adevăr nu mai poate munci, pentru ca să-şi dorească numaidecât un bărbat în casă. ''Bărbaţii ne dau încă mai mult de lucru'' zise Viorica. ''Tot noi trebuie să toarcem pentru dânşii, să ţesem pentru dânşii, să coasem pentru dânşii şi nu mai putem dovedi cu munca câmpului.'' Atunci, mama ofta şi se gândea la fiul ei care murise, pentru care făcuse atâte şi multe cămăşi frumoase şi pe care le spăla atât de albe, încât toate îşi puseseră ochii pe flăcău. Nici că vreodată se ostenea, orişicât lucra pentru dânsul; dar ce nu face o mamă, fără a osteni vreodată !
              Veni însă ora, când Viorica însăşi era să vadă că mama avea dreptate să-şi dorească un ginere, ca şi cum ar fi presimţit că nu-i va mai fi trai mult pe lume. Ea începu să slăbească şi toată dragostea fiicei nu fu în stare să o ţină pe pământ. Frumoasa fată ajunse de închise ochii cei iubiţi şi Viorica stătea acum cu totul singurică în căsuţa cea mică. Pentru întâiaşi dată, ea stătea cu mâinile în sân, căci pentru cine era să mai lucreze ? Ea nu mai avea pe nimeni în lume.
              Într-o zi, şedea ea pe pragul uşii şi se uita cu întristare în lume. Deodată, văzu mişcându-se spre dânsa pe pământ ceva lung şi negru, şi iată că acest şir lung şi nesfârşit erau furnici. Nu putea nimenea da de unde ele veneau, căci nu se mai putea descoperi capătul cetei care necontenit se mişca. Acum însă ele se opriră şi formară împrejurul Vioricăi un cerc mare. Unele dintre furnici ieşiră înainte şi ziseră:

