borşul tradiţional...

     Specific zonei din care venim, vechiul Regat, este...BORŞUL...pentru că micuţa mea spune că "cea mai bună ciorbă este cea cu borş"!
     El se prepară din 1,5 kg de tărâţă, o legătură de leuştean, cam 2,5 litri de apa şi un castron de "uşti" (sau 1 litru de borş, dacă nu se găsesc "uşti")! Mai trebuie un borcan/vas din sticlă sau din lut (de preferat)!
     De preferinţă dimineaţa trebuie începută "plămădirea" borşului, pentru a se termina până seara (dacă se începe seara, va ieşi borşul slab)...
     Tărâţa se pune în borcan. Se adaugă un castron plin cu "uşti" (compoziţie veche-tărâţă fermentată-luată de la alt borş) sau 1 litru de borş gata preparat. Se amestecă bine compoziţia şi apoi se adaugă cam 1/2 litru de apă fierbinte! Se amestecă bine. Se acoperă vasul şi se lasă la cald, pentru fermentare 1/2 zi.
     Se fierb apoi 2 litri de apa. Se toarnă apa fierbinte peste compoziţia fermentată, în vasul aşezat într-o tavă metalică. Se adaugă leuşteanul (de preferat verde, proaspăt). Se leagă la gură (se inchide ermetic) vasul cu compoziţie (pentru a putea fermenta mai bine compoziţia).
     Tradiţia cere ca, fără să fie anunţaţi cei din jur, borşul iese mai acru, dacă imediat ce s-a lăsat compoziţia la fermentare, se "rup" urechile membrilor familiei - aşa încât să-i doară!!!
     Se lasă compoziţia o zi şi o noapte, tot la cald!
     După ce a trecut perioada de fermentare, se desface vasul şi se gustă ca să se determine cât este de acru! Dacă este suficient de acru, se strecoară lichidul...pentru a fi apoi consumat, băut simplu sau adăugat în ciorba!
     Se fierb 2 litri de apă şi se pun din nou peste compoziţia rămasă în vas! Se închide ermetic vasul! Se "rup" urechile celor din jur... Se lasă compoziţia la fermentare o zi şi o noapte, tot la cald! Se strecoară lichidul ... 
     Se poate repeta "primenirea" borşului de 3 ori, în total!
    După aceea, se păstrează "uşti" (cam un castron plin cu compoziţia fermentată) şi se aruncă
restul de compoziţie veche din vas! Se reia prepararea borşului de la început!

Bobi şi Leu

    Năzdrăvanii noştri căţei...
    După multe aşteptări, a sosit şi clipa când într-o după-amiază din octombrie 2004 (la un an după ce ne-am mutat în comuna Leu), colegul meu, Ştefan, a sosit cu maşina la noi acasă şi din maşină ne-a scos o cutie ... Înăuntru, înfăşuraţi într-un tricou mare din bumbac, se aflau doi căţeluşi minunaţi ... 

