Linia terminală
Mihail Puhov
Dvinski a aflat cine va fi însoțitorul lui în drumul spre Europa cu trei zile înainte de zbor, când şeful i-a spus:
-N-ai să te plictisești. O să zbori cu un computer.
-Cu cine ?-s-a mirat Dvinski.
-Cu un computer. Pe Europa avem nevoie nu numai de specialişti. Computerul cu care o să zbori este mai deosebit. Ultimul răcnet. Şi cu prilejul ăsta îl vor mai verifica încă o dată. Dar o să vezi şi singur.
În cele trei zile rămase, Dvinski nu s-a mai gåndit la cele discutate. Nastea îi ocupase tot timpul liber în aceste zile. Seara, în ajunul zborului, i-a spus:
-De-acum înainte, timp de două săptămâni, am să mă gândesc numai la tine şi nimeni n-o să mă deranjeze.
-Da' ce, zbori singur ?
-Fără a-l socoti pe computer.
-Săracu' de tine. Roboții sunt buni dar insensibili. O să-ți fie urât, nu-i aşa ?
-Nu, n-a fost de acord Dvinski. Vei fi tu cu mine.
Dimineața el era deja pe cosmodrom. Europa este nu numai o parte a lumii, este de asemenea, unul din sateliții lui Jupiter, acolo unde se află filiala Institutului.
Cursa caravanei de tracțiune mică era fixată pentru Jupiter o dată pe an: o jumătate de an-dus, iar cealaltă jumătate-întors. Înafară de cursa obişnuită se mai putea folosi şi expresul: volum comprimat, confort lipsă şi cheltuieli energetice enorme. Dar uneori aşteptarea putea deveni mult mai scumpă.
Astrogara. Granița dintre pămănt și cer. Două grupuri: cei ce zboară şi cei care conduc. Nastea nu era printre ei, aşa cum se înțeleseseră. Era destul de trist pentru cei conduşi dar şi mai trist era pentru ceilalți... chiar dacă despărțirea era temporară.
Lângă trapa deschisă, Dvinski şi-a luat rămas bun de la cei care l-au condus. A ascultat încă o dată ultimele instrucțiuni, cum trebuia să procedeze la decolare, dar mai ales la aterizare. Apoi a urcat scara, a intrat în cabină și s-a aşezat în fotoliu în fața tabloului de comandă. Apoi canaturile s-au cuplat, izolându-l pe Dvinski de lumea exterioară.
-Bună ziua, s-a auzit o voce. Dvinski Vladimir Sergheevici, nu-i aşa ?
Vocea suna monoton, înexpresiv, ca la un automat obişnuit. Dar ultimele cuvinte parcă erau altfel. "Nu-i aşa ?" Nastea întotdeauna le spunea aşa. Formidabil. Îți iei rămas bun de la o femeie şi pleci însoțit de o maşină care-ți spune aceleași cuvinte pe care ți le-a spus femeia la despărțire. Sens filozofic: maşina este legată de viitor cu ajutorul programului, omul este legat de trecut cu ajutorul memoriei. Despărțirea de un om - este analoagă întâlnirii cu maşina. Oare de aceea cuvintele sunt identine? E un non-sens !
-Bună ziua, a răspunsă Dvinski.
-Acum pregătiți-vă - a zis vocea. În curând se dă startul. Dumneavoastră nu vă e frică de singurătate ?
-Nu.
-E-n regulă. Sunt lucruri pe care trebuie să le trăiești. Ei bine,t imp de două săptămâni am să fiu pentru dumneavoastră totul. Şi pilot şi interlocutor. În plus de asta, am să am grijă de dumneavoastră. Ca o mamă. Sau ca o prietenă. Aveți o prietenă, nu-i aşa?
-Logodnică.
-Vedeți, Volodea, că pot să ghicesc. Îmi permiteți să vă spun aşa ? Aveți treizeci de ani, iar eu sunt puțin mai în vârstă. Deci, suntem aproape de un leat. Vă place propunerea ?
-Normal. Da'n ce sens suntem de un leat ?
-Asta este o istorie lungă - a zis "rece" computerul. Dar mai avem două săptămâni. Logodnica dumneavoastră nu e aici, aşa că n-are cine să aibă grijă de dumneavoastră, în afară de mine. Deci, puneți-vă centurile. Vom decola. Puteți fuma, deşi este interzis. Pe mine fumul nu mă deranjează,iar dacă va fi vreun incendiu, o să-l stingem.
-Nu fumez.
