... noaptea a revenit după tot o zi ca de primăvară - în ziua a treia, am serbat pe Sfântul Ştefan !
... căldura sobei mă înconjoară... e atât de plăcut !
... poveşti la gura sobei ? ar fi binevenite !
... şi aşa am ales să mă gândesc, cu adânc respect, la o mare Regină a României, Regina Elisabeta - născută pe 29 decembrie ! - ce a iubit poveştile şi le-a cuprins într-o carte minunată: ''Poveştile Peleşului'', scrisă sub pseudonimul Carmen Sylva:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Regina_Elisabeta_a_Rom%C3%A2niei
VALEA CERBULUI
Între
Omul şi Caraimanul se deschide, ca jumătatea unui cerc, o vale
largă, căreia
îi zic Valea Cerbului deşi cerbii demult nu mai
sunt. E însă aici un alt lucru, şi acesta dăinuieşte odată cu
lumea; cât e de lung muntele, zăreşti răzimându-se de el un
întreg şir de uriaşi de piatră cu învederate feţe şi mâini,
oarecum ca nişte cioplite chipuri de zei egipteni.
În
munţii aceştia locuia, mai demult, un neam de oameni, mare în
putere, mândru şi de jur-împrejur de temut fiindcă lucrul de care
se apucau aceşti oameni, trebuia să iasă cu bine la capăt. Ei,
începând de la naşterea lor, trăiau sub cerul liber, dormeau pe
omăt şi se scăldau în apele reci ale muntelui. Erau aşa de mari
încât, cu câţiva paşi, urcau munţii cei mai înalţi şi dacă
loveau odată un copac, el rămânea în vecii vecilor strâmb. Ei
beau lapte de cerbi înaripaţi şi călăreau pe cerbi înaripaţi
care, însă, cu aripile îşi iuţeau numai fuga dar în văzduh nu
se puteau înălţa cu sarcina lor.
Aveau un împărat bătrân,
vechi de bătrân şi atât de înţelept încât cereau în toate
sfat de la dânsul şi i se supuneau ca nişte copii. Era un luru
minunat când moşneagul, cu barba şi pletele lui albe şi
fluturate-n vânt, gonea călare pe cerbul înaripat, urmat de
oştenii săi, ca un nor de furtună, ale cărui tunete fac să
tremure Carpaţii.
Un
singur lucru era, care-i umplea pe toţi de îngrijorare: Briar
Împărat n-avea fecior ci numai o fată singură, o fecioară
încântătoare, înaltă ca un brad, îndrăzneaţă ca un băiat şi
aşa de tare, încât putea să poarte de căpăstru câte trei şi
patru cerbi înaripaţi, de cei sălbatici, fără ca să dea un pas
măcar la o parte, când ei săreau în labe, apucau zăbalele în
dinţi şi se încruntau la ea cu coarnele lor.
Oştenii ţinură sfat mare şi
se duseră cuprinşi de gândurile lor de îngrijorare la împărat.
-Geniul
cel mare să-ţi dăruiască o lungă, lungă viaţă dar dacă el te
va chema în peştera cea de aur, pe cine să alegem în locul tău,
căci tu nu ai fecior ? ziseră ei. Ne-ar fi dorită fiica ta şi
bucuroşi am fi să o slujim dar cum să punem o copilă la
încercarea asprei noastre alegeri de împărat !
Împăratul îşi netezi barba
căruntă şi grăi:
-Cine
ştie, dacă fiica mea, pusă la încercare, nu se va dovedi voinică
întocmai ca şi când ar fi băiat. Voi vedeţi că e îndrăzneaţă
şi un bărbat bun şi înţelept, veţi fi tot atât de fericiţi ca
acum. Vrei s-o întreb dacă voieşte ?
Briar Împărat bătu în palme.
Carpaţii bubuiră în lung şi
în lat, şi năpraznic se auzi un tropăit de copite şi nişte
plesnete de bici, ceva ce venea şi se apropia ca o furtună. Fata
împăratului şedea călare pe un cerb şi ţinea de lanţuri de
aur, alţi zece într-o mână, iară cu cealaltă învârtea biciul
lung ca cel mai mare şarpe şi strălucitor, ca cel mai înfocat
fulger. Figura-i ajungea parcă în cer, iar părul îi flutura în
vânt, învelind-o ca un nor uşurel, ce ascunde soarele pe o clipă.