-Noi te cunoaştem bine, Viorica, şi adeseori am admirat hărnicia ta, care se potriveşte cu a noastră, şi care rareori se află pe la oameni. Noi mai ştim că tu eşti singură singurică pe lume. De aceea, te rugăm: vino şi fă-te regina naostră. Ţi-om clădi un palat, mai frumos şi mai mare decât cea mai mare casă ce ai văzut vreodată. Numai un lucru trebuie să ne promiţi, că nu te vei mai întoarce înapoi printre oameni, că vei rămâne la noi cât vei trăi.
-Nici că doresc mai bine decât să rămân cu voi, răspunse Viorica, căci nimic nu mă mai ţine pe mine aici, decât numai mormântul mamei. Trebuie să pot merge, să depun pe el flori şi vin, şi colivă şi să mă rog pentru sufletul ei.
-Poţi să mergi la mormântul mamei tale, numai să nu vorbeşti cu nici o fiinţă omenească, care-ţi va ieşi în cale, căci atunci te faci necredincioasă şi cumplită va fi răzbunarea noastră.
              Astfel se duse Viorica cu furnicile. Ele merseră o cale lungă, până ce ajunseră la un loc care se părea bun pentru a clădi acolo un palat. Atunci, văzu Viorica cu cât furnicile erau mai dibace decât dânsa. Cum ar fi putut ea fi vreodată în stare a ridica cu atâta iuţeală o asemenea clădire ? Erau acolo galerii, unele peste altele, conducând înlăuntru în locuri îndepărtate şi tot mai îndepărtate, destinate pentru ouăle furnicilor, care se scoteau afară la soare, pentru a se aduce cu aceeaşi iuţeală iarăşi înăuntru, când trebuia să fie puse la adăpostul unei ploi ameninţătoare.
              Camerele erau cu mare măiestrie împodobite cu foi de flori, pironite de pereţi cu frunzele ascuţite ale brazilor; iar Viorica se învăţa a ţese cu aţe de păianjeni, din care apoi se lucrau coverturi şi pături. Clădirea se ridica sus şi tot mai sus, camera, însă care era destinată pentru Viorica, era atât de minunat de frumoasă, precum nimeni nu-şi mai închipuise vreodată, nici chiar în vis. Multe săli conduceau înlăuntrul palatului astfel încât Viorica putea avea cu cea mai mare iuţeală ştiri despre toţi supuşii ei. Scândurile sălilor erau de foi de mac, ca picioarele reginei să nu umble decât pe pături de purpură. Uşile erau de foi de roze, legate între dânsele cu fire de păienjeni, şi astfel se închideau şi se deschideau fără vuiet. Pe jos era aşternut un covor gros şi moale, tot de floarea reginei, de se cufunda în el piciorul gingaşei Viorica. Nici că îi trebuiau aci încălţăminte. Ele ar fi fost prea aspre şi ar fi stricat covorul de flori. Pereţii camerei erau ca ţesuţi cu mare măiestrie cu garoafe, cu lăcrămioare şi ochiul păsării, şi florile continuu se reînoiau. Fiind totdeauna proaspete, mirosul lor în adevăr te îmbăta. Tavanul camerei era făcut de foi de crin, întinse ca un cort. Harnicele furnici munciseră câteva săptămâni în patul Vioricăi. El era tot ce este mai gingaş în lume, de bruma florilor, şi pe dânsul era întinsă una din ţesăturile Vioricăi. Când dormea pe patul ei, ea era atât de frumoasă, că stelele ar fi picat din cer dacă ar fi văzut-o. Însă furnicile aşezaseră camera ei în locurile cele mai din lăuntru ale palatului şi păzeau cu hărnicie şi gelozie pe iubita lor regină. Nici ele chiar nu îndrăzneau să se uite la ea când dormea.Nu putea fi trai mai frumos şi mai bine aşezat în ceata de furnici, de care era. Fiecare şi toate-şi puneau silinţa, a munci mai mult şi a plăcea harnicei regine. Nu era ordin al ei care să nu fie executat cu iuţeala vântului – căci Viorica nu ordona niciodată prea mult, niciodată neînţelepţeşte. Vocea ei cea blândă se auzea totdeauna numai ca un sfânt sau o părere. O căutătură plină de lumină şi de căldură a ochilor ei, era mulţumirea ce dăruia celor ce o ascultau. Furnicele ziceau adesea că au razele soarelui în casă şi-şi lăudau norocul.
              Ele făcură pentru Viorica o prispă deosebită, pe care se putea preumbla, ca să se bucure de aerul curat al munţilor şi de razele încălzitoare ale soarelui, când camera i se părea prea îngustă. De pe acea prispă, ea putea privi şi înălţimea clădirii, care ajunsese a fi acum un munticel.
              Într-o zi, şedea ea în cameră şi cosea la o iie cu firele de mătasă ale unui vierme, pe care îl aduseseră furnicile înlăuntrul palatului. Ea prindea pe iie aripi de fluturi. Deodată se auzi un freamăt mare împrejurul muntelui şi ca un răsunet de voci. Într-o clipă, întreg regatul cel mic era în larmă şi toţi veniră la regină şi izbucniră fără suflet în camera ei.
-Ni se dărâmă casa. Oamenii răi scormonesc în ea. Două, trei galerii au şi căzut şi a patra este în pericol. Ce să facem ?
-Nu-i nimic ! zise Viorica plină de linişte. Voi pune îndată capăt la aceasta şi într-o zi sau două galeriile vor fi iarăşi la loc.
              Viorica alergă prin labirintul sălilor şi deodată apăru pe prispa ei, însă, acolo dădu cu ochii de un tânăr de o mare frumuseţe. El descălecase şi era ocupat cu câţiva, care-l însoţeau, a scormoni cu săbii şi cu lănci în muntele furnicilor. Când ea apăru, toţi se opriră. Flăcăul cel frumos puse mâna în preajma ochilor, ca şi cum ar fi orbit de o lumină mare şi se uita plin de mirare la fiinţa cea luminoasă, care sta dinaintea lui în veşminte lucitoare. Părul de aur al Vioricăi pica în valuri până la călcâi. O roşeaţă gingaşă se răspindise pe faţa ei şi ochii îi străluceau ca stelele. La vederea flăcăului, ochii ei se tulburară un moment dar pe urmă îi ridică şi deschizându-şi gura de roze, Viorica zise cu vocea răsunătoare:
-Cine sunteţi voi care vă atingeţi cu mâna semeaţă de împărăţia mea ?
-Iartă, frumoasă fată ! răspunse tânărul. Pe onoarea mea de fecior de împărat ce sunt, de astăzi înainte sunt apărătorul vostru cel mai devotat. Cum putea să-mi treacă prin minte că o zână stă în capul acestei împărăţii ?
-Vă mulţumesc, zise Viorica. Nu-mi trebuie alte servicii decât acele ale credincioşilor mei supuşi şi cer numai ca în regatul meu să nu păşească picior de om.
              La aceste cuvinte, ea dispăru ca şi cum ar fi înghiţit-o muntele, şi cei care rămăseseră afară nu puteau vede, cum cete de furnici îi sărutau picioarele şi o însoţeau în triumf înapoi în camera ei unde Viorica se apucă în linişte de lucru, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
              Fiul de împărat însă sta înaintea muntelui ca afundat într-un vis, şi camarazii lui nu îl puteau îndupleca să încalece nici după ore întregi. El tot spera că frumoasa regină va reapare. El tot spera că o va mai vedea încă o dată, chiar dacă ochii i-ar fi fost plini de dojană şi vorbele aspre. Însă, el nu vedea decât furnici şi iarăşi furnici căci acestea, în cete nesfârşite, cu iuţeală nespusă, se sileau a drege paguba ce el pricinuise în zburdăciunea juneţii. El le-ar fi călcat în picioare de mânie şi de impacienţă; căci ele păreau că nu înţeleg şi nu aud întrebările lui. Ele alergau bucuroase şi voioase printre picioare, pline de simţământul siguranţei lor. În fine, el încălecă plin de tristeţe, cugetând necontenit cum ar putea câştiga pe cea mai frumoasă fată ce văzuse vreodată. El cutreieră pădurea până înnoptă, spre marea supărare a camarazilor săi, care dau la naiba muntele de furnici cu fata cea frumoasă gândindu-se la cină şi la paharele cu vin, ce-i aşteptau demult.
