Omul (2)...

... noaptea a revenit... a continuat vremea frumoasă ca de primăvară - a doua zi de Crăciun ! 
... căldura sobei mă înconjoară... e atât de plăcut !
... poveşti la gura sobei ? ar fi binevenite !
... şi aşa am ales să mă gândesc, cu adânc respect, la o mare Regină a României, Regina Elisabeta - născută pe 29 decembrie ! - ce a iubit poveştile şi le-a cuprins într-o carte minunată: ''Poveştile Peleşului'', scrisă sub pseudonimul Carmen Sylva:                  
              https://ro.wikipedia.org/wiki/Regina_Elisabeta_a_Rom%C3%A2niei

OMUL

-continuarea- 

              Nenumărate erau binefacerile lui Emanuil. Copiii lui Ilie îl iubeau mai pe sus de toate şi femeia lui Ilie trebuia numai decât să întrebe pe Manuil, să fie ajutată de Manuil astfel încât Ilie începu să devie cumplit de gelos. În fiecare zi el trata pe tânărul servitor tot mai rău, şi-l apăsa cumplit cu munca; însă Emanuil nu se plângea niciodată. Lui nici prin minte nu-i trecea că Ilie poate să fie gelos. El gândea numai că inima i s-a împietrit, fiindcă-i mergea bine.

            Într-o zi, iarăşi se dusese Emanuil în oraş. El vânduse tot ce era al lui Ilie şi ce era al său. Câştigul său propriu îl dăruise tot încât nu-i mai rămăsese nimic, când se apropie de el un om care pierduse amândouă braţele, şi-l rugă să-l ajute cu ceva. 
            Niciodată nu se atinsese Emanuil de avutul lui Ilie; însă acum el credea că nu face un lucru rău şi puse ceva bani în cuşca necunoscutului. În acelaşi moment, el se simţi apucat de grumazi:

-Ela ! Tâlharule ! Cerşetorule ! - strigă Ilie înfuriat. În sfârşit, am pus mâna pe tine, ticălosule ! Îţi voi arăta ţie, prefăcutule, ce gândesc de tine; aşa-mi furi avutul meu şi-mi răpeşti nevasta mea !

            Şi cu un ciomag cioturos şi cu o mână de fier, Ilie începu să-l bată pe Emanuil. Sângele i se sui lui Emanuil în faţă. El vroia să se apere. Însă după un moment de cugetare, el lăsă braţele în jos, cu toate că loviturile picau peste dânsul ca grindina. Dar nu trecu mult şi se adunară împrejurul lor oameni mulţi. Iar sora fetei celei oarbe se azvârli cu curaj asupra lui Ilie.

-Să nu maltratezi pe binefăcătorul tău, pe binefăcătorul meu ! Să-ţi fie ruşine !

            Atunci Emanuil se întoarse cu faţa de tot palidă spre Ilie şi, uitându-se la dânsul cu ochi scânteietori, îi zise:

-Ne-am sfârşit socoteala, Ilie !

            Şi se făcu nevăzut.

            Ilie se apucă de cap, nu se mai putea ţine pe picioare şi de-abia putu articula:

-Acesta nu era altul decât prinţul nostru, prinţişorul nostru, moştenitorul nostru.

            Toată piaţa era în mişcare. Mulţi alergau în toate părţile să-l afle pe principe, pe iubitul Manuil. Alţii certau şi băteau pe Ilie care dărâmase fericirea tuturor prin fapta lui cea nesocotită. Dar nici pe Ilie nimeni nu putea să-l mângâie, nici pe Manuil nimeni nu-l mai putea afla.

            Manuil fugise atât de iute cât îl purtau picioarele lui cele tinere, şi tot departe, în locul cu porumbul cel înalt, se trânti la pământ. Astfel şedea el ascuns sub foile cele late ale plantelor şi plângea, precum nu a mai plâns de la moartea mamei sale !

-Acum ştiu ce e îngratitudinea ! zise el suspinând şi-şi atingea pumnul de dinţi de îi ieşi sângele din buze. O, mamă ! Mamă ! Pot suferi toate, numai ruşinea, nu ! De-abia pronunţase aceste cuvinte, şi pustnicul stătea dinaintea lui, punându-i cu dulceaţă mâna pe umăr.

-Uită-te, îi zise pustnicul, mai cunoşti tu pe Rada ta cea mică ?

            Emanuil se uită uimit la fata cea frumoasă care se uita la dânsul cu ochii ei cei negri şi pătrunzători, lăsând în urmă să pice genele-i de mătase ca un văl peste faţa care se roşise. El nici că putea vorbi de admiraţie şi de uimire. El uită chiar să-i dea mâna, căci se tot uita la dânsa.

-Nu-i aşa, zise pustnicul, că ţi-am păzit proprietatea mai bine decât tu pe aceea a lui Ilie? Eu nu am dat-o nimănui !

            Emanuil se uită înspăimântat spre pustnic şi puse capul în piept ca un copil vinovat.

-Nu este dat nimănui a face binele pentru altul, urmă pustnicul. Aceasta a fost o eroare din partea ta, fiule.

-Dar am şi plătit-o aspru ! răspunse tânărul cu faţa înfocată şi cu lacrimile în ochi.

-Aici însă te aşteaptă răsplata, pe care de-abia o meriţi ! zise pustnicul, şi arătă iarăşi spre Rada, care se uita de la unul la altul cu ochii plini de mirare. Dar acum să petrecem împreună câteva ore vesele, înainte de a porni iarăşi la lucru.

            Rada pregăti o masă întăritoare la partea exterioară a peşterii care-şi schimbase cu totul aspectul sub degetele ei cele gingaşe. Jur-împrejur atârnau scoarţele pe care ea însăşi le lucrase şi pustnicul purta o cămaşă ţesută şi cusută de dânsa. Straiele ei însă erau de o rară curăţenie şi Rada arăta, cu mândrie, cărţile ce citise cu învăţătorul ei cel iubit. 

            Atunci Emanuil se întristă din nou.

-Văd că în toate zilele mă fac mai prost, zise el. Nu am timp de învăţat şi am să fiu nedemn de tine, Rada !

-Caută-ţi altă muncă ! răspunse pustnicul şi întrebuinţează ceea ce câştigi pentru a învăţa.

-Dar săracii ! replică Emanuil.

-Mai sunt şi alte moduri de a face binefaceri: sunt şi binefaceri spirituale.

            Emanuil petrecu în peşteră câteva ore fericite. Însă soarele era spre apus şi colora munţii de prin împrejur cu culoare purpurii şi violete, pe când valea începea a se învăli în umbre albăstrii.

-Trebuie să te porneşti înainte de a se înnopta de tot, zise pustnicul.

            Emanuil se uită în depărtare cu ochii plini de întristare. Astă dată inima-i era grea de tot. Rada-l reţinea ca un magnet şi ultima încercare fusese foarte amară.           
            Pustnicul nu părea că observă ezitarea lui şi-l împingea la pornire scurt şi cu severitate. Lui Emanuil i se părea că pustnicul devenise acum aspru şi că toată lumea era transformată. El se scoborâ în vale cu mult mai încet decât altă dată. Poate de zece ori ochii lui se uitară înapoi. Rada sta în lumina roşietică a soarelui şi-i făcea semne din mână; iar el îşi strânse inima cu mâna căci simţise deodată o durere pe care nu o cunoscuse încă. De ce-l trimisese pustnicul în noaptea cea întunecoasă ? De ce nu putu să aştepte reînoirea zilei ? De ce trebuia el să-şi câştige cu greutate ştiinţa, care era să-l puie la nivelul fetei cele minunate. Pustnicul devenise de o asprime neînţeleasă. Astfel gândi Emanuil; se culcă sub o stâncă şi adormi.

            În vis văzu pe mama lui, cum ea vindeca nenumăraţi bolnavi prin puterea mâinilor. El tresări deodată şi sări în picioare sub cerul cel plin de stele.