În loc de soare dădeau luciri cei doi luceferi din faţa ei şi
dinţii ieşeau, printre buzele zâmbitoare, la iveală. Iară
tropotele de copite erau însoţite de chiotele copilei şi de
cântecele ei.
Împăratul îşi roti zâmbind
ochii peste oştenii săi, ca şi când ar voi să le zică:''Vă e
destul de băiat ?''. În clipa aceea, copila sări jos şi strigă
împărţind lanţurile printre oameni:
-Iacă, ţineţi
! tot nu-i între voi nici unul care să-i poată purta pe toţi
deodată!
Aruncându-se apoi în genunchi
înaintea împăratului, ea grăi cu glas blând:
-Tu
m-ai chemat, tată ?
-Vijelia,
fătul meu, scoală-te şi te uită la aceşti bărbaţi care au
venit să mă întrebe, cine să fie, după mine, împărat: pe cine
socoteşti tu ?
Copila privi cu firea aşezată
de la unul la altul, iar după ce se uită la toţi, îi luă iar de
la început şi apoi de a treia oară. Mai serioasă şi tot mai
serioasă i se făcea faţa, mai întunecat şi tot mai întunecat
îşi încreţea sprâncenele puternice, care căzură în cele din
urmă ca umbrele nopţii peste ochii strălucitori, în care licura o
lacrimă. Acum ea grăi cu glasul inăbuşit şi întunecat:
-Nici
unul, tată, căci nu e în ochii mei nici unul deopotrivă cu tine;
dar tu, înţelept cum eşti, fără îndoială vei fi ales şi-l vei
fi găsit pe cel mai bun.
-Acela
pe care-l aleg eu – răspunse împăratul – trebuie să primească
a fi pus la încercarea, ale cărei plăgi le port încă pe trupul
meu împărătesc: o cunoşti tu, copila mea ?
-Mai
e vorbă, dac-o cunosc ! Pagubă numai că nu sunt fecior; pe mine
m-ar găsi neclintită.
-Şi
dac-aş fi voind să te iau pe tine drept fecior ?
-Pe
mine ?
Sângele-i năvăli copilei minunate spre obraji, frunte şi
gât, şi ea grăi cu buzele tremurate:
-Nu
m-am făcut vrednică de o cinste aşa de mare şi nu ştiu, dacă am
destulă pricepere; dar bucuroasă voi să mă supun la încercare,
dacă părintele meu cu chiar a sa mână va face aruncătura cea
dintâi. El să mă facă însuşi urmaş al său dar apoi să
trăiască încă ani îndelungaţi şi să-mi încuviinţeze a trăi
în draga mea voie ca până acum.
Aceste cuvinte fură
primite cu viforoase strigăte de bucurie ce bubuiau şi clocoteau
încât vulturii simţeau tremurând văzduhul şi copacii
se-ncovoiau ca-n faţa crivăţului.
Fata de împărat dădu,
drept semn de mulţămire, din cap şi-şi trase cu mâna părul
auriu înapoi din faţa aprinsă.
-Un
singur lucru, taică, zise ea; o fustă va trebui să-mi daţi voie a
purta căci cu părere de rău, sunt copilă!
Bătrânul împărat îi
puse cu blândeţe mâna pe creştet şi dădu drept semn de
încuviinţare din cap.
Se hotărâ ziua şi se
alese locul, la care trebuia să se facă începutul încercărilor;
înainte de toate trebuia să stea cât e ziua de lungă pe nemâncate
şi nebăut în soare. Dacă se arăta slabă sau obosită, or dacă
seara mânca cu prea multă poftă, ea nu putea să se urce în
scaunul împărătesc. A doua zi, trebuia apoi să adune o grămadă de
bolovani dintr-un râu ales într-o vale afundă, ca să facă de
nenumărate ori drumul la deal şi la vale până ce se va strânge
numărul obişnuit de bolovani, pe care-i aruncau a treia zi în ea.
Despre toate acestea o vesti cel mai bătrân din popor, iară ea-l
ascultă cu faţa veselă.