   Bobi şi Leu... numiţi imediat de noi! 
   Din acel moment nu a mai fost clipă fără ei...   
   Au început să se acomodeze cu tot ce aveau în jurul lor: grămada de nisip (locul ideal de  joacă), curtea, şopronul în construcţie ...
   Ca două jucării mici (aveau cam 2-3 luni) parcă din catifea, unul maro-roşcat (Leu) şi unul mai spre negru (Bobi), cu fundiţe roşii la gât (ca să nu se deoache ...), alergau peste tot ... se luau în braţe şi se rostogoleau pe derdeluşul de nisip ... mâncau lacomi orice ... dormeau laţi (obosiţi) în cutiuţa lor, împreună ... erau gata pentru fotografie oricând, drăgălaşi...
   A trecut timpul ... au crescut ... şi s-au transformat din păpuşicile dulci în apărătorii gospodăriei ...
2 câini mari şi frumoşi: lătrau toată ziua ... se luptau între ei ca să se vadă care este mai tare şi mai mare ... alergau liberi prin toată gospodăria noastră ...
   Şi aşa a devenit Bobi şeful cel dur: el era primul la mâncare, el era învingător în luptele dintre cei doi ...
  Din ce în ce mai greu erau de despărţit din luptele lor ... Bobi devenea tot mai nervos şi posesiv ... Iar Leu din ce în mai liniştit şi întotdeauna bătut de Bobi!       
  Până într-o zi din primăvară (aveau vreo 7 luni), când ne-am trezit că amândoi sunt bolnavi ... au zăcut ... şi cu toate încercările noastre de a-i salva, doar Leu a scăpat cu viaţă ... Fuseseră otrăviţi şi Leu, fiind mai puţin lacom, a mâncat mai puţină otravă ...
  Câtă suferinţă a fost în sufletele micuţei şi ticuţului ... Eu eram la serviciu când a murit Bobi! 
  Ticu i-a săpat o groapă în fundul grădinii, la ieşirea a doua a gospodăriei, lângă gardul de la drum, şi l-au îngropat pe Bobi acolo ...   
  Şi aşa am rămas cu un singur căţel câţiva ani, Leu devenind răsfăţatul nostru: peste tot cu noi în curte şi în casă, dormea cu noi în casă ... Foarte cuminte, curat, bun apărător (nu se apropia nimeni de poarta noastră fără ca el sa nu-l latre si să ne anunţe imediat Leu...), cu un bagaj mare de cuvinte înţelese de la noi ... 
  Şi din ce în ce, numele şi-a pus amprenta asupra comportamentului şi aspectului lui - specific de Leu-: în jurul gâtului, cu o coamă mare din blană, care se umflă când este nervos ... comod şi doritor de căldura soarelui tot timpul ... voce groasă ca de adevarăt leu ... bun la lupte (ticu era afară din curte cu el şi Leu s-a trezit faţă în faţă cu un alt câine, ce venea cu stapânul lui cu caruţa, şi s-au bătut aâat de tare câinii că nu credeam că mai scapă acel câine din colţii lui Leu: îl lua în colţi şi îl arunca în sus şi îl trântea de pământ!)...
   Şi aşa, încet-încet, s-a dus vestea ce câine grozav avem noi!

Repetabila cifră 7...

Născut într-o familie cu 7 copiii...
Născut pe 7 octombrie 1927...
A urmat şcoala generală de 7 clase...
În Bucureşti, a locuit în centrul oraşului, pe strada Buzeşti nr.7...
S-a căsătorit în 1957...
A depus cererea pentru pensionare, la limită de vârstă, pe 7 februarie ...

Povestea romanţată a unui sufleţel amărât...

     
      Amintirea cea mai îndepărtată şi dragă: o fotografie...mama, 2 băieţi şi 2 fete (din cei 7 copiii în viaţă) ...

      Asta este singura fotografie a copilei cu păr bălai (al zecelea copil!) ...la 4 ani...cu familia sa adevarată... 

      La scurt timp, a fost ...decesul mamei! Ce a urmat? O mare instrăinare...de neam! O înfiere...care i-a adus în timp, copilei ...2 mame şi...3 taţi...Şi oare care a mai vrut-o cu adevărat!?

      Şi o copilărie tare zbuciumată...parcă prea asemanătoare cu pasaje din Mizerabilii (o mică Cosette!) ...Şi cu toate astea, un copil năzdrăvan, jucăuş, pus pe şotii ori de câte ori era momentul...

      Fraţi şi surori, veri şi verisoare...fără număr...dar...cu dragoste puţin dăruită! Acceptată până la urmă de toţi dar... până la un punct: până la împărţirea averii!!!!   

     Un copil ...toată viaţa, în căutarea dragostei, mângâierii, îndrumării şi protecţiei... 
     Cine să o dea la şcoală mai departe, cine să îi plătească orele la o şcoală de croitorie (visul ei!)?!
     Singurul drum care i se deschidea:măritişul...Dar greu pentru o fată frumoasă dar fără avere...
     Doar de undeva de Sus îndrumată şi ocrotită pentru a ajunge mare şi a-şi croi propria familie şi încercând din răsputeri să creeze drumuri mult mai bune pentru cele 2 mlădiţe rezultate din căsnicia de peste 50 de ani...şi pentru a căror educaţie a ales sa fie casnică...să fie clipă de clipă lângă ele şi să le dăruiască tot ceea ce ea nu a avut parte!