-Vreau să mă fac medic ! Astfel ajut celor care sunt în suferinţe.

            El coborâ în vale şi intră la un farmacist.

-Poţi să mă iei ca ajutor ?

-Ce poţi face ?

-Pot să caut ierburi, să le plantez şi să le cresc; alta nimic.

            Farmacistul surâse dar surâsul lui nu ţinu mult timp căci tânărul, care de data asta se numea Manea, arăta o mare pătrundere de spirit şi o hărnicie nemaipomenită. Pe lângă celelalte lucrări ale sale, el învăţa toată noaptea şi, pe lângă aceasta, învăţa şi pe copiii săraci fără plată. Aceste erau pomenile lui căci banii pe care îi câştiga îi întrebuinţa pentru propria sa învăţătură.

            Nu era el demult la farmacist că s-a serbat în toată ţara o mare sărbătoare ! Împărăteasa dădu soţului ei un fiu căruia i se puse numele Trandafir şi care trebuia să înlocuiască pe moştenitorul cel pierdut. Emanuil surâse dureros:

-Nimeni nu mai întreabă de mine ! zise el şi lucră din seară până-n dimineaţă. Şi un medic bun valorează ceva. Frate-meu nu are decât să fie rege !

            Silinţele lui cele peste fire fură în fine recompensate dar şi talentul natural moştenit de la mamă, îl ajută mult ! Nu sfârşise încă studiile sale şi, de aproape şi de departe, toţi îl chemau în toate satele, unde se afla un bolnav. Adesea, el cugeta plin de dor la Rada, însă cu certitudinea că o va reafla îndată ce o va câştiga. În acel timp, iubirea lui către ştiinţă era mai mare decât orice simţire. Pentru întâiaşi dată el nu cugeta numai a servi altora, ci dorea să devie însuşi ceva prin propria sa putere. Trăsăturile feţei se făcură fine şi marcante prin încordarea continuă a spiritului său; ochii îi scânteiau şi se retrăseseră în fundul capului de mult ce nu dormea. Însă toţi îl iubeau tot atât de mult pe cât era iubit mai înainte Manuil. Şi când ziceai numai doctorul Manea, toate privirile erau vesele şi inimile îngrijite se umpleau de speranţă.

            Deodată, pică bolnav la pat moştenitorul Trandafir. Boala era atât de grea încât nimeni nu mai credea că va scăpa. Împărăteasa auzise de medicul cel tânăr, pe care îl iubeau copiii şi trimise să-l aducă. Inima lui Manea bătea foarte tare când el intră în palatul părinţilor săi, unde fiecare pas îi aducea aminte de copilăria sa şi din care el însuşi se exilase într-un moment de mărire şi de apucătură copilărească. Tatăl său nu-l recunoscu şi se uită la el plin de grijă când se apropie de patul fratelui său care zăcea bolnav de moarte. El cercetă de aproape pe copil şi zise pe urmă:

-Cred că-l putem scăpa !

            Lacrimile curgeau din ochii împărătesei, pe faţa ei cea aspră şi plină de mândrie, de care tremura chiar soţul ei.

            Emanuil petrecea ziua şi noaptea lângă micul Trandafir. Într-o seară, copilul pică într-un somn foarte adânc. Emanuil rugă pe părinţi să se odihnească şi ei, căci nu mai era nici un pericol. El promise că va sta treaz. Pe la miezul nopţii, bolnavul cel mic se trezi, întinse amândouă mâinile spre frate-său cel străin, îl luă de gât şi-l sărută. Dar acesta îi şopti la ureche:

-Zi: Emanuil !

            Vocea sonoră a copilului răspunsă: ''Emanuil !'' atât de lin, atât de dulce, precum urechile lui nu-şi mai auzise numele de mulţi ani de zile. Copilul adormi iarăşi, dimineaţă pericolul era de înlăturat. Gratitudinea părinţilor era mare. Ei nu mai vroiau să se mai depărteze din casa lor acela care scăpase pe copilul lor din gura morţii. Însă nimeni nu fu în stare să reţină pe tânărul medic. Nici rugăminţi, nici promisiuni nu avură vreun efect; astfel încât împărăteasa se întoarse în contra lui cu mânie, ea, care mai înainte l-ar fi îmbrăţişat cu plăcere.

            Emanuil cugeta să se ducă, să-şi aducă pe Rada şi să şi-o ia de soţie. El credea că acum a câştigat-o. Când el se gândea la aceasta, intră la dânsul pustnicul.

-Băiete, îi zise bătrânul căruia îi tremura barba împrejurul buzelor, mă tem că răsplata binemeritată pe care o aştepţi, e pierdută pentru tine. Trimisesem pe Rada în vale, ca să devină perfectă în toate virtuţile femeieşti, şi iată că-mi vine ştirea, că ea vrea să mărite acolo cu un altul.

             Sângele încruntă ochii lui Emanuil încât nu văzu dinaintea lui decât fulgerând.

-Aceasta este grija ta părintească ? strigă el, astăzi voiam să o primesc din mâna ta, şi tu m-ai pus numai la o încercare în mod neomenos ! nimic nu era adevărat din câte mi le spuneai. O, aş putea să înnebunesc !

             El luă pe moşneag de umeri, îl scutură cu putere şi-l împinse de la sine. Acesta îşi pierdu cumpătul, se lovi cu capul de un colţ ascuţit al unei pietre şi îndată sângele începu a curge.

             Emanuil văzu îndată ceea ce făcuse, se azvârli în genunchi lângă bătrân şi făcu tot ce putu pentru a-l readuce la sine, căci el pierduse cunoştinţele. În fine, pustnicul îşi deschise ochii şi mişcând buzele cu mare greutate el zise:

-Copil nemulţămitor !

             Pe urmă, ochii i se închiseră, el suspină adânc şi-şi dădu sufletul în braţele tânărului.

             Emanuil îl chema cu cuvintele cele mai dulci şi-l ruga să-l ierte. Dar era prea târziu ! El pierduse tot, tată, amic, logodnică, tot şi peste toate şi inima sa cea veselă şi nevinovată. El dispăru din locul unde trăise până acum şi se înfundă în singurătatea Bucegiului.

             Însă nu ţinu mult timp şi se duse vestea despre dânsul prin ţară căci el nu putea să se lase de a vindeca ciobanilor oile cele bolnave. În curând veniră şi oameni la dânsul. Toţi credeau că e făcător de minuni. Ei îl numeau pe scurt numai – Omul ! şi îndată ce se făcea cineva bolnav sau nenorocit, toţi veneau la Om ! Acesta era însă atât de serios parcă ar fi fost de o sută de ani. El nu mai ştia că era tânăr, atât de tare i se îngreunase inima prin fapta ce făcuse, şi pe care nu o mai putea îndrepta. Din acel minut, el pierduse din aducerea lui aminte imaginea mamei sale. Astfel, el locuia singur numai cu suferinţa sa cea mare şi făcea tot binele cel putea face, el, omul cel străin, spre care nimeni nu se uita decât cu sfială şi cu respect, dar care niciodată nu primea cuvinte de mulţămire căci necontenit auzea în inima sa cuvintele:''Copil nemulţămitor !'', astfel precum ele ieşiseră dintre buzele singurului şi unicului său amic.

             Atunci se îmbolnăvi din nou micul Trandafir. Nimeni nu putu da de urma lui Manea, medicul cel bun şi fiindcă copilul necontenit striga ''Emanuil'', toţi ziceau că el trebuie să moară căci cheamă pe fratele său cel mort, pe care nu-l văzuse niciodată. În adevăr, copilul se săvârşi după câteva zile. Muri şi tată-său de durere şi tot poporul era foarte întristat căci nu mai avea împărat.