-Păi, asta-i minunat, s-a "bucurat" computerul. Fumul nu-mi face rău dar miroase urât. Iar ca să stingem un incendiu, nu-i aşa, nu-i prea plăcut !
-Într-adevăr, nu e prea mare bucurie.
-Sunteți deștept, Volodea. Înțelegeți totul. Asta-I bine. Nu v-ați pus centurile.... Minunat. Atunci, să decolăm.
====
Suprasarcimile nu erau prea mari şi nu i-a deranjat comoditatea. În asta şi consta frumusețea startului de pe orbită, suprasolicitările fiind slabe dar prelungite, spre deosebire de starturile de pe Pământ, unde totul este invers. Un impuls uşor a comunicat că blocul de mărire a vitezei s-a separat şi schimbându-şi traiectoria, s-a reîntors la baza de recepție.
-Acceleratorul s-a separat. Pregătiți-vă pentru imponderabilitate.
-Sunt gata.
-Bun. Cum o suportați ?
-Nu-i rău.
-Perfect, a zis computerul. Am citit că multora le e frică. Eu n-am acest sentiment. Apropo, cum vă place expresia "cercetător de simțuri" ? De fapt, nu numai eu, ci fiecare dintre noi este un astfel de cercetător.
Parcă cineva tot încerca să scoată fotoliul de sub Dvinski. Avea sentimentul că o să cadă pe jos dar căderea s-a prelungit, şi lui Dvinski i-a trecut prin minte că fotoliul stă pe loc şi că el este legat de fotoliu. Dar nimic nu cădea de nicăieri. Imponderabilitatea.
-Probabil că e amuzant - a zis computerul. V-am citit eu. Ați avut sentimentul că s-ar trage fotoliul de sub dumneavoastră. Dar asta se termină repede dacă eşti antrenat.
La timpul său, Dvinski se antrenase destul. A apăsat butonul de pe brațul fotoliului. Curelele au dispărut şerpuind. S-a cramponat de fotoliu ca să nu alunece. Era puțin neobişnuit.
-Niciun pic de confort. Regret dar e prea devreme să luăm masa. Ce vreți să beți ? Avem ceai, cafea, diferite sucuri.
-Aş prefera o cafea - a zis Dvinski.
-Corect. Când eram om şi eu preferam cafeaua.
=======
Era a doua zi a zborului. Dvinski, care până adineauri vorbise cu computerul, căuta acum să evite discuțiile. Ultima frază îl dezarmase. "Când eram om..." Era o glumă a constructorilor ? Nu. Era ceva sinistru în cuvintele computerului şi Dvinski parcă a simțit cum adie un vânt rece dintr-un trecut străin, ascuns. "Când eram om..."
Spre seară, computerul a spus:
-Degeaba vă jenați. Să nu credeți că mă puteți jigni. Să nu credeți că îmi pare rău de ceva. Toți cred că am avut numai de pierdut, că am pierdut ceva măreț. Şi în schimb, am căpătat puțin. E invers. N-am pierdut aproape nimic şi am câștigat foarte mult. Creierul este purificat de emoții, iar gândirea curată este lipsită de patimile care înjosesc omul. Puteți să mă întrebați şi vă voi răspunde la întrebările dumneavoastră.
El a amuțit. Dvinski tăcea şi el. Şi dintr-o dată a înțeles. Tovarăşul sau de drum era un cyborg - un organism cibernetic, omul contopit cu maşina. Astfel de ficțiune se perindase de o sută de ani prin paginile romanelor dar Dvinski nu auzise că ei existau şi în realitate.
-În fond eu sunt un cyborg - a continuat interlocutorul nevăzut. Cuvântul vă este cunoscut ?
-Da.
-Dar n-ați ştiut că accentul se pune pe "i". Sunt sigur că puneți accentul pe "borg".
-Aşa e - a recunoscut Dvinski.
Iată şi tragedia umană. Acum pentru el un singur lucru mai era important: să pui corect accentul. Dar în fond, de ce tragedie ? Dacă omul a ales asta, nu putea s-o facă decât benevol. Doar singur recunoaşte că-i place situația asta.
-De la Europa mă duc pe Jupiter - a continuat vocea. Vă dați seama ? Oare asta nu e o minune ? Voi lucra acolo unde erau numai roboți. Sub atmosfera veșnic clocotitoare, în fundul oceanelor de gaze. Singur în vecii vecilor. Este minunat, nu-i asa ?
Dvinski tăcea.