     Cu o căsnicie trăită din loc în loc, plecănd din casa lăsată ei de-al doilea tată, şi urmându-şi bărbatul , din şantier în şantier, din oraş în oraş până... în Craiova, printre olteni, unde ea a hotărât că este locul unde îşi poate creşte bine copiii!  

     Cu mărunte bucurii, cu dezamăgiri multe, cu dor de plaiurile natale ...revăzute rar, în vacanţele fetelor...sau la diverse evenimente mari..., întotdeauna cu zbucium mult sufletesc şi după sute de km străbătuţi şi schimbări de trenuri şi autobuze...
     A ştiut să dăruiască dragostea sa de copil celor care au înfiat-o şi au crescut-o (chiar dacă nu a fost iubită!) încercând să le măngâie bătrăneţea şi să le mai aline ...durerile! 
    A ştiut să înveţe din zbor...şi să aplice atâtea meserii în rezolvarea inerentelor defecţiuni ale casei ca cel mai vrednic meşter ... A  ştiut să creeze, la propriu şi la figurat, moda vestimentară pentru familia sa şi decorul casei sale...A ştiut să creeze noul/noutatea în viaţa familiei... A luptat, ambitioasă, pentru a menţine pe linia de plutire bugetul mic al familiei...A ştiut să se distreze împreună cu familia ei, la botezuri, la chermeze la iarbă verde, la cenacluri...chiar şi pe stadion, la filme şi spectacole...În puţine cuvinte: a luptat ambiţioasă! A fost şi general dar şi soldat, a fost economist dar şi arhitect...A reuşit multe... A pierdut şi razboaie...
    S-a obişnuit cu gândul că prima fată, divorţata, stă cu ea, trăind şi binele şi greul vieţii de familie, împărţindu-şi zilele între oraş/servici  şi ţară, dar şi ingrijorată pentru ce va fi cu ea, singură, pe lume... 
    Suparată este încă pentru depărtarea, dată de soartă, pe care a trait-o, într-o suferinţă cruntă şi iremediabilă durere, faţă de copila mai mica, plecată departe pentru a-şi croi propria familie, tocmai ...hăt departe...în Franţa, fără să ştie, ca orice mama, când plânge sau râde fata ei...
    Necăjită că a trecut prin viaţă şi, la bătrâneţe, nu a avut parte de bucuria dată de a vedea copilăria nepoţilor...care sunt mari acum dar...despre care ştie foarte puţine...
    Necăjită, zi de zi, de traiul printre străini (tot timpul uimită şi neadaptată la metehnele olteneşti...)!
    Mândră că a reuşit cu bărbatul ei, chiar şi la bătrâneţe, să aibă gospodăria dorită ...

    Dar...şi invidiată pentru ceea ce este!

    Necăjită că tinereţea nu rămâne veşnic, că anii zboară prea repede...şi din fata frumoasă care a fost ...începe să nu se mai recunoască şi să se facă din ce in ce mai mică...că trebuie să contabilizeze durerile din corp...

    Bulversată de timpurile noi...şi cu care  se luptă ca să le înţeleagă şi să li se adapteze...nelăsându-se mai prejos, ambiţioasă, cot la cot cu fata cea mare!
    Bulversată de vremea atât de schimbătoare şi aducătoare de evenimente neaşteptate şi greu de dus...

Povestea romanţată a unui căpitan lăsat la vatră...

   Amintirile sunt atât de bogate...Şi încep cu o familie cu copiii mulţi, cu pământ pentru fiecare dar şi cu muncă multă din zori şi până-n seară, cu 1 vacă, 20 de oi şi 3 cai cu o căruţă ...şi 8 ha de pământ arabil...! Fete şi băieţi, şapte la număr! Cu întâmplări năstruşnice, pline de umor... parcă desprinse din copilăria lui Creangă...

   Cu aventuri de adolescent aflat la şcoală în Bucureştiul dinaintea celui de-al doilea război modial, încercând să fie ba ...un viitor croitor, ba...un viitor mecanic/instalator...ba funcţionar la primărie... şi sfârşind ...spre cariera militară!
   Cu şcoala militară şi cu instruiri, cu traiul la cazarmă şi sub ordine militare, la Oradea, Câmpina şi Deva...