             Deodată se auzi o veste extraordinară:''Emanuil trăieşte !'' Această veste se răspândise din sat în sat şi din cetate în cetate. Nimeni nu putea afla cine vorbise mai înainte despre dânsa. Însă se văzu o fată foarte frumoasă cu un om bătrân, care umblau cercetând. Peste tot locul ei vorbeau despre Emanuil şi căutau să-i dea de urmă. Astfel ajunseră ei şi în Bucegi şi ciobanii le arătară calea care ducea la Om.

             Omul sta răzimat de o stâncă şi se uita dinaintea lui cu mare întristare. Ei stătură dinainte-i mult timp şi se uitară la dânsul.

             Deodată, el ridică ochii şi strigă:

-Rado ! Şi Ilie ! Voi aici ? Ce vreţi voi de la mine ?

-Pe împăratul nostru ! răspunse Ilie, care se azvârli în genunchi dinaintea lui. Ah ! stăpâne ! Poţi să uiţi vreodată ingratitudinea mea ?

             Emanuil tresări din cap până în picioare şi-i zise:

-Eu ? să te iert ? Mulţumită lui Dumnezeu că pot să te iert ! Însă tu ! Rado ? Unde-ţi este bărbatul ? şi împrejurul buzelor sale se văzu o mişcare plină de amărăciune.

-Nu am bărbat ! Totdeauna ţi-am rămas credincioasă şi te-am căutat în toată ţara, al cărei împărat eşti căci tatăl tău şi fratele tău au murit.

             Emanuil se cutremură. El trebui să se reazăme de o stâncă.

-Rado ! zise el. Nu sunt vrednic de tine. Eu sunt ucigaşul tatălui nostru.

-O ştiu ! răspunse Rada. O ştiu demult. El mi-a spus şi unde te pot afla.

-Şi tu ai venit la mine ?

             Emanuil îşi acoperi faţa. Ea, însă, îi trase mâinile jos şi se azvârli în braţele lui.

Atunci se umplură jur-împrejur toate văile de strigăte nenumărate:

-Să trăiască împăratul nostru ! Împăratul nostru ! Împăratul nostru cel bun ! Tatăl celor săraci ! Apărătorul celor slabi ! Acel ce scăpa pe toţi din toate nevoile !

             Şi – o mirare ! - toţi acei cărora el le făcuse vreun bine îl înconjurară, îi sărutară mâinile şi picioarele şi veşmintele şi-l chemau într-un suflet:

-Manuil, şi Manea, şi doctor, şi împărat.

             El sta ca ameţit şi se uita la Rada care-i făcea semne din cap. În fine, el o luă de mână şi zise:

-Iată aci împărăteasa voastră, fata cea mai credincioasă care a fost vreodată. Fără de dânsa nu m-aţi mai fi putu afla !

             Cete nesfârşite îl înconjurară şi se luară după dânsul până ce-l aduseră în palatul său. Mulţimea creştea şi creştea pe calea sa şi toţi vorbeau de binefacerile pe care el demult le uitase.

             Ilie intră îndată în serviciul împărătesc şi trebui să alerge să vadă pe toţi acei care fuseseră daţi afară din cauza lui.

             Rada trăia bine şi frumos lângă Emanuil şi cu un sărut îi răspândea grijile de pe frunte, când gândurile îl luau înainte şi reaminteau ora cea mai nenorocită a vieţii lui.

             Ei avură copiii mulţi şi frumoşi, ai căror copiii de demult au încetat a mai trăi.

               Muntelui însă şi astăzi îi zice lumea: Omul.

    .                                                               (povestea următoare - mâine seară...)

sursa desenului: Căutare Imagini pentru desene de craciun )

     

Omul (1)...

... noaptea a venit... a fost o zi de primăvară - adevărată sărbătoare la Naşterea Domnului ! 
... căldura sobei mă înconjoară... e atât de plăcut !
... poveşti la gura sobei ? ar fi binevenite !
... şi aşa am ales să mă gândesc, cu adânc respect, la o mare Regină a României, Regina Elisabeta - născută pe 29 decembrie ! - ce a iubit poveştile şi le-a cuprins într-o carte minunată: ''Poveştile Peleşului'', scrisă sub pseudonimul Carmen Sylva:                  
              https://ro.wikipedia.org/wiki/Regina_Elisabeta_a_Rom%C3%A2niei

OMUL

 

              Un munte care se numeşte ''Omul'' ! Este oare muntele atât de mic sau fost-a omul atât de mare de s-a numit muntele după dânsul ? Ce a fost omul acela ? Fost-a el un erou mare care s-a bătut în bătălie ? Fost-a el un pustnic care trăia în locuri sălbatice ? Fost-a el un hoţ mare al cărui nume nimeni nu îndrăznea să-l pronunţe ? Fost-a el un împărat de care se cutremurau împărăţiile ?

                                                   OMUL ! IATĂ-I ISTORIA:

            Fost-a odată un tânăr care era însufleţit de dorinţe de a face fapte bune şi frumoase. Nimic nu i se părea nici prea mare, nici prea vitejesc, nici prea bun, ce nu ar fi putut singur face. El îşi iubea ţara ca pe logodnica sa. El da săracilor ori unde putea. El servea femeilor, săracilor, ca şi bogaţilor. El ocrotea pe cei slabi. Mai toate aceste se păreau prea puţine, cu mult prea puţine pentru a linişti inima lui cea înfocată. Căci de câte ori el vedea nevoi şi supărări, ură şi minciună, de atâtea ori el credea că traiul lui cel pământesc era netrebuincios, căci ceea ce el dorea era să dăruiască oamenilor fericirea.

            Muma lui era o împărăteasă bună pe care toţi o cinsteau ca pe o sfântă. Ea avea darul de a vindeca bolnavii când punea mâinile pe dânşii. De aproape şi de departe curgeau bolnavii la dânsa ca să-i vindece. De aceea şi ea a fost mult prigonită şi vrăjmăşită, ba cei răi au mers până a o cleveti la împărat, încât nu i se mai permise de a vindeca pe cei ce alergau la dânsa, şi în fine fu chiar izgonită de la curte. Buna împărăteasă se retrase însă în munţi şi fiindcă tot poporul alerga după dânsa, ea vindeca şi în exil fiind, miii de bolnavi. În curând însă, ea se simţi de tot obosită, mai mult de durerea ei cea mare, decât de multă muncă şi se puse să moară. Bolnavii însă veneau şi la sicriul ei pentru a se atinge de dânsul şi a afla astfel vindecarea. Nu i se dăduse voie să ia cu dânsa pe micul ei fiu. Însă acesta se furişase pe ascuns şi şedea ore întregi lângă dânsa, sorbindu-i de pe buze vorbele care curgeau ca mierea. El se uita la mâinile ei cele frumoase când dăruiau putere şi vindecare.

-Când vindeci mamă, faci tu oare pe oameni mai buni ? întreba el câteodată.

-E mai uşor a fi bun când e cineva sănătos; răspundea ea desmierdând capul frumosului băiat.

-Eu însă sunt sănătos şi tot nu sunt bun, zicea el cu tristeţe.

-Nu se face cineva bun de-odată ! Şi aceasta se învaţă, băiete.

            Astfel vorbea gura cea dulce care se închidea acum pentru totdeauna. Băiatul însă se asvârli la pământ lângă trupul neînsufleţit al mamei lui.

-Ah ! nu pot trăi ! Nu mai pot trăi fără mămuşoara mea ! strigă el plângând. Mamă, mămuţă ! Trezeşte-te ! Fă-mi inima sănătoasă căci tare mă doare ! o mamă !

            Oamenii stăteau toţi în tăcere împrejurul neînsufleţit al mamei, împrejurul fiului care plângea căci nimeni nu putea să aducă o vorbă de mângâiere. Ce-i ajuta însă lui că toţi plângeau cu dânsul ? Ce-i făcea că un popor întreg venea după sicriu şi îngropa în sânul pământului pe binefăcătoarea lor ? El simţea numai o singură durere care-i rupea inima şi sufletul, şi de a cărui groapă chiar cerul, noaptea şi soarele înălbise.