-Pentru dumneavoastră este totuna. Ori eu, ori un robot. Aveți dreptate într-un fel. Toți aveți dreptate. Numai să nu credeți că eu visam la asta, că am făcut-o benevol. Mai avem încă mult timp şi dumneavoastră o să aflați totul dacă o să vreți să mă ascultați.
-Moartea este singurătatea. Dumneavoastră n-ați simțit niciodată ,asta. Niciodată n-ați simțit cum încetinește şi se oprește timpul. În această stare - trece o veșnicie. Mai mult decât în toată viața precedentă. Dar oare vă interesează asta ? Sau mă străduiesc de pomană ?
-Să zicem că mă interesează, a îngăduit Dvinski. Doar aproape nimeni nu a mai simțit asta. Mai precis, n-a avut cine să povestească despre asta.
-Este un colaps al timpului, a zis cyborgul. Dumneavoastră şi restul vă aflați în diferite şiruri ale timpului. În timpul subiectiv moartea nu există căci, de partea cealaltă a ei , conştiința nu mai există, în timp ce alături lumea "galopează". Reală este numai moartea străină, cea proprie neexistând pentru individ.
-Este o teorie comodă - a zis Dvinski. Cred că foarte mulți vor fi de acord cu ea, dacă o povestiți tuturor. Este foarte plăcut să te simți nemuritor, cu toate că eşti în timpul propriu.
-Eh ! Nemurirea în lumea asta înghețată nu este o plăcere. Dacă aş fi ştiut mai devreme asta, n-aş mai fi fost aici. Într-adevăr, alegerea mea părea mai bună decăt am crezut. Acum, după cum vedeți, am înțeles o mulțime de lucruri în plus. Nici nu vă dați seama cât de puternic este acest instrument - creierul meu de azi. De altfel, posibilitățile imaginației omului sunt limitate.
-Dar ale dumneavoastră ?
-Eu sunt altceva. Tot ce v-am spus acum... De fapt, eu n-am simțit toate astea. Totul s-a petrecut mai liniștit. Un accident, eram fără cunoștință, iar pe urmă, direct pe masa de operație unde mi se sugerează alegerea sau... sau. Bineînțeles că nu mi-au sugerat moartea dar.... Viața unui schilod, nu ştiu de ce, dar m-a înspăimântat întotdeauna. Şi atunci m-am hotărât să nu mai fie nimic, am crezut că e mai bine fără niciun fel de înveliș. Cu puțin înainte de asta divorțasem. Sub influența fostei soții, probabil că s-a născut această idee. "Tu - spunea ea - eşti bun dar nesimțit. Parcă eşti un robot. Tu ai putea să fii numai un computer."
=====
-N-am putut să ne aranjăm viața - povestea cyborgul. Eram căsătoriți de cinci ani. Am iubit-o dar eram prea gelos. Acum înțeleg că eram prea gelos dar, pe atunci, mi se părea că era ea prea ușuratică.
-Ți se părea?
-Bineînțeles, a zis cyborgul. Era foarte frumoasă, deșteaptă. Natural că avea succes. Dar căteodată îmi venea aşa ca din senin. Pe scurt, eram gata să omor pe oricine îndrăznea măcar să se apropie de ea. Gelozia este un lucru groaznic. Apare pe dinăuntru o neliniște ca un gol, iar pe urmă acest gol se umple cu ceva negru, din adâncurile ființei. Devii complet alt om şi săvàrşeşti nişte fapte de care mai târziu îți pare rău. Şi încă cum! Dar tu singur distrugi totul...Treptat, viața împreună devine de nesuportat și nu mai rămâne decât o ieşire.
-La de vă referiți ?
-Divorțul. Se-nțelege că această hotărâre nu era uşoară pentru noi amândoi. Eu am suferit groaznic şi ea, după cum mă gândesc, la fel. Dar numai după câteva zile, maginați-vă: mergeam undeva cu treburi, iar ea stătea pe trotuar. Şi nu era singură. Stătea cu un individ şi amândoi râdeau. Şi uite-aici, iar m-a apucat. M-am repezit undeva în afara oraşului şi pe urmă nu mai știu. M-am trezit pe masa de operație...
Cyborgul a tăcut un pic şi pe urmă a continuat.
-Da, gelozia este un lucru sălbatic. Acum înțeleg multe. Dacă ar fi în puterile mele să readuc timpurile acelea, totul ar fi altfel. Nu e permis să privești femeia ca pe o avere. De o sută de ori m-am jurat ca n-o să se mai repete dar totul se repeta.