Cu pregătiri de trupe şi ... marşuri ... pe cămpurile ţării, ca tânăr căpitan, făcând cunoştinţă cu cazărmile din Timişoara, Craiova, Brad, Turnu Măgurele, Botoşani...

   Şi ...cu evenimente de viaţă - ce s-au învârtit în jurul cifrei 7 - şcoala de ofiţeri, lăsarea la vatră din armată (prin ordin...), ieşirea la pensie...
   Cu o necontenită căutare a echilibrului interior şi mai ales... cu o necontenită căutare a unei meserii civile ... după părăsirea - forţat de soartă prin ordin militar!- a carierei militare...
   Cu o ... ciudată schimbare a numelui de familie... şi a destinului?!
   Cu o căsătorie târzie (la 30 ani)... cu o copilă frumoasă dar săracă şi parcă... a nimănui!
   Cu începuturi nereuşite de croitorie şi de înţelegere, la ţară, printre neamuri, cu peregrinări din şantier în şantier, din oraş în oraş, de la Oneşti, la Bucureşti, la Craiova, cu familia după el... şi apoi de unul singur, plecat să muncească pentru a-şi întreţine familia rămasă până la urmă printre olteni, în Craiova,

pe alte şantiere până chiar şi în afara ţării... ajungând să cunoască şi viaţa încinsă de soare dar atât de interesantă printre arabi, în Siria şi Libia !!!
   Dar şi câte amintiri frumoase... antrenând echipa de fotbal la Oneşti, având grijă de ansamblul de muzică populară al clubului şantierului de construcţii din Turnu Severin... şi de nelipsita echipă de fotbal (marea dragoste de-o viaţă) !
   Cu călătorii atât de multe şi variate prin oraşele ţării dar şi prin ţări străine... cu pasul, cu autocarul, cu trenul ... dar şi cu avionul!
   Cu o viaţă mai mult de bărbat singuratic, mai puţin cu viaţa de familist !

   Cu drag de a avea copiii mulţi... dar care, în final, au fost două fiice, una mai aproape toată viaţa şi alta atât de departe...fizic... de familie, în Franţa!

   Cu un trai ce a oscilat de la casă la baracă, de la baracă la casă (cu chirie), de la casă (cu chirie) la bloc (unde am avut chiar ... un chiriaş) şi iar ... la casă (acum... proprietate)... dar atât de departe de plaiurile natale! Tot timpul printre oameni străini! O viaţă în care a încercat să păstreze o buna înţelegere cu cei întâlniţi...

   Cu o casă, târziu, la pensie, aproape aşa cum şi-a dorit-o, la ţară, aproape de Craiova...dar departe de rădăcinile neamului, printre olteni (străini fizic dar şi la suflet - cu puţine excepţii), casă cu camere multe şi transformată prin câtă muncă (!!!) şi unde să stea copiii când îi vin în vizită (?!), cu şoproane mari la casă ca în Bărăgan, cu atelier de scule şi de lemne (numărate şi aşezate ca într-o bibliotecă cărţile...), cu grădină de zarzavaturi şi pomi fructiferi, cu multe şi variate flori... şi cu atâta suflet pus în fiecare brazdă a grădinii ! 
   Dar şi cu doi căţei, Bobi şi Leu

  


  Leu şi Puiu (după otravirea lui Bobi)...

...unul mai năzdrăvan decât altul! Şi care ca doi copiii, îi umplu golul din suflet (de a nu avea nepoţii crescând pe lângă el)...

    Cu o participare activă la viaţa societăţii, toată viaţa, atât ca utecist, cât şi ca membru în partidul comunist şi activist în sindicat (aşa erau vremurile !), cât şi la pensie, când nimeni nu se mai aştepta, la ţară, ca să străbată drumurile cot la cot cu tineretul, făcând campanie electorală sau mergând la şedinţe ...pentru a susţine un primar plăcut de el şi ...un partid, la 80 şi ceva de ani...şi, cine s-ar fi gândit (?!) împreună cu soţia...