            El rămăsese acum singurul în lumea cea mare din care i se luase mama. El dispăru de la mormântul ei. Nimeni nu băgase de seamă. Toţi îl auziseră cum suspina adânc. Toţi îl văzuseră asvârlind la o parte sapa cu care el asvârlise pământ în groapă. Deodată se făcu nevăzut.

            Împăratul trimise oameni în unghiurile cele mai depărtate ale împărăţiei; însă feciorul, şi moştenitorul, se făcuse nevăzut, parcă-l înghiţise pământul. Nimeni nu ştia de un pustnic care-şi scosese numele că a murit şi că era ascuns în peşterile Bucegiului. Numai una singură ştia de dânsul. Aceasta era amica lui şi ea îl trimise pe feciorul său când era să nu mai fie.

            Cu cuvintele acesteia - ''Învaţă-mă să fiu bun !'' - intră băiatul cel orfan la pustnic, se azvârli la pământ în unghiul cel mai întunecos al peşterii şi plânse mai multe ore, de credeai că î se vor sfârşiră ochii şi inima. Moşneagul nu zicea nimic. Mâna-i uscată trecea numai peste faţa cea sbârcită şi peste barbă. El clipea cu genele sale cele grele şi-şi înghiţea lacrimile care-i veneau în ochi.

            În sfârşit zise:

-Emanuil, fătul meu, fii ca dânsa – atunci vei fi bun.

-Însă ea nu avea o inimă atât de arzătoare, de sălbatică, de neliniştită ca a mea.

-Ştii oare aceasta atât de bine ! cine ţi-a zis că ea nu a fost odată precum eşti şi tu acum?

-Ca mine ? aceasta nu e cu putinţă !

-Din ea ieşea o putere mare şi în tinereţe puterea e neliniştită. Tu nu ştii cum ea a suferit !

-O ! niciodată ca mine !

-O, băiete ! Pentru întâiaşi dată te încearcă suferinţa şi tu crezi că nimic nu se poate asemăna cu durerea ta.Tu cugeţi în acest moment numai la tine. Aceasta nu o făcea ea niciodată.

-Dar la cine să mă gândesc ? Nu mai am pe nime în lume.

-La cine ?

            Pustnicul îi arătă valea şi deodată începură a trece imaginile tuturor suferinţelor, tuturor durerilor ascunse de pământ: orbi, şchiopi, săraci, robi, nevoiaşi, bolnavi, femei şi copii care plângeau. Ziua şi noaptea ei necontenit curgeau şi nu se mai sfârşeau. De trei ori a răsărit soarele, de trei a apus, de trei ori luna şi fiinţele cele palide tot treceau. Emanuil se uita neclintit spre vale şi nu scotea o singură vorbă. Atunci pustnicul puse mâna pe ochii cei osteniţi ai tânărului de se închiseră. Pe urmă îl luă în braţe, îl duse înlăuntrul peşterii, îi dete lapte de băut şi-l lăsă de dormi, până ce se trezi după două zile, voios şi întărit.

-Ştii tu acum pentru cine ai să trăieşti ? îl întreabă pusnicul.

-Dar, zise tânărul ca în somn, am avut un vis foarte minunat; mi se părea că am cutreierat toată lumea.

-Acum du-te şi serveşte. Nimeni nu te va cunoaşte. Când vei avea nevoie de mine, atunci culcă-te numai cu gândul la mama ta şi îndată voi fi la tine. Însă să te păzeşti să nu faci vreo faptă rea. Într-o clipeală va dispărea atunci imaginea mamei tale şi nu vei mai putea afla calea care vine la mine.

            Emanuil dădu mii de promisiuni sincere şi sfinte, îşi luă ziua bună de la pustnic şi se coborâ în vale pentru a se pune la un stăpân. El nu merse mult şi întâlni o femeie bătrână care târa după sine o sarcină de crăci şi câteva alte sarcini şi era mai moartă de osteneală. Ea se oprea adesea pentru a-şi drege sufletul. Ea se uită cu ochi răi la tânărul cel frumos care se apropia de dânsa cu semne amicale şi o rugă cu vorbe bune să-i dea voie să-i ajute, căci va purta el sarcina oricât de departe va voi.

-Dar e grea şi calea-i lungă !

-Atunci trebuie să-ţi ajut cu atât mai mult, răspunse Emanuil cu dulceaţă.

            Luă toate sarcinile pe spinare, ş-o întinse atât de iute înainte încât bătrâna de-abia putea să-l urmeze. Ei au mers astfel până în seară până ce au ajuns la un bordei mic. Emanuil puse acolo sarcinele la pământ, îşi luă ziua bună şi voia să se ducă. Dar femeia cea bătrână se uită la dânsul cu ochi pătrunzători şi-i zise:

-Şi tu vrei să te duci de aci fără să-ţi iei plata cuvenită ? unde ai să să şezi noaptea ?

            Emanuil arătă cu mâna spre pământ.

-De loc de odihnă e bogăţie mare în această lume, răspunse el surâzând.

-Nu, fiule. Astfel nu a fost socoteala noastră. Să te odihneşti în bordeiul meu şi să iei de mâncare şi de băut căci am destul pentru doi.

            Ea-l ospătă cu amicie şi-l întrebă de unde vine şi unde de duce.

-Vin din singurătate, zise Emanuil, şi caut o slujbă.

-Şi ce simbrie ceri tu ?

-Eu ? Nici una !

            Ea-i făcu patul şi el dormi liniştit toată noaptea. Când se trezi de ziuă, el voi să se ducă pe tăcute pentru a nu trezi pe bătrână. Dar ea se sculase demult şi pregătise pentru dânsul ceva lapte şi pâine. Emanuil sta plin de ruşine înaintea ei. Ea însă vorbi:

-Ia binele de unde poţi şi cum poţi, chiar când ar fi numai un pătrar de oră de somn. Şi fără simbrie nu vreau să te duci de la mine. Vei găsi în cale destulă ingratitudine. Îţi dăruiesc ţie darul – ca tot binele ce-l faci altuia să ţi-l faci ţie însuţi, or îţi vor mulţumi ceilalţi, or nu, aceasta tot una să fie. Iar şi răul care-l vei face celorlalţi să fie făcut ca şi cum ţi l-ai face ţie însuţi, se vor mânia ceilalţi în contra ta ori nu. Gândeşte-te la acestea, fiule !

             Emanuil se gândi la acest dar şi-l găsi extraordinar. El nu voia, dacă trebuia să se bucure de dânsul dar el mulţămi bătrânei şi se luă pe drum înainte.

            Mergând astfel a dat peste un om care zăcea jos ca mort. Picase de pe o stâncă şi trupul îi era zdrobit. Avea în sine numai atâta viaţă, de putea să se vaiete.

-Copiliţa mea ! Biata mea copilă.

           Emanuil îl ridică încet şi-l duse acasă. Era cam departe şi se părea că era şi mai departe, atât era sarcina de grea pe care o purta. Pe pragul uşii era fata cea mai frumoasă ce a văzut el vreodată. Ea nu era de tot copilă dar nici nu era încă fată. Ea avea ochii mari, închişi şi plini de visuri. Părul ei, negru ca pana corbului, se lipea de capul ei cel fin. Ea ridică braţul cel gingaş şi strigă:

-Tată ! Şi se făcu palidă ca ceara şi albă ca varul de pe pereţii căsuţei în care locuia.

-Nu e nimic, zise Emanuil pentru a o linişti. El e numai ceva rănit. Noi îl vom însănătoşi în curând.

-Rado, fata mea, suspină rănitul, dacă voi muri să nu plângi că tu vei fi foarte, foarte fericită !

           După aceste cuvinte, bătrânul îşi pierdu cunoştinţele. Emanuil a şezut zile întregi la patul lui, nu se depărta de dânsul şi-l căuta ca şi cum i-ar fi fiul cel mai credincios.