Revărsându-se zorile unei
zile de arşiţă din luna iulie, Vijelia, chiar de la răsăritul
soarelui, stătea în piscul unui munte, cu o albă haină de lână
pe ea. În cele dintâi ceasuri ea cânta din toată gura dar înspre
miazăzi trebui să-şi curme cântarea deoarece i se uscase gâtul
şi limba din gură. Soarele era pe scăpătate când copila îşi
mută abia din loc piciorul, pe care se răzimase. Deodată, răsună
dinspre vale tropot de copite, şi iată că cerbii ei se avântau
spre dânsa şi-i făceau vânt răcoritor cu aripile lor, iar
cerboaica, la care ţinea mai mult, se înghesui printre celelalte
şi-i întinse ugerul plin ca să-şi astâmpere setea. Ea însă le
porunci cu asprime să se depărteze şi sărmanele dobitoace se
întoarseră cu capul în pământ, la târlă.
Lungi erau ceasurile şi arşiţa
soarelui aşa de mare era, încât opărise capetele părului de aur
al Vijeliei. Dar ea nu se mişca. Când soarele apuse, veniră
bărbaţii şi-i dădură o gură de apă. Ea-şi udă abia buzele,
apoi strigă:
-Mititico
!
Cerboaica
ei zbură în fuga mare la dânsa: gustă puţin din laptele acesteia
şi nu voi să primească alte bucate.
Brior Împărat privea cu
încordare la fiică-sa frumoasă, iar ea se uita zâmbind cu
blândeţe la el şi-i spuse că ziua dintâi a trecut iute şi uşor.
Înnoptându-se, ea se scoborâ
la râu, se scufundă de vreo zece ori în el, apoi iar urcă, se
aşeză pe o stâncă acoperită de muşchi şi-şi stoarse părul.
Luna se ridică din dosul muntelui şi stătu privind la minunea de
faţă. Ea îşi vărsa cu gingăşie razele peste dânsa, încât
stropii storşi din păr străluceau ca argintul. Nu ştia luna că
acest trup minunat avea să fie pus sub o grindină de bolovani;
altfel s-ar fi înfăşurat într-un văl de tristeţe.
În revărsatul zilei de a
doua, Vijelia era în picioare, îmbrăcată în o haină scurtă şi
aşa de sprintenă şi de voioasă, ca şi când ea nici nu ar putea
să ştie de oboseală. Când veniră bărbaţii ca s-o ducă la
munca zilei acesteia, ea gonea călare pe cerbul ei, lăsându-se pe
spate de-a lungul spinării lui şi jucându-se iar cu coarnele lui,
ca un copil în leagăn. Acum, ea sări jos şi-i dădu cerbului
drumul, lovindu-l odată uşurel cu palma, apoi luă pe umăr o
lespede lată de piatră, coborâ cu ea în vale, o puse pe ţărmul
râului şi, umblând prin apă, adună bolovani, pe care îi puse
vraf pe lespede cât încăpea de înalt.
-Ajutaţi-mă
s-o ridic pe umăr ! zise ea dar nici unul dintre bărbaţi nu putea
s-o ridice.
Atunci, ea se plecă şi şi-o aruncă râzând pe umărul
stâng. Zise după aceea să-i pună iar înapoi pietrele ce
lunecaseră jos şi urcă la deal aşa de iute, că nici unul nu
putea s-o urmeze, şi descărcă sarcina şi, fără a se mai odihni,
se întoarse iar fuga la vale.
Briar Împărat privea de sus
la fata sa şi-şi netezea în tăcere barba căruntă. Mai era încă
mult până la scăpătatul zilei, când Vijelia îngrămădise
bolovanii în numărul cuvenit. Ea îşi încrucişă braţele pe
piept şi privi la grămadă fără a clipi din ochi; iar împăratului
îi era greu la inimă, când îşi vedea copila stând astfel şi a
dormit puţin în noaptea aceasta. Ea însă dormi un somn uşor şi
adânc sub un stejar uriaş prin care se furişau razele lunii ca să
vază pe adormita frumoasă ce-şi pusese braţele drept căpătâi
şi cuprinsă de cel mai adânc semn copilăresc, visa cu buzele
desfăcute.