              Viorica se culca mai târziu decât toţi supuşii ei. Ea avea obiceiul de a inspecta ea singură ouăle furnicilor, de a pune mâna pe pătureţele lor ce sunt destul de moi, şi de a aerisi perdelele de flori una după alta, purtând pe vârful degetului un licurici şi uitându-se cu duioşie la tinerii vermişori. Acum ea se întoarse în camera ei şi dădu drumul tuturor licuricilor care îi luminaseră la lucru ore întregi. Numai unul singur rămase la ea până se puse în pat.
              De datină, Viorica era îndată cufundată în somnul cel mai adânc; astăzi însă ea se azvârle neliniştită când într-o parte, când în alta, îşi învârtea părul împrejurul degetelor, şedea, se scula şi iarăşi se culca şi îi era atât de cald, cât nu mai putea.
              Niciodată nu i se păruse că în împărăţia ei nu era aer îndestul. Acum ar fi vrut să iasă afară la aer dar se temea, nu cumva ai ei să o audă şi exemplul cel rău să molipsească şi pe alţii. Ea dăduse, împinsă de furnici, multe şi aspre hotărâri în contra ieşirilor oprite, hotărâri care scoteau afară din comunitate pe furnicile vinovate. Ea condamnase chiar pe unele la moarte şi fu nevoită să privească cu inima sângerândă, cum ele fură împunse, fără milă, până ce pieriră.
               Viorica se trezi înaintea tuturor şi făcu furnicilor o mare surprindere reclădind ea însăşi una din galerii. Fireşte, chiar ea nu-şi da seama că lucrând îşi zvârlea ochii în pădure că nu va vedea şi asculta cu urechile, că nu va auzi ceva. De-abia se întorsese în camera ei că mai multe furnici veniră iute, alergând plin de spaimă:
-Omul cel rău de ieri este iarăşi aci călare şi trage roţi împrejurul muntelui nostru.
-Lăsaţi-l în pace ! zise Viorica, regina, cu linişte. El nu ne va mai face nimic. Însă inima Vioricăi, a fetiţei celei gingaşă, bătea atât de tare, că fu nevoită să răsufle din adânc. O nelinişte extraordinară venise peste ea. Ea se preumbla cu mult mai des peste tot locul decât înainte, găsea necontenit că ouăle nu stau destul la soare, le scotea singură afară pentru a reintra tot atât de iute înăuntru şi i se întâmplă chiar să dea ordine contrazicătoare. Furnicile nu ştiau ce i s-a întâmplat şi-şi dădeau toată osteneala de a face toate mai bine şi mai frumos. Ba, într-o zi îi făcură chiar o surprindere cu o boltă nouă şi grandioasă. Ea se uită la ea cu o privire distrasă şi o lăudă numai în treacăt.
              Tropote de cal se auzeau împrejurul muntelui de mai multe ori pe zi; însă multe zile trecură şi Viorica nici că se mai arăta măcar o singură dată afară din palatul ei. O apucase un dor de oameni, pe care nu-l simţise încă până atunci. Ea se gândea la satul ei, la căsuţa ei din sat, la mama ei şi la mormântul acesteia, pe care nu-l mai văzuse. După câteva zile, ea anunţă supuşilor ei că are de gând să meargă la mormântul mamei ei. Atunci furnicile o întrebară cu spaimă, dacă nu-i mai place la dânsele, de vreme ce-şi aduce aminte de satul ei.
-O, nu ! zise Viorica. Vreau să mă duc numai pentru puţine ore. Înainte de amurgit sunt iarăşi la voi.
              Ea se rugă, ca nimeni să nu vie cu dânsa; dar de departe se ţinură de ea câteva furnici pe care nu le putea vedea.
              Toată lumea i se părea schimbată. Şi, în adevăr, mult timp trecuse, de când ea îşi părăsise căsuţa. Viorica începu să facă socoteala, cât timp furnicile au întrebuinţat, pentru a înălţa muntele cel mare, în care locuia, şi-şi zicea, că mulţi ani întregi au fost aceştia. Ea nu mai putu da de mormântul mamei atât de tare îl acoperiseră ierburile şi plantele de tot felul; şi Viorica umbla prin ţintirim plângând că şi acolo ea era acum străină.
              Începuse a amurgi şi Viorica tot căuta mormântul, pe care nu-l putea afla. Deoadată, răsună lângă ea vocea fiului de împărat. Ea vroi să fugă. Însă, el o reţinu cu putere şi vorbi despre dragostea lui cea mare cu cuvinte atât de dulci şi de pătrunzătoare încât ea stătu de-l ascultă cu ochii pironiţi în jos. Era atât de dulce a auzi iarăşi vorbind o fiinţă omenească şi a auzi, iarăşi, vorbind astfel de dragoste şi de amiciţie! Numai când se întunecă de tot, Viorica îşi readuse aminte că ea era o regină care-şi uitase de datorii şi nu o orfană părăsită şi că furnicile îi interzisese de a se întâlni cu fiinţe omeneşti. Cu picior iute, ea fugi de la feciorul de împărat. El însă se luă după dânsa cu cuvinte măgulitoare până în apropierea muntelui. Acolo, Viorica-l rugă şi-l conjură. El îi făcu după dorinţă dar numai după ce Viorica îi promise de a reveni a doua zi.
              Viorica se furişă încet prin săli, uitându-se tot înapoi căci i se părea că aude tropăit iute şi de jur-împrejur şoapte. Poate că acestea erau închipuiri şi că numai inima-i bătea mai tare de frică; căci de câte ori sta pe loc, toate păreau liniştite. În fine, ea ajunse în camera ei şi pică pe pat sfârşită de oboseală. Dar somnul nu venea să se reverse peste dânsa şi să-i închidă ochii. Ea simţea că a înfrânt promisiunea ce dăduse şi cine mai putea să o respecte când cuvântul ei nu mai era sfânt. Neliniştită, Viorica se azvârli când într-o parte, când în alta. Mândria i se revolta în contra tainei de care era înconjurată şi totuşi ea cunoştea furnicile, ura lor neîmpăcată şi pedepsele lor nemaipomenite. Necontenit, i se părea că aude tropăitul iute al multor mii de picioruşe, ca şi cum muntele ar fi însufleţit . Când simţi că dimineaţa se apropie, ea dădu în lături perdeaua de roze pentru a alerga afară în libertate. Însă ce mirare o cuprinse când văzu că una din ieşiri era astupată cu frunze ascuţite de brad. Ea încercă la a doua şi la a treia ieşire şi luă pe urmă pe rând pe toate una după alta, însă în zadar căci toate erau umplute şi îndesate de jos până sus. Atunci ea începu a striga tare şi iată că toate cetele de frunici se adunară venind prin multe şi neînsemnate deschizături.
-Vreau să ies la aer curat, zise Viorica cu tărie.
-Nu, răspunseră furnicile. Nu te lăsăm să ieşi afară căci atunci te pierdem.
-Nu-mi daţi ascultare?
-Da ! În toate, numai într-acest un singur punct, nu. Zdrobeşte-ne cu piciorul spre pedeapsă. Noi suntem gata a muri pentru binele comunităţii şi pentru a scăpa onoarea reginei noastre.
              Viorica plecă capul şi lacrimi izbucniră din ochii ei. Ea rugă furnicile să-i redea libertatea. Micile fiinţe severe nu răspunseră nimic; deodată şi pe tăcute ea rămase de tot singură în locul întunecat. O! cum plângea şi cum se văieta Viorica ! Cum îşi smulgea părul cel frumos ! Pe urmă, începu a-şi deschide o cale cu degetele ei gingaşe; însă ceea ce lucra şi da în lături, se împlea mai tot atât de iute la loc, încât, în fine, pică disperată la pământ.
              Furnicile-i aduseră îndată cele mai frumoase flori şi nectar şi picături de rouă, pentru a-i alina setea; însă vaietele ei rămaseră neascultate. De teamă ca ele să nu pătrundă în afară, furnicile se hotărâră a ridica zidirea lor tot mai sus, şi mai sus, atât de sus şi mai sus decât Vârful cu Dor, şi numiră acest munte – ''Furnica''.
              Feciorul de împărat de mult nu mai dă roate prin împrejurul muntelui dar noaptea, când toate sunt liniştite, se aud încă suspinele Vioricăi.     
                                              (povestea următoare - mâine seară...)