Rada cea mică îi da ascultare în toate parcă i-ar fi fost frate. Ea spera că vor putea scăpa pe tatăl ei căci fără dânsul ea era părăsită în lume, zicea ea cu lacrimi în ochi. Ei şedeau amândoi, ziua şi noaptea, lângă bolnav. Câteodată, capul Radei pica pe perina tatălui ei şi atunci ea adormea de osteneală. Odată, când dormea astfel, bolnavul îşi veni în fire, strânse mâna lui Emanuil şi-i zise încet de tot:

-Rada !

           Tânărul dădu din cap şi strânse şi el mâna cea slabă; iar bolnavul închise ochii pentru a nu-i mai deschide. Emanuil înţelese că el murise însă nu se mişcă pentru a nu strica somnul cel dulce al copilei, care era să se trezească pentru a se afunda într-o durere mare. El se puse a gândi ce are să facă cu orfana.

           ''Dacă ar mai trăi mama !'' - gândea el. Şi cum se gândea astfel, se întinse ostenit la pământ. Într-o clipită, el se afla în peştera pustnicului care-l primi cu aceste cuvinte:

-Ad-o la mine, voi creşte-o pentru tine.

-Dar cum ştii toate ? întrebă Emanuil plin de mirare.

-Ştiu toate câte te privesc căci mama ta care te însoţeşte în toate căile tale, îmi spune tot. Dă-mi copila şi du-te de slujeşte mai departe.

           Emanuil credea că a fost numai un vis căci o mişcare a Radei îl trezi...

-Tată !strigă ea plină de grijă când văzu faţa cea liniştită a mortului.

           Apărătorul ei cel tânăr o luă de mână şi-i zise:

-El te-a lăsat mie şi de-acum înainte eşti sora, eşti fata mea. Şi eu ştiu un loc unde-ţi va fi bine. Vrei să-mi urmezi mie ?

-Unde vrei ! - strigă copila plângând – căci nu mai am nimic şi pe nimeni în lume.

           Ei îngropară pe tatăl şi se puseră pe drum spre peşteră, mergând mână în mână. Acolo au ajuns pe amurgite.

           Emanuil simţi mâna cea mică tremurând într-a sa şi răcindu-se.

-Nu te teme, zise el, te duc la un om bun, bun de tot, care te va iubi.

           Pustnicul se uită la Rada cu o ochire atât de blândă încât frica ei dispăru şi peste puţine momente ea vorbea cu el, plină de încredere.

           Pustnicul trezi din somn pe Emanuil, în umezitul zorilor, cu aceste vorbe:

-Cruţă copilei noua despărţire. Îi voi zice ziua bună din parte-ţi. Munca te aşteaptă în vale.

           Emanuil azvârli o privire în casă spre fată. Ea dormea şi genele ei cele negre umbreau obrajii cei mici. Ea răsufla atât de uşor că nici nu se simţea.

-Aş vrea să rămân aci ! E atât de frumos ! zise tânărul şoptind.

           Însă pustnicul îl împinse încet afară şi-i răspunse:

-Fătul meu ! Nu ai făcut încă nimic. Nu meriţi încă să stai liniştit !

           Emanuil se coborâ în vale şi se întâlni cu un vechi servitor al tatălui său, al împăratului, care însă nu-l mai recunoscu. Acesta era ocupat a clădi un bordei de nuiele şi de lut, iar femeia căuta de câţiva copii mici.

-Ce faci aci ? zise Emanuil care recunoscu îndată pe om, cu toate că faţa lui era schimbată de grijă, de se părea a fi cu zece ani mai bătrân. El trebui să se ţie să nu-l strige Ilie, şi astfel se trăda el singur.

-Nu eram înainte atât de sărac precum mă vezi acum. Am slujit mulţi ani pe împăratul şi am purtat în braţe pe fiu-său. Dar acum m-a prigonit o stea rea, m-au dat afară de la curte şi sunt pe drumuri cu femeia şi cu copiii.

-Dar de ce ?

-Pentru că prinţişorul cel mic a fugit din curtea împărătească şi a luat câmpii cine ştie unde; iar toţi acei care nu l-au putut găsi, au fost daţi afară. Împăratul nici că i-a păsat vreodată de feciorul său, cât timp acesta era pe lângă dânsul. Acum se prăbuşeşte cerul că nu-l poate vedea ! Dar curând îl va uita căci el se însoară iarăşi şi dacă împărăteasa cea nouă îi va da un fecior, atunci nici că se va mai gândi la celălalt. Dar noi, tot sărmani şi nenorociţi rămânem cât vom trăi !

-Poate că sunt în stare să-ţi ajut.

-Tu? şi Ilie se uită la dânsul cu dispreţ. Cum vrei să m-ajuţi ? Cum te cheamă ? Cine eşti ?

-Mă cheamă Manuil şi voi să-ţi slujesc. Ştiu bine de grădinărit !

-Manuil ! Emanuil era numele prinţişorului meu. Să-l bată Dumnezeu că m-a făcut atât de nenorocit ! Şi tu eşti numai un târâie-brâu, un împuşcă-n lună, care nu-mi va aduce decât suferinţe şi nenorociri !

-Vei vedea ! Poţi să mă dai afară în orice oră vei voi dacă voi fi o slugă rea.

-Vei mânca pâinea copiilor mei şi nu-mi vei fi de nici un folos !

-Încearcă !

           Ilie dădu din umeri.

-În numele Domnului, fie ! Dar să ştii, târâie-brâu, că pentru cel mai mic lucru te vei face vinovat, voi fi fără milă.

           Ziua nu ajunsese încă la capătul ei, şi Emanuil culesese ierburi, făcuse mămăligă, săpase o bucată de ogor. Era lucru minunat să vază cineva iuţeala lui. El alergă în oraş şi-şi puse sumanul zălog pentru a cumpăra păpuşoi şi o capră pe care o aduse plin de bucurie în casa lui Ilie. Ce veselie printre copiii şi cum desmierdau ei pe Emanuil pentru aceste binefaceri. Însă Ilie se uita la el sborşit şi necontenit nemulţumit. El nu spunea tânărului nici un singur cuvânt blând şi rareori îi da destul de mâncat.

           Numai când Emanuil îi aduse aminte de starea lui de mai înainte, numai atunci Ilie se îmblânzea şi vorbea de nu se mai sfârşea, de masa cea minunată a curţii şi de toate fărămiturile cele bune şi mănoase care picau pentru copiii lui – de oameni care se închinau la dânsul ca la un om mare ca să-i anunţe mai iute, de împăratul care se uita la toate cu neîncredere şi nemulţumire şi certa pe ai săi, cumplit, la cea mai mică greşeală. Lui Emanuil îi venea să râdă când se gândea cum îl tratează Ilie, cum îl numeşte târâie-brâu şi cerşetor ocărându-l necontenit.

-Dar prinţişorul, urmă Ilie, nici el nu era mai bun decât ceilalţi, şi el făcea tot soiul de nebunii şi de lucruri neiertate, şi dacă-l ameninţai că ai să-l spui, deodată se făcea nevăzut şi se ducea la mamă-sa în braţe, căci mamă-sa-l strica cum strică mamele pe copii... - aici Ilie se uită cu coada ochiului spre femeia lui – şi care a fost izgonită de împărat fiindcă se purta rău şi trăia tot cu oameni proşti.

           La aceste cuvinte, Emanuil tresări parcă-l muşcase un şarpe şi deodată strigă:

-Minţi ! Ea a fost o sfântă !

           Ilie se uită cu mirare spre tânăr şi-l întrebă:

-Ce ştii tu de dânsa, Manuil ?

-Eu ? Eu ? Am văzut-o cum făcea pe bolnavi sănătoşi ! Am...

-Ei şi ce ?

-Am văzut cum săracii o iubeau de tare.

-Vreun bine nu mi-a făcut ea şi băiatul ei m-a bătut de mă doare şi astăzi; căci eu nu puteam să-l bat cum aş fi dorit şi de spus nu voiam să-l spun ca să nu-l pedepsească rău, precum era lucrul rânduit. Acum îmi pare rău căci el e cauza nenorocirii mele.