Deşteptată de crăpatul
zorilor, ea îşi căută o haină de in, pe care se putea bizui,
fiindcă ea însăşi o torsese şi o ţesuse din fire tari. Aşa se
ivi în faţa poporului său, frumoasă, încât multora li se
aprindea inima, când se gândeau că vor să arunce cu bolovani în
ea. Grămada de bolovani pieri într-o clipă deoarece tot insul
apucase câte unul în mână. Ei făcură apoi un cerc împrejurul
copilei care-şi strânse liniştită părul la un loc şi-şi făcu
un moţ din el:
-Ca
nu cumva să socotiţi că sunt scutită de o mantie ! zise ea
zâmbind.
Cei dintâi bolovani zburară
din mâna lui Briar Împărat care, aruncând, se uită ţintă în
ochii fiicei sale. Ea sărută locul de pe braţul său, la care
fusese lovită, şi puse drept semn de sărutare trimisă tatălui
său amândouă mâinile pe buze. Apoi, rămase ca un chip cioplit
din piatră sub grindina de bolovani ce cădeau pe ea, deşi durerile
din ce în ce îi creşteau. O singură dată îi scăpă un suspin
şi pe o clipă încrucişă braţele peste piept şi mâinile îi
erau aşa de albe ! Însă neîntârziat îşi lăsă iar în jos
braţele, îşi întoarse capul şi privi în urma soarelui care,
încet, de tot încet, se apropia de piscurile munţilor şi scălda
faţa copilei într-o zare roşiatică de foc. Deodată, puhoiul de
bolovani se curmă şi oştenii toţi la picioarele ei, închinându-şi
lăncile şi săbiile şi jurându-i cu glas bubuitor credinţă
veşnică şi neclintită. Iară ea îşi ridică mâna şi grăi:
-Şi
eu vă jur ca, pentru voi, să muncesc, să mă lupt şi să rabd
până la capătul vieţii mele !
Apoi întorcându-se spre
împărat, ea grăi:
-Dă-mi
mâna, tată, sunt obosită.
Moşneagul o învăli în
mantia sa şi îmbrăţişând-o, o duse spre casă. Ea îşi rezemă
capul de umărul lui; însă deodată îi răsună o sforăială în
ureche; era Vântul, credinciosul ei cerb.
-A,
du-mă tu ! strigă ea, apoi sărută botul lui cel acoperit cu nişte
păr ca fulgii, i se aruncă în spinare şi se făcu nevăzută cât
ai da din palme. Vântul o duse în vale la râu în care ea se
scăldă timp îndelungat, întinzându-şi vinele şi răcorindu-şi
trupul plin de răni. Mai sorbi cu însetare şi din apa rece ca
gheaţa, apoi goni spre casă, veselă, ca şi când n-ar fi suferit
nimic.
Câtva timp, viaţa se petrecu
iar tot ca înainte. Vijelia era tot viforul, tot copila zburdalnică
ce fusese totdeauna şi nu voia să ştie nimic de treburile ţării.
Iar Briar Împărat îmbătrânea văzând cu ochii şi oştenii săi
stăruiau cu tot dinadinsul să-şi aleagă un ginere pentru fiica
sa, ca să poată ţine în curând un nepot frumuşel pe genunchi.
-Pe
cine-ţi doreşti de brbat, fata mea ? o întrebă el într-una din
zile pe fiica sa; nu-ţi place nici unul dintr-ai noştri ?
-O,
nu, răspunse Vijelia, nu mă mărit după nici unul din aceia, care
au aruncat cu pietre în mine; ar trebui să-mi aduc aminte de
aceasta, şi n-aş putea să-i fiu soţie cu dragoste; bărbatul ce
voi iubi trebuie să vie din slavă, unde nu se poate ridica nici
unul dintr-ai noştri, cu toate că cerbii ne sunt înaripaţi !
Abia le grăi acestea, se ivi
pe cer ca un fel de nor înspăimântător de mare, iar din nor
răsună un ceresc cântec de harpă. Norul, încetul cu încetul, se
lăsă în jos şi ieşi la iveală un june pletos cu o harpă cât
un copac, pe care erau întinse nişte coarde de aur, ce schimbau în
strălucirea lor toate feţele curcubeului. Acum suna cu mâna
puternică şi iar trecea numai ca un rîsuflet peste coarde, şi din
toate acestea ieşea un amestec de sunete, de care-ţi tremura inima
în piept. Vijelia se uita încremenită în sus la el şi se uita
mereu şi după ce dânsul făcuse o săritură îndrăzneaţă la
pământ, împingând cu o mişcare a mâinii sale norul, de care
fusese adus, în depărtarea albastră. Apoi el se apropie de dânsa,
îi apucă mâna şi grăi:
-Vin
din aer, eu sunt Viscolul, voieşti să fii a mea, căci sunt
deopotrivă cu tine !