    Totul ... acoperit de atâta muncă ! de atât de multe griji şi... socoteli!!!
    Şi până la urmă... cu mare dor de plaiurile natale... O viaţă de om!        
        

Eminescu

... din minunatele poezii ale lui Mihai Eminescu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Eminescu ):
      "Rugămu-ne îndurărilor
       Luceafărului mărilor;
       Din valul ce ne bântuie 
       Înalţă-ne, ne mântuie.
       Privirea adorată    
       Asupră-ne coboară;
       O, maică preacurată
       Si pururea fecioară
                          Marie!
                                    Crăiasă alegându-te
                                    Îngenunchem rugându-te
                                    Înaltă-ne, ne mântuie
                                    Din valul ce ne bântuie.
                                    Fii scut de întărire
                                    Şi zid de mântuire,
                                    Privirea-ţi adorată
                                    Asupră-ne coboară,
                                    O, maică preacurată
                                    Şi pururea fecioară
                                                       Marie!                          
       Noi, ce din mila sfântului
       Umbră facem pământului,
       Rugămu-ne-ndurărilor,
       Luceafărului mărilor,
       Ascultă-a noastre plângeri,
       Regină peste îngeri,
       Din neguri te arată, 
       Lumină dulce clară,
       O, maică prea curată
       Şi pururea fecioară
                          Marie!"
          

OVIDIU

mi-a plăcut să găsesc aceste rânduri despre pământul geţilor...
            "Şi cărticica asta e dintr-un ţărm străin
             Unde se varsă Istrul în Pontul Euxin!
             De eşti în sănătate deplină, cum aş vrea,
             Atunci e mai uşoară şi suferinţa mea!

             Mă întrebi cum trece viaţa, ce soartă am ajuns,
             Dar tu o ştii mai bine şi fără de răspuns:
             Sunt negru de durere, atât pot să-ţi spun,
             Ca toţi cei prinşi de ura cezarului prea bun!
             Hai, află cum trăieşte amicul tău sărman!
             Ce fel de oameni are tărâmul tomitan
             Şi ce moravuri? Iată: trăiesc îngrămădiţi
             Şi greci în ţara asta, şi geţi nedomoliţi,
             Dar geţii cei războinici ca grecii sunt mai mulţi.
             Necontenit pe-aicea cu spaimă să asculţi
             Pe drumurile pline cum trec şi vin din zări,
             Foiesc, foiesc pe drumuri sarmaţi şi geţi călări 
             Şi cred că nici o mână străină n-a umblat, 
             Nu le-a tăiat din plete şi nici din bărbi vreodat';
             Şi-nfig uşor, cu dreapta, făr-a clipi măcar,
             Cuţitul ce şi-l poartă la şold orice barbar;
             Şi printre ei trăieşte poetul ce-a cântat
             În ale sale versuri amorul delicat!
             De n-aş pieri pe-aicea, o cât de mult aş vrea
             Pe-aici să nu rămână, pribeagă, umbra mea!

             Mă uit la ţra asta, ce fel de oameni sunt!
             O, nu se află țară mai tristă pe pământ
             Sunt oameni doar fiare la fire şi la trup!
             Nici legea n-o respectă cu firea lor de lup!
             Aici dreptatea zace sub pumnul lor gemând!
             Aici dreptatea piere sub spadele sunând!
             Abia se văd la faţă, atâta-s de pletoşi!
             Se-mbracă-n piei de fiară şi-n cioarecii păroşi!
             Al lor obraz într-una le e acoperit,
             E apărat de geruri, de părul lung, zburlit!
             Şi-i recunoşti pe vorbă, adesea, pe puţini
             C-au fost odinioară de felul lor elini-
             Mai au ceva cuvinte schimonosite-ncet:
             Barbar sunt pronunțate şi cu accentul get!
             Aici nu ştie nimeni nici un cuvânt latin
             Şi uit şi eu latina, puţin câte puţin:
             De-atât timp o vorbă latină n-am schimbat!"
                      (OVIDIU (43 î.e.n-17/18 e.n), ''Elegia a VII-a'')
                       -https://ro.wikipedia.org/wiki/Publius_Ovidius_Naso -