           Unde Emanuil era mai iubit acesta era la obor. Acolo ducea el legumele, ce cultiva pentru a le vinde şi a aduce lui Ilie banii ce strângea după dânsele. Curând el făcuse atât de multe de le ducea în panere pe un asin. Într-o zi, el aduse din târg o vacă acasă.

           Femeile şi fetele îi dau flori, iar copiii strigau de departe:

-Manuil ! Manuil ! Vino, iată calul mi s-a rupt în două ! Capra e bolnavă ! Mama are in şi vrea ca tu să i-l vinzi căci prinzi mai mult pe el. Surioara mea a picat şi necontenit strigă să vie Manuil, căci tu ai făcut-o sănătoasă pe Sanda.

           Astfel toţi aveau nevoie de Manuil şi el avea timp prea puţin ceea ce îl supăra foarte mult pe Ilie care voia să-l aibă numai pentru dânsul şi nu voia să fie şi al altora. Dar Ilie mai avea şi un prepus de Emanuil: îl credea că era darnic către alţii cu punga stăpânului, cu toate că Manuil avea un ogor deosebit pe care-l muncea pentru sine.     

           Manuil descoperise câţiva săraci şi devenise providenţa lor. 

           Într-o cameră, care era atât de mică încât de-abia avea loc un pat îngust, zăcea o fată oarbă şi bolnavă. Ea picase de mai multe ori de-şi frânse braţele, ba chiar un picior şi zăcea acum la pat. În pat ea bocea. Sora ei mergea peste zi la lucru, iar seara, când se întorcea, bătea pe biata bolnavă căci n-a tors destul. Vaietele nenorocitei fiinţe atrăsese pe Emanuil. El certă tare pe sora cea fără inimă şi dădu de mâncare la amândouă fetele dar nu ieşi din camera lor până ce nu văzu, cu însuşi ochii lui, că şi oarba mâncase.

           Pe urmă era o femeie nenorocită cu câţiva copii mici. Bărbatul ei era la închisoare. Emanuil bătu de multe ori şi tare la uşa ei dar în zadar. Numai când zise că va duce vorbă despre dânsa bărbatului ei, uşa se deschise. Ea de-abia putea să se ţie pe picioare. Băiatul ei cel mic şedea pe paie şi într-un colţ al camerei plângea o fată mică, pe când un copilaş cu ochii boldiţi şi cu faţa înflăcărată, tuşea necontenit. Lui Emanuil i se strânse inima la vederea unei mizerii atât de mare: însă el nu punea în zadar piciorul pe pragul vreunei uşi. Şi acolo el aducea pacea şi bucuria ca un înger binefăcător, şi în curând necurăţenia şi mizeria se schimbară în sărăcia muncitoare şi pe urmă într-o oarecare bunăstare. El aducea plante care lecuiesc şi pe urmă zilnic, la muncă, fiindcă femeia se ruşina să se arate în lume. 

           Unui om care părăsise după mulţi ani închisoarea şi nu putea afla de lucru încât să moară de foame, cu copiii lui, Emanuil îi găsi de lucru şi pâinea de toate zilele căci vorba lui cea dulce liniştea îndoielile tuturora.

    .                                                              (povestea continuă - mâine seară...)

sursa desenului: Căutare Imagini pentru desene de craciun )

     

ca nişte brazi...

... oare a trecut Moş Crăciun pe la toţi copiii ? cred că da - au fost toţi cuminţi ! 
... poetic, împodobind bradul prietena mea de spirit şi suflet, doamna Laura (Laura Schussmann ) a gândit:

            ''Privesc bradul și bradul mă privește cu privirea lui cea verde.
             Eu respir pădurea.
             El așteaptă împodobire de sărbătoare.
             Încet, încep să agăț câte un glob de crengile lui întinse ca niște brațe tremurând a nerăbdare și scuturând prospețime și parfumuri de con copt din iubire de viață.
             E o liniște între noi doi, de poți să auzi cum îngerii își scutură aripile de fulgii de cristal ai unei ierni cu parfum de rășină și de noi începuturi.
             Se naște... cu fiecare gest al meu... o nouă poveste de viață.
             Și așa simt că ceva din mine, din esența mea de ființă simțitoare se contopește cu seva de ființă frematoare, bradul verde din fața mea.
             Și așa simt că sunt ca bradul și cât trăiesc mă împodobesc pe fiecare creangă, fiecare an al vieții mele cu câte o trăire, o iubire, un gând, o simțire... Până când ajung în vârf... Acolo... unde... este... steaua destinului meu... strălucitoare... de îmi va deschide privirea ca un zâmbet imens pe chipul universului...
             Ce idee.... dar îmi place... Suntem ca niște brazi... la început atât de verzi și goi de strălucire.. și... ne împodobim cu viață... în dorința de a străluci... în dorința stelei de la vârful destinului nostru...
             Și împodobiți așa... ne scuturăm câteodată sub greutatea propriilor trăiri și gânduri... și parcă ne dorim să fim.... iar... verzi... fără un pic de strălucire... liberi... respirând pădurea... cu parfumuri de con copt din iubire de viață...

                                               (LAURA SCHUSSMANN,

                                                                   ''ÎMPODOBIND BRADUL'')

sursa foto: https://www.google.ro/search?q=brad+impodobit+de+craciun&tbm=isch&source=iu&ictx=1&fir=Sks_Q1W8Dn4vyM%253A%252CCmZKgjX026qvuM%252C_&usg=__Q5Ta32A8AtTKr1A98iUsLdYgntY%3D&sa=X&ved=0ahUKEwiGuveT2aXYAhVPb1AKHVnjDuUQ9QEIKTAA#imgrc=xaEz8tvmoGyM2M:

Naşterea Domnului...

                  „Crăciun cât mai luminos, vis de iarnă călduros, linişte lângă cei dragi, veste bună dinspre magi !''


sursa foto: https://www.crestinortodox.ro/craciun/icoana-craciunului-122051.html

Sola...

... noaptea a venit... în casă se aud cântece frumoase ce Naşterea Domnului vestesc ! 
... căldura sobei mă înconjoară... e atât de plăcut !
... poveşti la gura sobei ? ar fi binevenite !
... şi aşa am ales să mă gândesc, cu adânc respect, la o mare Regină a României, Regina Elisabeta - născută pe 29 decembrie ! - ce a iubit poveştile şi le-a cuprins într-o carte minunată: ''Poveştile Peleşului'', scrisă sub pseudonimul Carmen Sylva:                  
              https://ro.wikipedia.org/wiki/Regina_Elisabeta_a_Rom%C3%A2niei

SOLA

 

              Noaptea, la lumina lunii, umbla rătăcind pe malul Dunării, în sus şi în jos, măreaţa arătare a unei fecioare. Ea mâinile-şi frânge, în ape intră până la brâu. Ea caută un val să treacă dincolo şi cu glas se văieta:

-Dar nu vedeţi ? Din cea din urmă bătălie am luat pe cel din urmă ostaş ! Trebuie să trec dincolo ! O, valuri spumegătoare ! Lăsaţi s-aşez dincolo, la adăpost de furia vrăjmaşului, pe cel din urmă ostaş ! Lăsaţi să treacă dincolo mireasa ! Arătaţi-mi vadul, ca să văd oştirile romane călcând în picioare pe mortul meu. Lasă-mă, Dunăre, să trec prin ale tale însângerate valuri !

             Astfel se vaietă fecioara toată noaptea cea lungă şi mâinile-şi frânge; dar valurile Dunării trec fără încetare, puternice şi nemiloase, la lumina lunii, care priveşte a morţilor cădere ş-a morţilor mulţime.