-Da,
răspunse fata ca prin vis, voiesc să fiu pe totdeauna a ta !
Briar Împărat o întrebă
cu fruntea-ncreţită:
-Dar
îl iubeşti tu chiar de pe acum, fata mea ? Bagă de seamă că n-o
să fii fericită cu dânsul, iar pentru poporul nostru nu e făcut
omul acesta; el va cutreiera prin lume, lăsându-te pe tine singură,
până ce nici oştenii nu vor mai voi să ţi se supună. Draga mea
copilă, lucrul acesta nu iese la capăt bun şi tu n-o să te
fericeşti !
-Fericită
ori nu; asta mi-e totuna, taică; nu pot trăi fără de dânsul; mai
bucuros nefericită cu el decât fericită cu altul.
Împăratul îşi dădu
suspinând învoirea; dar el curmă cu o mişcare nerăbdătoare a
mâinii făgăduielile şi jurămintele tânărului.
-O
să văd la faptă ! zise el scurt.
La început, mergeau toate ca
la nuntă şi ospeţie; acum Vijelia se lăsa să fie purtată de
nori, iar soţul ei gonea călare pe cerb. Împăratul îi auzea pe
oşteni săi adeseori plângându-se că e prea multă gălăgie în
ţară şi că era mai bine dacă străinul nu venea la dânşii.
Însă nu trecu mult şi adeseori Vijelia rămânea acasă, în vreme
ce soţul ei umbla de-a vântură-ţara. Ea nu mai vorbea şi era aşa
de tristă, cum nu fusese pe când se afla în grădina de bolovani,
şi dac-o întreba cineva, unde-i este soţul, ea răspundea ''Nu
ştiu !''- dacă în curând o va duce iar cu dânsul prin nori ? - ''Nu ştiu !''
Murind Briar Împărat,
oştenii se tânguiră cu suliţele închinate la pământ, stând zi
şi noapte la mormântul lui de nouă ori câte nouă străji de-a
rândul, iar Vijelia nu-şi curma plânsul şi suspinele până ce nu
se văzu, în mijlocul jalei, în braţe cu un copil minunat de
frumos, dar nespus de plăpând. Ah ! cum putea el să stăpânească
vreodată poporul oţelit, cum putea să poarte asprimea părintelui
său ? Ea-l ţinea zi şi noapte în braţe, nu-l părăsea nici o
clipă; zăcea în braţele ei când ea avea să facă judecată,
să-mpace pe cei învrăjbiţi, cu înţelepciune şi dreptate.
Viscol nu îşi putu stăpâni mânia când se abătu pe acasă şi
ea-şi apără ca o leoaică pruncul pe care el voia să-l strivească
de o stâncă.
El punea ţara în
fierbere, făcea judecăţi nedrepte, era o plagă până ce nu o lua
iar de-a colinda. Harpa, pe care o uitase, era un izvor de mângâiere
şi de bucurie pentru mamă şi copil; ei învăţaseră să cânte pe
ea cântece de jale, pe care toţi le ascultau cu răsuflarea
oprită; dar încă mai frumos era când Zefir trecea ca o adiere
prin corzi; atunci răsuna parcă tot văzduhul şi de plăcere ţi se umplea inima în piept.
Zefir se făcuse
minune de frumos şi maică-sa mai vârtos se gândea să-l
pregătească şi să-l facă destoinic pentru alegerea de împărat,
de care se îngrozea când se gândea la plăpândul ei copil. Ea îl
încredinţa când Vântului, când Mititicei, care aveau să-l
poarte ceasuri întregi şi să-l deprindă cu fuga lor cea iute, în
vreme ce Mititica se lăsa din când în când în genunchi, pentru
ca el să-i poată suge laptele. Apoi, Vijelia gonea pe întrecute cu
băietul ei, îl învăţa să încoarde arcul şi să ducă sarcină,
iar spre a-l deprinde cu durerea, îl bătea cu curele şi arunca cu
pietre-n el, şi dacă el nu rădea ci începea să plângă, ea îl
certa că e slab de înger, îl scălda în cea mai rece apă şi-l
bătea în ziua următoare mai rău, până ce a învăţat să-şi
strângă dinţii şi să râdă.