-Sunteți sigur ca ați iubit-o cu adevărat ? a întrebat Dvinski după o scurtă tăcere.
-Absolut. Sunt sigur că și ea m-a iubit. Doar este și ea un om. Bineînțeles că m-a iubit. În felul ei. Ea aproape că nu vorbea despre asta dar sunt lucruri pe care le ştii şi singur. Nu-î aşa ?
-Probabîl.
De la vremea startului trecuse o săptămână. Plin de discuțiile purtate cu cyborgul, timpul trecuse pe neobservate. Expresul trecea prin centura de asteroizi, socotită dintotdeauna ca o zonă foarte periculoasă. În comparație cu celelalte regiuni ale sistemului solar, aici probabilitatea ciocnirii devenea de 1000 de ori mai mare dar tot rămânea neînsemnată.
-Pot să-mi fac singur o cafea ? a întrebat Dvinski.
-Nu vă place metoda mea ?
-Îmi place. Dar eu n-am făcut niciodată cafea în condiții de imponderabilitate. Şi am impresia că dumneavoastră o faceți exact cum o face cineva de pe Pământ. Probabil că dacă am s-o fac singur, pe urmă cafeaua făcută de dumneavoastră o să-mi placă şi mai mult.
-Faceți-o, a acceptat cyborgul. Deşi asta nu este regulamentar. Suntem în centura de asteroizi şi pasagerii trebuie să stea pe loc. Pot fi accelerări, şocuri. Expresul se va feri de meteoriți şi dumneavoastră s-ar putea să vă loviți cu capul de ceva. Da' ce ne pasă nouă de reguli ?! Doar nu puteți zace patruzeci de ore neîntrerupt în fotoliu.
Dvinski cotrobăi lângă automatul de bucătărie. În principiu expresul avea o capacitate de cinci oameni. Dar acum patru fotolii erau strânse şi se făcuse destul loc. Automatul era amplasat în spate, la dreapta fotoliului lui Dvinski. Alături de automat era hubloul. După geamul transparent începea vidul încărcat de negreala cerului, presărată cu stele mărunte aşa cum e cafeaua amestecată cu zahăr înainte de a o pune pe foc.
-Cum o fac în condiții de imponderabilitate ? Foarte simplu, Nastenka. Este un lucru elementar, iubito. Întâi apa se magnetizează putin sau se electrizează. Ibricul se electrizează şi el. Sau se magnetizează. Apoi ibricul nu mai este ibric, ci o capcană magnetică. O ceașcă magnetică. Şi acum o să bem o cafea turcească din ceşti magnetice.
Ibricul a sărit din mâinile lui Dvinski care a fost proiectat înainte lângă hublou. Plonjase cu capul spre tabloul de comandă dar nu l-a lovit. Parcă cineva îl oprise, îl pusese pe picioare şi pe urmă îl aruncase în fotoliu. Şi cu asta neplăcerile s-au terminat.
Dvinski s-a uitat prin cabină. Puțină cafea, două ceșcuțe mici. Cabina era încă destul de murdărită. Acum el se târa pe jos cu o cârpă în mână ştergând petele de cafea. Cyborgul îl ajuta.
-Trebuie să fie două băltoace în colț. Perfect... Şi ceva mai la dreapta.
-Exact, a confirmat Dvinski ştergând petele cu cârpa. Cum le găsiți ? Aveți ochi în interiorul cabinei ?
-Nu, a zis cyborgul. Ochii mei privesc în Univers. Eu însă mai posed şi senzori inerțiali.
-Vreți să spuneți că dumneavoastră reacționați la deplasarea centrelor de masă.
-Natural.
-Chiar la deplasarea provocată de cafeaua vârsată?
-De ce nu ?
-Păi, atunci e necesară o exactitate extraordinară.
-Dar ce știți dumneavoastră despre exactitatea mea ?
-Nimic, a recunoscut Dvinski în timp ce mai localiza şi a doua pată înte-un colț. Nu, nu. Nu știu nimic. Dar fiecare face comparație cu el însuşi. Şi încă ceva. Cum ați reușit să manevrați în asa fel încât eu să nimeresc în fotoliu ? Am impresia că mi-ați salvat viața.
-Nu merit mulțumiri. Ne-a amenințat un meteorit. Există o mulțime de traiectorii care îndepărtează expresul de pericol. Infinit de multe. Ce rămâne de făcut? Să menții un drum care este optim pe un parametru dat. De exemplu, pe dimensiunea unei accelerații.