sursa desenului: Căutare Imagini pentru desene de craciun )

cafeluţa cu iubire...

... cu mult drag, haideţi la o cafeluţă cu iubire ! 
... haideţi să ne încărcăm ''bateriile'' sufletului cu minunatele cuvinte adresate nouă tutror de către prietena mea virtuală de spirit şi suflet, doamna Laura (Laura Schussmann ): · 

           ''Îmi beau cafeluța cu gândul la voi și vorbele îmi picură boabe de rouă pe buze.
            Gândurile îmi sunt de bine, blânde și pline de iubire...
            Da, dragii mei prieteni, suntem pe ultima sută de metri înainte de sărbătorile ce abia aștept să vină...
            Încet, încet zilele se cern în clepsidra timpului, firicele magice de suflet...
            Mă bucur în sinea mea că trece acest an... Un an plin de muncă și schimbări, de întrebări la care am și găsit de multe ori și răspunsuri...
            Dar știu că fiecare secundă trăită și fiecare respirație a mea au un sens, fac parte din viața mea... sunt eu… chiar dacă uneori îmi vine să urlu ca lupul la luna plină... așa că poate cineva să îmi înțeleagă deznadejdea…
            Vreau, încet, încet să simt bucuria... să simt parfumul Crăciunului în nările mele dilatate de căutare și de dorința intâlnirii…
            Cred că undeva și voi vă regăsiți în cuvintele mele și cred că mulți ați început săptămâna cu un pic de teamă pentru ce va veni dar în același timp cu o ușurare pentru ceea ce va trece…
            Așa că dragii mei, să continuăm această săptămână totuși cu optimism și speranță, să ne bem cafeluța cu iubire... 

            Să ne acoperim privirile cu vise...
            Să ne împodobim brazii cu dorințele noastre cele mai adânci și încă neîmplinite și să le lăsăm să strălucească că niște globuri vii și colorate cu iubire...
            Sărbătorile sfinte ale sufletului nostru sunt magice... ne întorc în copilărie să ne regăsim mai frumoși. mai buni… puri... și dornici de bucuria vieţii…
                     (LAURA SCHUUSSMANN, 
                                       ''CAFELUȚA CU IUBIRE'')

Vârful cu dor...

...  încet-încet, zăpada s-a topit...
... căldura sobei mă înconjoară... e atât de plăcut !
... poveşti la gura sobei ? ar fi binevenite !
... şi aşa am ales să mă gândesc, cu adânc respect, la o mare Regină a României, Regina Elisabeta - născută pe 29 decembrie ! - ce a iubit poveştile şi le-a cuprins într-o carte minunată: ''Poveştile Peleşului'', scrisă sub pseudonimul Carmen Sylva:                  
              https://ro.wikipedia.org/wiki/Regina_Elisabeta_a_Rom%C3%A2niei

VĂRFUL CU DOR

              Fost-a odată la Sinaia o horă, precum n-a mai fost. Era o sărbătoare mare şi călugării din mânăstire împărţiseră ciubere întregi şi toţi mâncaseră de se săturase.

Oamenii veniseră de departe: de la Izvor şi de la Poiana Ţapului, de la Comarnic şi de la Predeal, şi de peste munte. Soarele strălucea şi încălzea toată valea, de-şi azvârleau fetele basmalele de pe cap şi îşi puneau flăcăii pălăriile, acoperite cu flori, pe ceafă. La joc, tuturora le era foarte cald. Femeile măritate şedeau de jur împrejur pe iarbă verde şi ţineau copilaşii la sân. Maramele lor luceau de departe albe şi gingaşe ca nişte flori.

Ce joc vesel ! Ce tropăit ! Ce strigăte ! Fetele parcă pluteau în aer. Picioarele lor gingaşe, care săreau sub vâlnicile cele înguste, parcă nici nu atingeau pământul. Iile lor erau bogat cusute. Ele străluceau de culorile cele mai vii şi de aur, ca şi banii de la gât. Hora se-ntorcea şi se legăna necontenit în cercuri mai mici şi mai mari la cântecul neobosit al lăutarilor, cum bate sângele prin vene, cum urmează unele după altele valurile apei.

              Ceva mai departe sta un cioban frumos, răzimat de toiagul său cel lung. Ochii săi negri ca murele se uitau spre horă. El era subţirel ca un brad. Pletele cele creţe şi negre îi cădeau pe umeri de sub căciula de oaie cea albă. Cămaşa lui era cenuşie. Un brâu lat de piele o ţinea împrejurul şoldului în creţuri mari. În picioare purta opinci. Ochii lui dădură într-o clipită o roată peste toată hora. Îndată, ei găsiră ce căutau şi-şi ţintiră căutătura lor strălucitoare pe o fată care se părea că nici nu-l bagă în seamă.

              Frumoasă era fata: frumoasă ca cea mai frumoasă floare. Ba mai frumoasă decât trandafirul Bucegiului şi mai gingaşă decât floarea Reginei. Ochii ei aveau două lumini: una în negrul din mijlocul ochilor, alta în cercul cel căprui, care împrejura acest negru. Dinţii străluceau, când ea îşi deschidea buzele de roze. Părul ei era negru ca prăpastia, din care fulgeră un şipot de apă şi cununa din păr nu se veştejea, ca şi cum aceasta i-ar da viaţă de frăgejie. Trupul ei era aşa de subţire, parcă l-ai fi putut rupe cu mâna, şi cu toate aceste se vorbea de puterea ei.

              Dar ! Frumoasa era Ileana ! Şi Ionel, ciobănaşul cel tânăr, necontenit se uita la dânsa. În sfârşit şi el se apropie de horă şi luă pe Ileana de mână. Fetele se uitară la ea şi surâseră, iar Ileana roşi. Deodată cântecul lăutarilor stătu, sfârşind cu un sunet ascuţit: flăcăii învârtiră pe fete sub braţ jur împrejur şi Ionel trase cu putere în jos mâna Ilenei. Aceasta zicea mult. Însă Ileana dădu din umeri şi surâse.