                                                                   X

             La sfat şedeau fruntaşii eroi ai Daciei, în adâncă tăcere, precum se cuvine celor voinici şi tari de inimă. Cel mai în vârstă în jos se uită încremenit, ş-aruncă o pană de vultur. Un suspin se ridică din pieptul tuturor ca vântul care scutură vârfurile într-o pădure de stejar. Pana zicea: 
-Romanii vin ! 
             Cel mai tânăr în sfat sta rezemat pe scutul său. Ochii îi scânteiau; dar fruntea lui cea albă era încreţită de aspre cugetări şi, de răsuflarea-i deasă, pletele-i negre ca pana corbului se mişcau mereu pe umerii lui. El luă o frunză de rogoz şi o azvârli lângă pana de vultur strângându-şi buzele cu dispreţ. Vroia să zică:
-Frunză de rogoz sunt romanii căci ei sunt vorbăreţi !
             Dar cel bătrân, arătând spre Dunăre, ce în razele soarelui strălucea, printre trunchii uriaşi, luă ulciorul cu apă, vărsă din el mai întâi o picătură, în urmă o stropitură, pe urmă toată apa revărsându-se ca un râu întreg care sparge şi sfărâmă stânci şi dealuri, strică şi distruge câmpii şi păduri, creşte şi creşte necontenit, nutrit de ape lăturalnice şi de ploi neîncetate. Şi un suspin se ridică iarăşi din pieptul tuturor !

             În sfârşit, glasul bătrânului se auzi:

-Putem să stăm împotrivă ?

             Iar cel mai tânăr şopti:
-Sola ! 
             Şi precum în pădure, ploaia începe a picura lin, şi cu încetul se îndeseşte de străbate peste tot locul ca un râu, astfel şoaptele se înteţiră în gura bărbaţilor care stau la sfat. Toţi întrebau:

-Nando ! Ce te face atât de îndrăzneţ ? Oare ţi s-a jurat ea să-ţi fie mireasă ?

             Capul tânărului ostaş i se plecă pe pieptu-i:

-Ea s-a jurat să-şi aleagă cine să-i fie soţ, numai după a treia bătălie. Nerăbdător aştept a treia bătălie.

             Bătrânul din sfat clătină capul plin de îngrijire şi aşeză lângă pana de vultur o piatră. Atunci cu toţii strigară într-un glas:

-Arătare ! Nu ! ţara dacilor în picioare ! şi lung timp va mai trăi poporul nostru dacă vom ţinea piept cu romanii, până când o fecioară nu-şi va fi luat de bărbat pe un mort.

             La revărsatul zorilor sclipeşte peste ape jocul mut al musculiţelor răsfăţate. Cu aripi îndrăzneţe, ele ating valurile line, pe când în sus se azvârle peştele cu solzii lucitori. Şi pe maluri sclipesc ale bărbaţilor arme. Fecioarele le spală de sânge şi cu cântări le urează noi izbândiri. Sola prinde în scut lumina soarelui, şi razele strălucitoare ce ies dintr-ânsul ea le trimite să lumineze întunecimile pădurii, de se înspăimântează cântăreţii din ea; iar fierul luciu îi oglindeşte faţa gânditoare, de n-ai crede că-i e gingaşă fetiţă, ci una din zeiţele destinului, ucigătoare de eroi. Genele-i nu clipesc în razele vii ale soarelui, mâna ei nu tremură când atinge sângele de pe sabie şi lance. Dar în rândurile fetelor nici şoapte nu se aud, nici vorbe de taine duioase. Grave şi serioase, ca tinere preotese, ele îşi împlinesc datoria, adânc cugetând la vrednicia lor.

             Soarele este în crucea amiezii şi viu rumeneşte obrajii frumoşi ai Solei. O picătură scânteietoare pică de pe fruntea ei albă ca omătul şi atinge părul cel negru şi creţ ce gingaş o împrejmuieşte. Dar fecioarele nu se uită şi nu iau seama. Ele spală armele eroilor ca să stea chiar în preajma soarelui, şi versul lor lin se aude. Cântecul lor străbate spre râul cel mare, care-l primeşte cu jale şi-l repede în depărtare pe latele lui talazuri, acolo unde stă armă lângă armă.

-Dulce râu ! măreţ râu cu pletele lungi, moi ! în vis eu ţi-am văzut făptura, în chip de ostaş, înconjurat de ceata-ţi. Te-ai ridicat cu lancea ş-ai mers la luptă mare, la luptă de bărbaţi. Vis rău e visul meu căci a minţit şi el ! Nici că mai străjuieşti, nici că mai stau în preajma celor ce dau năvală. Braţul meu stă împotrivă; dar tu, râde, ajută ca roiul lor să-l împiedicăm !Oare vrei să fii fricos, să-ţi zic neinimos ? Scoală-te ! Ridică-te ! Înghite-ne în pace ! Rostogoleşte-te fără simţire peste trupurile ce-n giulgiuri înveleşti, precum înghiţi strigătele şi porţi îndoielile noastre.

             Pădurea auzi a paşilor tropot, ea se gândi: e cântecul vijeliei; şi întreabă ca pe un vechi cunoscut: de unde vii aşa în goană mare ?

             Al strigătelor vuiet ajunge până în râu. Acesta în veselie îl duce mai departe şi întrebă şi el: e astăzi sărbătoare în pădurea adâncă ? sunetu-l cunosc; dar ce serbaţi voi oare?

             Şi ca oţelul ce răsună, se zdrobi strigătul de stâncă. Credea că inimile cumplit vor bate în piepturi şi cugetări adânci frunţile vor brăzda dar el stă ameninţând şi certând: ce bate aşa năvalnic inima în piepturile voastre ?

             Nu era furtuna, nu era nici cântarea de sărbătoare, nu era nici bătaia inimii noastre. Răsunat-o puternic, izbit în scutul nostru, scutul sorţii, care s-a zdrobit.

             Şi în râu şi în pădure toate-s în tăcere, stânca ea însă-şi vuietul răsfrânge, până ce întrebăm apăsat şi greu:

-O, soartă ! Ce ceri de la noi ?

                                                                                X

             Până când luna nu va fi din cer cu vuiet-azvârlită şi nu va pica jos pe pământ, nu pierim !

             Până când stelele nu vor trece, unele după altele şi soarele a lor suflet nu vă suge, nu pierim !

             Până când papura piept de fecioară nu va răpi, legănându-l cu cuibul pe cap uşor aşezat, nu pierim !

             Până când bărbatul degetele-şi simte tremurând c-ating draga lui iubită, până când pârâul cu mândrie aleargă prin ogoare multe şi-al holdelor freamăt duios el ascultă – nu pierim !

             Până când iepele sirepe peste câmpii vor zbura legănând hohotele eroilor noştri, nu pierim !

             Până când apă din piatră n-o curge, florile toate în săbii sângeroase nu se vor schimba, femeile nu vor mai râde cu bucurie când dinainte-le trec cele cu dulci nădejdi, noi nu ne stingem !

             Până când pădurea nu vasta în mirare de propria-i frumuseţe şi pământul nu va zice, de-abia şoptind - ''nu mai am loc pentru nici un mormânt !'' -, nu pierim !

                                                                             X

             Ce s-aude în cea pădure ? Ea răsună în adâncimi de tropote sute, de tropote mii, de bărbaţi şi de cai, de zăngănitul armelor. Fecioarele în mirare se ridică în sus şi ochii aţintesc. Pădurea-i deşartă cât ochiul pătrunde; dorm chiar păsărelele de zăduful zilei. Dar sunetul straniu s-apropie şi legate de dânsul nevăzute, misterioase cete; până ce Sola mută şi palidă, ca şi albul ei veşmânt, braţul nu-şi ridică şi dincolo arată spre malul drepr al Dunării. Pulbere ca de la sute de turme spre cer se înalţă, în ea se vede scânteind fierul de la coifuri şi din vârf de lănci, ce apar deodată şi iute iar dispar ca fulgerul în norii cei negri şi plini de stricătoare grindină. Pădurea răsună mai tare şi mai slab de acei care, pe acel mal, de pe înălţimi spre râu, mulţi şi nenumăraţi, cumplit înaintează. Şi fără tărăgănare se pun la ciocănit, se pun la făurit la focuri alburii în miezul zilei, se pun să întindă pod de luntrii îmbinate. O zi a trecut numai şi totul e sfârşit.