-Dar aceasta este o problemă iterativă foarte complexă, a exclamat Dvinski. Ea trebuie rezolvată practic instantaneu ! Dar oare e posibil ?
-De ce nu ? Dacă rezolvarea este posibilă, procesul găsirii ei se reduce la o simplă traducere. Curată lingvistică. Dumneavoastră traduceți problema din limba condiției inițiale în limba rezolvării. Normal că fiecare traduce cu viteze diferite.
-Şi dumneavoastră o faceți mai repede decât toți ?
-Nu, a zis cyborgul. Conform anchetei eu ştiu cele două limbi la perfecție. Eu n-am nevoie să traduc. Când problema este pusă, imediat cunosc şi rezolvarea.
-Cuvintele le-am înțeles, a zis Dvinski. Deci faceți lucrurile astea instinctiv, ca și cum eu aş trece strada. Mi-e clară şi esența. Dar de ce n-am nimerit în fotoliu cu picioarele în sus? Dar probabil că şi asta este pentru dumneavoastră tot atât de simplu.
-Sigur ca da. Eu pot să vă aranjez în orice poziție fata de cabină. Pot să vă aşez în fotoliu, să vă lipesc cu fața de hublou, pot să vă pun mâna pe tabloul de comandă, pot să vă silesc să apăsați orice buton. Tabloul de comandă manuală este o ficțiune. Cănd nava este condusă de un robot, pilotul poate oricând sa preia conducerea. Numai că, în cazul nostru, o asemenea situație este posibilă numai în principiu. E adevărat că un semnal primit de la panou poate să întrerupă comenzile mele dar numai de mine depinde funcționarea panoului.
-De ce e făcut aşa ?a întrebat Dvinski și iar a simțit, într-o fracțiune de secundă, cum îl trec fiori reci. De ce ?
-Nimeni nu a prevăzut asta, asta zis cyborgul. Toți s-au gândit că pilotul are posibilitatea să preia conducerea, însă practic nu e aşa.Şi e foarte bine. Omul este întotdeauna prizonierul emoțiilor. Pot să apară halucinații, poate să înnebunească, poate să-l cuprindă un val negru din adâncurile psihicului. Eu știu asta din experiență. Se pot întâmpla multe cu un om.
-Dar cu dumneavoastră ?
-Spre marele meu regret, a zis monoton cyborgul, nimic.
Dvinski admiră priveliștea impresionantă a lui Jupiter. Şi Pământul mai emoționează dar ne-am obişnuit cu el. Jupiter era altceva. Niciun reportaj filmat n-ar fi în stare să transmită o asemenea imagine a planetei, aflată acum la un milion de kilometri.
Expresul se apropria de Europa. Viteza principală era scăzută. Chiar cea mai complicată manevră - frânarea gravitațională prin trecerea lui Calysto şi Ganimede - se terminase. Acum expresul, micșorând treptat viteza, se apropia de Europa. Discul ei pătat stătea spânzurat în fața lor, era ceva mai mare decât al Pământului văzut de pe o orbită staționară, şi creștea văzând cu ochii.
-N-ați uitat cum trebuie să vă comportați când aterizăm ?a întrebat cyborgul. După câteva minute vom intra în atmosferă. Când viteza va scădea până la 1000 km/oră, scot aripile. Adică, mai precis, întâi parașutele de frânare. Întâi cele panglică, apoi cele obişnuite. În total sunt patru. Arată superb pe fondul cerului. Ca un buchet din patru flori deşi eu aş fi preferat trei.
-De ce ?
-Buchetele cu număr par de flori se pun numai pe morminte. Parașutele îmi aduc aminte de faptul că eu...nu prea sunt viu.
Un timp au tăcut.
Europa devenise mai mare decât Jupiter, ca o cupă concavă ce ocupa jumătate de cer. Nu mai creştea dar desenul petelor se mărea treptat.
-E timpul să ne luăm rămas bun, a zis cyborgul. Sper că discuțiile noastre n-au fost în zadar. Mi-a făcut placere, Volodea. Principalul este să ai grijă de logodnică. Să nu vă cuprindă gelozia. Bărbatul trebuie să știe să ierte. Acum eu n-aş mai fi procedat ca-nainte. Aş vrea s-o iubești întotdeauna. Fie ca istoria mea tristă să nu se mai repete.
-Dar nici soția dumneavoastră nu avea dreptate. Am impresia ca-i plăcea să vă chinuie. Femeia trebuie să fie altfel dacă iubește, bineînțeles.