Poporul îl ura pe
Viscol încât nici nu l-a mai lăsat să intre în ţară şi îndată
ce-l vedea apropiindu-se în norul lui, îşi slobozea săgeţile în
el. Pe băiat unii-l iubeau pentru mama lui, iară alţii nu-l aveau
la inimă fiindcă-l vedeau aşa de fraged şi de plăpând. Însă,
când atingea corzile, el îi ămbăta pe toţi şi când copilul
bălai se ivea cu părul lui cel moale ca mătasea la harpă, el
părea ca venit din altă lume. Nu-i vorbă, el nu putea să poarte
cinci cerbi deodată, nici să ducă sarcini grele ca maică-sa dar
se făcuse mult mai vânjos decât ei se aşteptaseră, când ajunse
la vârsta de şaisprezece ani şi oştenii socotiră că a sosit
timpul de a-l pune la încercare, ca să vadă dacă e destoinic
pentru scaunul împărătesc; ba dimpotrivă, erau hotărâţi să o
silească pe Vijelia să-şi aleagă un bărbat din mijlocul lor din
care puteau să aştepte un împărat vânjos.
-O,
copilul meu, grăi Vijelia. Dacă mă gândesc că ei ar putea să te
socotească neputincios şi slab de înger, aş voi mai bucuros să
fii mort. Fii tare, copilul meu, şi-i fă cinste mamei tale !
El suferi ziua
toată arşiţa şi nimeni nu află că-n urmă-l munciră
fierbinţelile toată noaptea şi că maică-sa veghea la dânsul
stâmpărându-i tâmplelele cu apă rece.
Ziua următoare el
strânse gramadă de pietre, iar maică-sa mergea mereu pe lângă
dânsul şi-i dădea în taină mână de ajutor. După ce se
înseră, el căzu leşinat în braţele ei.
Acu sosi şi ziua, în
vedera căreia mama se umplea totdeauna de groază. Toată piatra ce
lovea frumosul trup al băiatului, lovea în inima ei; odată-l văzu
şovăind dar strigătul ei răsunător şi voios aduse iar sângele
în obrajii şi zâmbetul pe buzele lui. Lipseau încă cei din urmă
bolovani. Acum zbură unul dintr-o mână înrăutăţită, colţuros
şi ascuţit, şi-l lovi pe tânăr în frunte, în preajma
tâmplelor. Mama se repezi cu un ţipăt sălbatic, îşi prinse
copilul, doborât, în braţe, şi îngenunchind, strânse pletele
lui pline de sânge la sânul ei. El deschise însă o dată ochii.
-Harpa
mea ! Aduce-ţi-mi harpa ! şopti apoi şi îmbrăţişând-o, îşi
dădu sufletul curat care zbură printre corzi încât cereştile
sunete străbătură din strat în strat tot văzduhul !
Sărmana mamă se
îndreptă cu privirea sticlită şi ridică braţele până-n nori,
apoi strigă:
-Voi
oameni cu inimi împietrite, să vă prefaceţi în piatră ! Marele
geniu va da ascultare unei mame care strigă răzbunare ! În piatră
sî vă prefaceţi, voi, care mi-aţi călcat credinţa, în piatră,
voi, care aţi alungat cel mai curat suflet din mijlocul vostru.
Şi iată că, puşi ca o
jumătate de cer împrejurul ei, toţi se împietriră. Iar ea
suspină o dată din greu încât suspinul îi rupse baierile inimii
din piept şi-n lungi sunete de jale, îi duse lumii vestea despre
durerea unei mame, cutremurând omenirea ce săvârşise o faptă aşa
de rea.
Iară cerbii năvăliră
unii asupra altora, se omorâră între dânşii şi, cu coarnele
împietrite, se sfârşiră pe sub făpturile împietrite ce priveau
la dânşii încremeniţi şi fără de simţire, ca nişte idoli de
piatră.
. (povestea următoare - mâine seară...)