-Ileano, zise el încet, vezi tu colo frunzele cele galbene ale fagului ? A sosit timpul: trebuie să mă duc la vale cu oile mele, în câmpul Bărăganului, paote şi peste Dunăre – în Dobrogea, şi nu te voi mai vedea până-n primăvară. Zi-mi un cuvânt bun, ca să nu-mi tremure inima, când voi gândi, că te uiţi şi la ceilalţi flăcăi.

-Ce să-ţi spun ? Tu nu mă iubeşti deloc şi curând ai să mă uiţi.

-Mai bine-oi muri decât să te uit, Ileano !

-Aceste sunt numai vorbe şi eu nu le dau crezare.

-Ce să fac, ca să mă crezi ?

              Ileana se uită cu coada ochiului spre flăcău şi ochii îi scânteiară.

-Ceea ce nu poţi ! îi răspunse ea.

-Eu pot tot, zise Ionel încet, ca şi cum nu ar mai şti ce vorbeşte.

-Nu ! Căci fără de oile tale nu poţi trăi. Dorul lor mai greu îţi trece decât dorul meu !

-Fără oile mele ! zise Ionel şi suspină.

-Vezi că nu poţi fără oile tale ! răspunse Ileana râzând. Vezi că nu poţi face singurul lucru ce-ţi cer – să rămâi sus la munte fără de oi ! Vorbe şi numai vorbe !

-Şi dacă, totuşi, ţi-aş face după plac ? Zise Ionel, strângându-şi dinţii.

              Flăcăii şi fetele se strânseră împrejurul Ilenei şi al lui Ionel şi ascultau.

              ''Fă-o !'' ''Nu o fă !'' strigau unii după alţii.

              Atunci şi din mulţime, un cioban bătrân, cu pletele de argint, cu sprâncenele stufoase, îşi puse mâna pe umărul lui Ionel.

-Lasă fetele, zise el cu asprime. Ele îţi vor rupe inima şi după aceea vor râde de tine. Nu ştii tu că ciobanul care-şi părăseşte oile, trebuie să moară ? El se întoarse spre Ileana şi o ameninţă cu pumnul.

-Şi tu crezi că pentru că eşti frumoasă, poţi face tot şi că mândria ta nu va fi pedepsită: dar, ţi-o zic eu, răul ce-l faci, ţie însăţi ţi-l faci !

              Ileana surâse:

-El n-are decât să nu se ducă: eu n-am nevoie de dânsul. 
              Întorcându-se în altă parte, ea alergă în mânăstire la izvor ca să bea apă.

              Ionel însă nu mai asculta pe nimeni, ci se înturnă spre munte cu faţa palidă şi cu buzele strânse. El trecu pe lângă Ileana şi-i făcu numai un semn cu mâna.

-Nu o fă ! strigă ea râzând dimpreună cu celelalte fete.

              Peleşul parcă răsună:''Nu o fă ! Nu o fă ! Nu o fă !'' Însă Ionel nu-l auzea, ci se sui sus la munte, pe când soarele era la miază-zi, se sui la stână trecând prin poienile cele lucii, păşind prin făgetul cel umbros şi pe sub brazii cei uriaşi, pe care şase oameni nu-i pot încinge jur-împrejur. Oile erau strânse la stână, iar câinii ieşiră înainte cu un lătrat amical. Le trecu cu mâna peste părul cel stufos şi chemă la dânsul pe Mioriţa – ''Brr, brr, oiţă, brr!'' Ea veni îndată cu mieluşelul ei şi Ionel îi băgă în lână garoafa ce o furase de la Ileana. El rugă pe ceilalţi ciobani să ia cu dânşii şi oile lui, şi le zise că va veni târziu, căci a făcut un jurământ şi trebuie să-l ţie. Mirarea cuprinse pe toţi. Şi dacă ''nu voi mai veni'', încheie el, ''spune că dorul m-a chemat la nuntă.'' El luă în mâini buciumul şi se sui tot mai sus, până ce ajunse în vârful muntelui, de unde putea privi până la Dunăre, şi peste Dunăre până-n Balcani. Acolo se opri, puse buciumul la gură, şi-l făcu de răsună departe cu duioşie şi cu durere. Atunci, câinele său cel mai credincios veni alergând cu iuţeală. El lătra, sărea împrejurul lui, trăgându-l de cămaşă spre vale, astfel încât Ionel nu ştia cum să scape de dânsul. În fine, îl întări cu ocări, cu pietre şi cu lacrimile în ochi. Astfel depărtă Ionel pe cel din urmă amic al său. El sta acum singur în pustietatea cea mare a muntelui. Doi vulturi pluteau la picioarele lor. De altfel, domnea liniştea.

              Ionel se întinse pe iarba cea scurtă şi suspină atât de tare parcă i-ar fi sărit inima din loc, până ce adormi de dor şi de durere. Când se trezi, norii i se învârteau împrejurul capului şi se apropiară tot mai mult, mai întâi cu mare iuţeală, pe urmă se aşezară pe dânsul ca o negură deasă şi întunecată, şi stătură nemişcaţi de nu se putea vedea la un pas. Deodată, norii îşi luară forme diferite. Se părea că sunt nişte fiinţe femeieşti de o frumuseţe rară, cu veşminte albe şi strălucitoare ca omătul, că se ţin de mână, plutind în aer şi legănându-se împrejurul lui Ionel. El îşi frecă ochii, căci credea, că tot visează. Atunci auzi doina lor. Doina răsună atât de dulce şi ca din depărtare mare. Iară ele întindeau spre dânsul braţele lor, albe ca şi crinul.

-Flăcău frumos ! Fii al meu ! Fii al meu ! Vino cu mine !

              Aşa se auzea din toate părţile. Ionel însă clătea numai din cap.

-Nu ne urâ ! strigă una. Noi vrem să-ţi facem orice plăcere, ca să-ţi uiţi valea pe vecie.

