Bobi şi Leu

    Năzdrăvanii noştri căţei...
    După multe aşteptări, a sosit şi clipa când într-o după-amiază din octombrie 2004 (la un an după ce ne-am mutat în comuna Leu), colegul meu, Ştefan, a sosit cu maşina la noi acasă şi din maşină ne-a scos o cutie ... Înăuntru, înfăşuraţi într-un tricou mare din bumbac, se aflau doi căţeluşi minunaţi ... 

   Bobi şi Leu... numiţi imediat de noi! 
   Din acel moment nu a mai fost clipă fără ei...   
   Au început să se acomodeze cu tot ce aveau în jurul lor: grămada de nisip (locul ideal de  joacă), curtea, şopronul în construcţie ...
   Ca două jucării mici (aveau cam 2-3 luni) parcă din catifea, unul maro-roşcat (Leu) şi unul mai spre negru (Bobi), cu fundiţe roşii la gât (ca să nu se deoache ...), alergau peste tot ... se luau în braţe şi se rostogoleau pe derdeluşul de nisip ... mâncau lacomi orice ... dormeau laţi (obosiţi) în cutiuţa lor, împreună ... erau gata pentru fotografie oricând, drăgălaşi...
   A trecut timpul ... au crescut ... şi s-au transformat din păpuşicile dulci în apărătorii gospodăriei ...
2 câini mari şi frumoşi: lătrau toată ziua ... se luptau între ei ca să se vadă care este mai tare şi mai mare ... alergau liberi prin toată gospodăria noastră ...
   Şi aşa a devenit Bobi şeful cel dur: el era primul la mâncare, el era învingător în luptele dintre cei doi ...
  Din ce în ce mai greu erau de despărţit din luptele lor ... Bobi devenea tot mai nervos şi posesiv ... Iar Leu din ce în mai liniştit şi întotdeauna bătut de Bobi!       
  Până într-o zi din primăvară (aveau vreo 7 luni), când ne-am trezit că amândoi sunt bolnavi ... au zăcut ... şi cu toate încercările noastre de a-i salva, doar Leu a scăpat cu viaţă ... Fuseseră otrăviţi şi Leu, fiind mai puţin lacom, a mâncat mai puţină otravă ...
  Câtă suferinţă a fost în sufletele micuţei şi ticuţului ... Eu eram la serviciu când a murit Bobi! 
  Ticu i-a săpat o groapă în fundul grădinii, la ieşirea a doua a gospodăriei, lângă gardul de la drum, şi l-au îngropat pe Bobi acolo ...   
  Şi aşa am rămas cu un singur căţel câţiva ani, Leu devenind răsfăţatul nostru: peste tot cu noi în curte şi în casă, dormea cu noi în casă ... Foarte cuminte, curat, bun apărător (nu se apropia nimeni de poarta noastră fără ca el sa nu-l latre si să ne anunţe imediat Leu...), cu un bagaj mare de cuvinte înţelese de la noi ... 
  Şi din ce în ce, numele şi-a pus amprenta asupra comportamentului şi aspectului lui - specific de Leu-: în jurul gâtului, cu o coamă mare din blană, care se umflă când este nervos ... comod şi doritor de căldura soarelui tot timpul ... voce groasă ca de adevarăt leu ... bun la lupte (ticu era afară din curte cu el şi Leu s-a trezit faţă în faţă cu un alt câine, ce venea cu stapânul lui cu caruţa, şi s-au bătut aâat de tare câinii că nu credeam că mai scapă acel câine din colţii lui Leu: îl lua în colţi şi îl arunca în sus şi îl trântea de pământ!)...
   Şi aşa, încet-încet, s-a dus vestea ce câine grozav avem noi!