-M-a iubit, a protestat cyborgul. Sunt lucruri pe care le cunoşti. Apropo, fiți atent la peisaj. Stâncile Europei, astea nu-s oareşce Alpi de pe la no. Şi cum trebuie să fie femeia după părerea dumneavoastră ?
Cerul prin hublou se aprinsese într-un roşu tulburător. Expresul încingea aerul. Stâncile erau acolo jos, departe, sălbatice, încă neatinse de civilizație. Aruncau în toate părțile umbre lungi, înfricoșătoare. Expresul se apropia de linia terminală.
-Femeia trebuie să fie bună - a zis Dvinski. Ca Nastea mea.
-O cheamă Nastea ?
-Da. Dar de ce mă întrebați ?
-Aşa, a zis inexpresiv cyborgul. Într-adevar este o prostie. Probabil că e frumoasă.
-Foarte. Dar nu știu de ce, imaginea feței ei alunecă și nu pot s-o păstrez în memorie. Tot ce țin minte clar este o aluniță pe obraz.
-Aluniță pe obraz ?
-Da. Are o aluniță pe obraz, mică, lângă ochiul stâng, dar îi stă bine. Numai numele ei de familie nu-mi place. Dar asta se aranjează.Nu-i aşa ?
-Da' ce nume de familie poartă ?-a întrebat cyborgul, ezitând un pic.
-Numele ? Dvinski i-i-a pus numele. Da' de ce mă întrebați?
Cyborgul n-a mai răspuns. Câteva clipe a atârnat liniștea. Şi dintr-o dată s-a rupt. În difuzoare au izbucnit fluierături, mieunări. Era vocea-radio a planetei Jupiter, transformată în sunet. Dar de ce cyborgul a dat drumul la radio fără să răspundă la întrebare ?
Expresul s-a sprijinit brusc de ceva - asta însemna că ieşiseră parașutele care micșorau restul de viteză.
Din nou imponderabilitatea. Fără prevenire, fără invitația de a închide centurile. Suprafața satelitului a țâșnit în sus, s-a întors, s-a răsturnat. Expresul cădea. Cerul a licărit o fracțiune de secundă în vidul încărcat de negru. Undeva departe a răsărit buchetul minunat colorat. Patru flori astrale: parașutele.
-De de nu scoateți aripile ?
Cyborgul tăcea. Sau răspunsul lui se înecase în zgomotul radioului.
-Ce s-a întâmplat ?a urlat Dvinski. Satelitul se întorcea încet în hublou. De jos. Din stânga. Din dreapta. De sus. Iar de jos. Expresul intrase în vrie.
-Ce s-a întâmplat ?
Niciun răspuns.
Ce putea să se întâmple ? "Din păcate nimic." În afară hublourilor, numai cer și stânci. Stânci tot mai aproape și cerul de asemenea mai aproape. Şi răsul sinistru al radioului.
Dvinski s-a repezit la tabloul de comandă. Încă nu era prea târziu ca să pornească motorul şi să scoată aripile. "S-a iintâmplat ceva cu cyborgul, vedem noi pe urmă ce-a fost. " Motorul s-a înviorat brusc. Nava s-a cambrat. Dvinski a zburat din fotoliu şi a plonjat în față. Apoi o apăsare, o apăsare şi mai puternică ce-i strivea fața de hublou.
Suprasarcimile îl asurziseră. Dvinski nu putea să simtă dar încă era conștient. Erau fraze care explicau totul:"Roboții sunt buni dar nesimțiți." "De o sută de ori m-am jurat că n-o să se mai repete", "Mă apuca ceva", "Sunt gata să omor pe fiecare,..", "Acum n-aş mai proceda aşa", "Cu mine nu se întâmplă nimic", "O cheamă Nastea", "Şi care este numele de familie .", "Şi are o aluniță pe obraz, nu-i aşa ?".
Coincidență ? O coincidență stupidă ! Nu, nu ! Nu se poate !
Dvinski era culcat şi simțea ceva ca o greutate de plumb cum îi apăsa fața de geamul transparent. Nu avea forță să se miște. Ceva plăngea în hohote în difuzoare.
Jos pietrele rânjeau.
("Linia terminală",, Mihail Puhov)
-traducere de Valerian Stoicescu-
... deci dacă este sâmbătă - am decis eu cu drag - prinde bine câte o porție de literatură SF (din colecția de reviste, cărți şi almanahuri SF ce o am în bbibliotecă, scrise de specialiştii domeniului, în decursul timpului)!
.... sper că a fost o lectură plăcută!