              La aceste cuvinte, ea împărţi negura cu mâna, şi iată o poiană plină de flori, precum nu s-a mai văzut vreodată, şi în poiană o stană de frunze de roze, cu un izvor care curgea peste muşchiul cel moale.

-Vino ! Acolo vom locui ! îi zicea una din femeile cele frumoase cu o voce ca de argint.

-Nu, vino la mine ! zicea alta şi clădea dinaintea ochilor lui din neguri o casă, care, luminată de soare, se părea a fi un curcubeu. Înlăuntrul ei, toate erau moi, ca de lâna cea mai subţire. Din pod şi de pe pereţi, ca şi de pe acoperământ picurau picăturile de curcubeu, care de-abia atingeau pământul şi se prefăceau în ierburi şi flori.

-Aici vom locui, îi zicea fata cea frumoasă. Te voi împodobi, cum sunt şi eu împodobită !

-Numai una singură are voie să mă împodobească, răspunse el tulburat, numai logodnica mea.

-Vreau eu să-ţi fiu logodnică ! zise o a treia. Uită-te aci să vezi zestrea mea ! şi turtind negurele, ea făcea din ele oi, şi tot multe şi mai multe, încât tot muntele, toţi munţii şi cerul erau acoperiţi de oi. Ele erau albe şi strălucitoare, cu tălănci de aur şi de argint la gât, şi sub picioarele lor creşteau voioase toate plantele câmpului. Faţa bietului flăcău părăsit se lumină dar după o clipă el întări de la sine arătarea cea atrăgătoare, zicând:

-Nu am decât o singură turmă, turma mea, şi nu-mi trebuie alta. Atunci negurele începură a se îndesi mai tare şi a se întuneca mai mult şi Ionel fu înconjurat cu iuţeală de nori negri, din care fulgera şi tuna tot mai aproape şi tot mai înfricoşat. Şi din tunet, el auzea aceste cuvinte:

-O, tu, fiu de om îndrăzneţ: de te încumeţi a ne urâ, eşti pierdut ! Trăsnetul pica, de se părea că tot muntele ar fi fost detunat şi furtuna se scoborâ în vale. Pe Ionel însă pică omătul în fulgi uşori, dintâi subţirel de tot, pe urmă tot mai des, până ce toţi munţii jur împrejur fură acoperiţi, şi ca dânşii gluga lui, părul lui, sprâncenele lui. Iar din viscol răsunau iarăşi vocile cele mai dulci în sunete armonioase, fluiere de cioban şi printre dânsele buciume şi doine; şi de mâini nevăzute se ridică deodată dinaintea ochilor lui un palat de omăt, atât de splendid, încât Ionel trebui să-şi închidă ochii ca să nu orbească.

Când îi redeschise iarăşi, luna şi stelele erau adunate în acel palat şi pereţii lui străluceau de strălucirea lor. Luna şedea pe un tron înalt şi frumos şi se uita la stele, care se ţineau de mână şi jucau o horă. Cu cât cerul devenea mai negru, cu atât se înmulţeau şi stelele, şi de câte ori luna da un semn, o steluţă din cer alerga şi intra în palat. Astfel se adunară şi o mulţime de stele de tot mici, care, precum copiii, se rostogoleau unele peste altele şi râdeau şi jucau la picioarele lunii. Altele păşeau pline de maiestate cu o coadă lungă, pe care o trăgeau peste toate vârfurile munţilor, cât e Bucegiul de lung. Cozile erau purtae de multe stele mici, toate în veşminte strălucitoare, cu cununi şi cu coroane de o frumuseţe rară. Porţile palatului se lărgiră de la sine, când apărură stelele cele maiestuoase. Una din ele ordonă lunii să se coboare de pe tron şi să-i servească. Pe urmă, făcu semn lui Ionel, şi-i zise:

-Vino, fiu de om, fii soţul meu ! Vino cu mine, să cutreieri lumea întreagă, să ai de servitori steluţele mele, şi să fii însuţi pătruns de lumină ca o stea strălucitoare.

              Ionel înaintase până la pragul porţii fără a-şi da vreo seamă de ce făcea şi asculta doinele cele frumoase, însoţite de cântecul lin al celorlalte stele. Atunci, luna-şi ridică capul şi se uită la dânsul. Ea semăna atât de mult cu Ileana, încât Ionel se ţinu de mână şi strigă:

-Şi de-ar fi toată lumea la picioarele mele, aş dărui-o Ilenei.

              Atunci, se făcu deodată un freamăt mare şi un vuiet tare, şi pe urmă un trăsnet cumplit. Stelele se repeziră spre cer într-un şir nesfârşit şi maiestuos. Palatul se cutremură şi se surpă şi acoperi pe Ionel. Iar luna se uită palidă şi tristă spre troienurile de omăt. 
              Piticii de munte însă, care auziră trăsnetul cel înfricoşat peste capetele lor, ieşiră încet din sânul muntelui spre a vedea dacă locuinţa lor nu e ameninţată de vreun pericol. Ei descoperiră nişte ruine colosale tot de pietre scumpe, din care fusese clădit palatul. Plini de bucurie, ei începură a culege aceste comori minunate şi a le căra înlăuntrul muntelui, unde le aduna în bolte puternice. Astfel, dădură ei şi peste Ionel. Fiindcă el nu se părea a fi fără viaţă şi era atât de frumos, precum nu era nici unul dintr-ânşii, li se făcu milă de dânsul, şi-l aduseră şi pe el cu multă muncă şi osteneală în jos, în fund, unde-l aşezară pe muşchiul cel mai moale, ce se putu afla. Ei scoaseră apă din fântânile lor cele calde şi din cele reci, îl spălară, îi făcură o baie şi-l aduseră pe urmă la lacul cel măreţ de sub pământ, care satură toate celelalte ape. Ei îl afundară odată în apă, şi îndată el se făcu sănătos şi se uită cu mirare împrejurul lui.

-Unde sunt eu ? zise el în sfârşit.