             Stau armele strânse în mănunchiuri ameninţătoare spre cer înţepenite; iar cetele tot vin şi se rostogolesc. Pe acel mal al Dunării, dealuri, şesuri, păduri, se par toate că se mişcă, se par toate a înainta spre râu în jos, ca albia să i-o astupe. Toţi – Sola şi fecioarele – privesc în tăcere pieirea ce vine. Stă fecioara nemişcată, cu mâna umbrind ochiul sprâncenat. Inima îi era împietrită de spăima puterii ce dincolo se revarsă spre podul întins, ca lăcuste de care nimic nu te apără, pe care nici ape, nici arme nu le opresc, care cu propriile lor trupuri poduri întind, jertfind din a lor mulţime pe acele ce înşile zdrobesc, spre a preface în pustiu gol pădure şi câmpie.

             Soarele apune. Liniştit şi paşnic lunecă şi trec valurile aurii. Iar dincolo pe mal, lănci şi scuturi lucesc însângerate de focul viu al soarelui. Chiar pulberea ce se ridică din dealuri şi din văi ca fum des şi înălţat, chiar pulberea roşeşte şi întreg cerul stă în foc, ca atunci când păduri aprinse de flăcări se înghit. Dar vine umbra albăstrie şi încet, pe nesimţite, ea se întinde peste toate; e steagul ce se pleacă când ziua e pierdută şi oastea e învinsă. Sola stă şi numără focurile ce scânteiază doar ar iscodi a vrăjmaşilor putere. Ea stă şi numără până ce-o fetiţă semn îi face că ostaşii aşteaptă armele să ridice de pe nisiposul mal. Atunci Sola se trezeşte şi paşii ei întoarce.

             Nando de mult sta în aşteptare, în dos de arbore. El nu se uita nici la romani, nici la podul lor, nici la primejdia ce pe toţi ameninţa. Ochiul lui e aţintit spre armele sale. Le va fi spălat Sola ? le va fi atins ea pe dânsele cele din urmă ? le va fi ţinut ea încă în mâinile ei cât de puţin după ce le spălase ? El repede s-azvârle asupra lor păşind pe urmele calde încă de la gingaşul picior al Solei.

             Dar Sola înaintează rece ca zăpezile ce pe vârfuri de înalţi munţi nu se topesc, nici de căldura soarelui din luna lui Cuptor. Ea nici că se întoarse. Odată numai ea braţele-şi ridică în creştet şi le pune, şi iarăşi în linişte înainte păşeşte. Ea este ca a negurilor făptură, de adierea serii împinsă încet şi lin.

             Nando strânge cu tărie lancea la pieptu-i, sărută scutul cel credincios, ca şi cum ar şti că într-ânsul ea faţa şi-a oglindit, ca şi cum i-ar cere chipul să-i păstreze.

                                                                       X

             Roşitu-s-a Dunărea – se părea că valuri de sânge se revarsă din ea. Plină-i de trupuri - se părea că şi valurile ei au murit. Plină-i de arbori - se părea că toate pădurile s-au plecat înaintea toporului. Iar jur-împrejur aerul tremură şi razele soarelui se clatină. Podul stă încă şi trece peste dânsul pedestrime şi călărime, îndesite ca furnicile călătoare.

             A dacilor oaste-i zdrobită, împrăştiată. În păduri ea se strânge din nou în tăcere ca o stâncă de granit. Pe Nando îl aduc pe crengi; din multe răni el sângeră. Sola stă în picioare, apucă în mâini valurile ei de păr şi, fără a vorbi, de trei ori cu dânsele pieptul îşi bate. Nando, de dureri învins, ochii închide şi oştaşii plini de jale capetele pleacă.

             Adunată stă a dacilor oaste şi rănile-s vindecate. Iar Sola-şi taie părul cel negru şi lung. Sus îl leagă la vârful lancei lui Nando, să fâlfâie ca o flamură de vânturi mişcată, de soare luminată. Aceasta zicea:

-Vei fi condus spre glorie şi în biruinţă.

             Şi în adevăr biruinţa şi gloria în partea dacilor se dăduse. Romanii stau înfrânţi. Strălucind de veselie, Nando vine spre Sola, plin de putere, ager de tot, el care minuni făcuse, în mâini cu flamura din mâna ei primită:

-Sola ! Oare astăzi vrednic sunt de tine ?

             Ea însă ridică mîna şi în tăcere trei degete-i arată. Se mişcă mulţimea. Eroii se azvârl în preajma ei. Femeile cer ca Sola să se înduplece. Bătrânii o înconjoară rugând şi ameninţând. Toţi se strâng în jurul fecioarei. Dar ea îşi scutură părul cel des care-i înconjoară capul ca o coamă de leu, de lumini aurii străbătută:

-După a treia bătălie ! Atunci voi alege !

             Astfel vorbi, cu glas rece. Se întoarse apoi cu mândrie şi în a cortului întunecime dispare.

                                                                                   X

             A treia bătălie ! Intră în ţară a romanilor puteri covârşitoare. Intră şi se revarsă ca apele umflate ce năvălesc, ca solii de gheaţă. Intră şi lupta se încinge, precum vijelia în păduri turbează, copaci scoţând cu rădăcini adânci turnându-i la pământ. Dacii stau neclintiţi. Dar totul e pierdut ! Nando e neasemănat. Flamura lui, în sânge adăpată, din vârful lancei cade ca muşchiul de pe brad; iar pieptu-i stă deschis de o lovitură grea, din care sângele-i curge în şiroaie fierbinţi.

             Nando cade la pământ şi tot încă se apără cu paloşul ridicat:

-O, Sola, vino ! - şoptesc fără putere ale lui buze ofilite, ce seamănă cu florile ce de pe arbore tremurând se scutură în pulbere.

-Sola, vino !

             Ea însă în vâltoarea luptei, vede flamura, vede cum ea se pleacă şi aude ostaşii, de moarte ameninţaţi, strigând cu toţii:

-Sola !

             Ea rândurile desparte cu braţele ei albe şi spre Nando priveşte care la pământ jos sufletul îşi da.

             Cea din urmă suflare din pieptul lui ieşise şi ochii lui de-abia se închiseră în ultima-i ochire de dragoste şi de credinţă. Ea îngenunche lângă trupul fără suflet, îi ia mâna slăbită din care acum paloşul cade, şi strigă în îmbulzeala luptei cele mari:

-Aceasta este a treia zi de bătălie ! şi acesta-i mirele meu !

             Eroii cu spaimă şi împietriţi aud groaznicul cuvânt. Se ridică însă îndată un strigăt şi un ţipăt ca tunetele ce se îndeasă în stânci:

-Suntem pierduţi ! Arătarea-i adevăr ! Fecioara-i de vină ! Ea să plătească ! Nici unul din noi să nu mai rămână dar fata, care moartea a adus, şi ea să piară !

              Cu mâna ei în mâna lui Nando, cu inimă tare şi cu vesel surâs, fără a clipi din ochi, ea moartea primeşte de la ai săi. Iar ostaşii toţi s-azvârl în năvală şi seceraţi sunt toţi, ca spicele ce cad fără glas şi fără jale. Din a dacilor uriaş popor nimic n-a mai rămas.
             Împrăştiate zăceau pe pământ tot trupuri neînsufleţite. Se azvârliseră în bătălia cruntă şi femeile toate spre a nu rămâne pradă ostaşilor romani, ele, care cu mândrie eroilor da semnul de dânşii aşteptat.   

    .                                                              (povestea următoare - mâine seară...)

sursa desenului: Căutare Imagini pentru desene de craciun )