              În adevăr, el nu putea să nu se mire căci peste dânsul se înălţa o boltă nemăsurată de stâncă lucitoare, care se pierdea în noaptea cea întunecoasă. La picioare se întindea un lac, atât de mare, încât se părea că umple tot lăuntrul pământului. Şi acest lac se pierdea în întuneric, şi de jur împrejur în apropiere stau, alerg, se căţărau mii de pitici, cu bărbi lungi şi cu lumini în brâu sau pe cap. Ei aduceau în şiruri nesfârşite pietrele cele scumpe, le spălau în lac, ceea ce mărea strălucirea lor şi le puneau în rânduială în camere şi în vrafuri. Mulţi veneau pe plute cu pietre cu totul necunoscute. Alţii încărcau plutele spre o lungă călătorie şi se depărtau cu ele de mal.

              În bolta cea măreaţă era o amestecătură de voci şi de lumini care ameţi pe Ionel cu desăvârşire. Dar se părea că fiecare ştia exact ce avea de făcut, afară de acei care erau împrejurul lui Ionel şi care nu ştiau ce să facă cu dânsul. Deodată-l apucă şi pe Ionel dorul să călătorească cu el în depărtarea cea necunoscută şi întunecată. El se repezi tocmai spre o plută care era să pornească. Atunci ieşi din apă o femeie frumoasă, care semăna cu Ileana, precum o soră seamănă cu altă soră. Ionel îşi întinse mâinile spre ea. Se auzi strigătul ''Ileana'' şi se văzu Ionel azvârlindu-se în apă. Dar, douăzeci de braţe puternice puseră mâinile pe el, şi altele tot atât de zdravene începură să-i dea o bătaie ţeapănă.

El se apără fiindcă femeia cea frumoasă tot îi făcea semne; însă piticii îl ţinură în loc şi începură plini de mânie să-l zdrobească cu pietre.

              Atunci apăru dinaintea lui un pitic de munte încoronat, ordonă la toţi să stea locului şi zise:

-Te înşeli, Ionel ! Mireasa ta nu e aici. Ea este în vale şi te aşteaptă. Aceasta este mireasa mea şi eu o aştept de un şir lung de ani.

              Femeia cea frumoasă se uită mânioasă, ceea ce-i şedea foarte bine, ameninţă şi dispăru în valurile lacului. Regele cel mic suspină. Ionel suspină şi el. Şi suspinară şi toţi piticii, ca supuşi buni şi credincioşi. Dar ei tot ţineau pietrele în mână, căci nu ştiau dacă moartea lui ionel nu era hotărâtă. Regele însă se uită cu duioşie la ciobanul cel frumos, ordonă îndată ca să fie spălat cu ape, care lecuiesc, căci el sângera din multe răni, şi după ce-l reînoi şi înfrumuseţă îl scoase în vârful muntelui unde-l aflase.

              Acolo regele cel mic îşi luă ziua bună şi-i zise:

-Ionele ! Greu ai păcătuit. Ţi-ai uitat datoria pentru o femeie frumoasă. Credinţa ta către ea e mare şi de lăudat; dar necredinţa ta către datoria ce ai este încă mai mare, şi cu toate că înţeleg cele ce se petrec în inima ta, totuşi nu pot să depărtez de la tine pedeapsa care te aşteaptă.

              Cu inima grea punea Ionel piciorul pe vârful cel singuratic de munte, împrejurul căruia viua vijelia. Furtuna creştea cu fiecare minut, ca şi cum ar fi vrut să asvârle de pe înălţimea lui pe omul ce şedea acolo singur, singurel, ca şi cum ar fi vrut să-l zdrobească în mii de fărămături. Ionel se agăţă de o stâncă şi se uita cu ochii sălbatici împrejuru-şi, aşteptând noi inamici, noi pericole şi noi încercări. Deodată i se făcu, ca şi cum l-ar apăsa vijelia spre pământ, ca şi cum i s-ar rupe şi i s-ar smulge inima, ca şi cum ar muri de durere. Încă mai tare se agăţă el de stânca, care se părea că se cutremura. Şi în vuietul şi trăsnetul care-l înconjura, Ionel auzea voci, care-l chemau, care-l dezmierdau, care-l ameninţau. Era ca şi cum ar fi mai multe voci, ca şi cum ar fi o singură voce. Pe urmă, se părea că erau sunete de trâmbiţe, care cutremurau adâncul crestelor lui. Atunci, se schimbă dragostea sa către Ileana în ură amară şi neîmpăcată, căci ea îl trimisese la moarte cu surâsul pe buze. El se hotărâ să rămână acolo unde era până la sfârşit, cu credinţă: iar de va mai coborâ vreodată la vale, să-i zică în bătaie de joc o ziua bună şi nici o femeie să nu-i mai răpească inima, ci aceasta să fie numai a oilor sale, pe care le părăsise fără conştiinţă.

              Atunci, răsună din adâncul stâncilor, o voce puternică:

-Fiule ! E tatăl meu ! Nu-mi mai scapi din mâini: Eşti al meu pentru veci.

              Şi în acelaşi moment, stânca se prefăcu într-o femeie uriaşă, care-l îmbrăţişă pe Ionel cu braţe de piatră şi-l sărută cu buze de piatră. Plin de groază, el se silea să se apere dar nu putea.

-Cine eşti tu ? strigă el. Oare tot iadul este conjurat în contra mea ? Cine eşti, dacă nu eşti Vifora ?

              Femeia devenise din nou stâncă şi prin vijelie răsunau aceste cuvinte:

-Sunt dorul. Şi tu eşti al meu. Cele din urmă buze, pe care le-ai sărutat, sunt ale mele.

              Într-o clipeală, se făcu linişte şi pace şi soarele reieşi. Razele lui picau pe un om palid, care, răzemat de buciumul său, se uita în vale şi până în Dunăre. El nu mai suspina. El nu se mai mişca. Inima nu-i mai bătea. Braţele îi stau încrucişate pe piept. De-abia o mişcare greoaie a genelor îl trăda, că mai trăieşte.

              Atunci începură toate a se mişca jur-împrejur. Omătul şi ghiaţa se topeau şi curgeau spre vale, şi sub omăt şi sub ghiaţă se ivea iarbă verde. Ionel nu se mişcă. Pădurea se dezbrăcă de frunzele cele uscate şi mugurii se întreceau unii cu alţii. Lui Ionel se părea că nici nu-i pasă. Ciripit de păsări se răspândi din vale spre munte în sus şi vuietul părea după o ploaie caldă, Ionel nu auzea. Era ca şi cum s-ar aduna împrejurul lui tot ce e viu pentru a-l trezi; dar în zadar. El se uita ţintă în vale, spre Dunăre, ca şi cum ar fi de piatră. Deodată, se ivi însă viaţă în trăsăturile feţei sale. Ochii începură a străluci, faţa i se roşi puţin. Cu braţele şi cu capul întinse, el a căutat să audă lătratul apropiat al câinilor şi sunetul tălăncelor. Acum vedea el bine oile lui cum veneau. Atunci, puse buciumul la buze pentru a le cânta de bună-vestire; dar numaidecât scăpă buciumul şi apucă inima cu mâinile şi strigând ''Mor'', Ionel pică la pământ fără suflare.

              Câinii lui ajunsese. Ei îi lingeau mâinile şi faţa. Veni şi Mioriţa lângă el şi strigă. Veniră şi ciobanii şi-l chemară pe nume. Ionel însă zăcea jos întins, cu un surâs ceresc pe faţa-i slabă, şi nu da nici un singur răspuns. Buciumul, care mai adineauri era încă însufleţit de suflarea lui, sta rupt în două. Jur-împrejur, nimic nu purta semnele luptelor tânărului voinic. Ciobanii îl înmormântară unde-l aflară, iar vârful muntelui îl numiră – Vârful cu dor.
                                      (povestea următoare - mâine seară...)

sursa desenului: Căutare Imagini pentru desene de craciun )

drumeţia... călătoria...

                              PRIMEJDIA MĂRTURISIRII

                                                  -N STEINHARDT -


          Drumeţia nu-i o ieşire din Cadrul Originar. Drumeţia este doar informativă şi pitorească, e distractivă. Drumeţia ne este prilej de multă, foarte felurită şi agreabilă învăţătură. Dar nu e şoc. În vreme ce călătoria e un act grav, e un examen de maturitate. E o luare la cunoştinţă directă a teoriei relativităţii generalizate. Ea ne învaţă că se poate altfel decât ştim noi, că felul în care problemele sunt soluţionate la noi acasă nu este singurul cu putinţă. Asta ne scoate din îngustime. Ceea ce nu înseamnă că învăţăm călătorind să dispreţuim ceea ce ştim şi ceea ce am văzut acasă. Dimpotrivă, într-un anume fel ne întăreşte în dragostea noastră. Dar ne deschide minţile, ne dezvăluie intensitatea numărului posbil de soluţii şi în modul acesta ne aeriseşte, ne scoate din puţinătate şi margini. Drumeţia se desfăşoară la nivelul excelentelor broşuri şi cărţi ale profesorului Ion Simionescu, din care putem să aflăm nenumărate, interesante, folositoare şi frumoase lucruri despre fauna, flora, munţii, apele şi toate celelalte elemente constitutive ale peisajului nostru, ale porţiunii noastre de univers. Dar nu suntem rupţi de pe tărâmuri familiare, nici chiar drumeţi atât de dezinvolţi ca Geo Bogza, Calistrat Hogaş ori Mihail Sadoveanu, nu pot reuşi, oricât de captivanţi ar fi, să ne scoată propriu-zis din bârlogul nostru cel mai împodobit ori mai măreţ. Pe când călătoria e discontinuitate, e contact cu noul, cu neaşteptatul, cu abruptul, cu neeuclidianul. Am avut prilejul să-l cunosc pe Remus Ilie, un profesor secundar care ştia de toate şi care cutreierase ţara în lung şi lat, organizând pentru şcolarii săi excursii pe care aceştia nu le-au putut uita. Ştia totul şi le explica totul. Era geograf, botanist, zoolog, geolog, mineralolog, se pricepea de minune în cele ale pescuitului şi ale vânatului, era etnograf, folclorist... ce nu era ?! Era un reprezentant neîntrecut al drumeţiei. Da, folositor, interesant, pitoresc, totuşi nu dincolo de pragul de sus al drumeţiei. Drumeţia e doar încântătoare, tonifiantă şi instructivă. Călătoria ne trece dincolo. Să vă citez aceste cuvinte ale lui Jean Guitton:''Descoperim, în sfârşit, existenţa celorlalţi, pentru că ceilalţi încetează de a fi nişte fantome spre a deveni nişte semeni ai noştri.''

.........................................................................................................................

          ... felul în care concep eu călătoriile: ca mijloc de a constata pluralitatea modului de existenţă..., a solidarităţii oamenilor. Călătoria ne învaţă că sunt diverşi dar solidari cu noi, că străinul a cărui scară de valori şi ale cărui puncte cardinale sunt altele decât ale noastre, este totuşi aproapele nostru, vecinul nostru (cum spun englezii), semenul nostru, adică, în înţelesul cel mai ontologic şi mai teribil al termenului. Drumeţia te scoate din cameră, te scutură de praf, te zbiceşte, te înviorează dar, nu te scoate din sinea ta, din ecologia familiară, pe când călătoria, dacă e făcută de cine ştie să vadă, să înregistreze, să perceapă şi să simtă, este cutremur, schimbare de perspectivă şi la drept vorbind periplu galactic...

                                    (NICOLAE STEINHARD, ''PRIMEJDIA MRTURISIRII'')

... postarea este propusă pentru Citate favorite   găzduite de doamna Zina (Zinaida Strinu )  unde veţi găsi cele mai multe date... 
... provocarea are sloganul ''Click&Comment Monday''!
... distribuie pe reţele articolele care îţi plac mult !

... deci dacă este luni, provocarea este:''PRIMEJDIA MĂRTURISIRII'', N STEINHARDT
                                 https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Steinhardt 

(sursa coperţii: 
        http://www.polirom.ro/carti/-/carte/3331 )