prinţesa şi anticarul...

Enzo Siciliano

               PRINȚESA ŞI ANTICARUL

        Eram tânăr, aveam douăzeci de ani când am fost răscolit de una din acele pasiuni neaşteptate în care tocmai când eşti tânăr te arunci orbește, uitând de tot ce te putea fermeca până atunci.
        Am uitat de iubire, am uitat de muzică, artă care, totuşi, în cei douăzeci de ani, stârnise în inima mea pasiunea supremă.
        Noua mea pasiune era anticariatul,  nu ştiu cum să-i spun altfel. Poate viza istoria. În orice caz, era o formă creatoare şi abstractă de iubire în care m-am pomenit antrenat aproape fără ştirea mea.      
     ...Studiile mă obligau să frecventez Arhiva Capitolină. 
        Atmosfera solemnă a locului, o luminozitate imponderabilă ce bătea în culoarea mierii dense, liniștea abia tulburată de un îndepărtat foșnet de paşi,  îmbătătorul miros rânced emanat de rafturile ticsite cu volume - toate acestea mi-au produs o buimăceală din care doream să mă sustrag.
        Într-o dimineață m-am oprit în cadrul unei ferestre...
        Aşadar - am părăsit cadrul ferestrei...
        Un dulap mare în colțul spre care fusesem îndrumat de custode - volume legate în pergament, îngrămădite la întâmplare, unele strânse în benzi destrămate, cu supracopertele năpădite de praf, cu fețele străbătute de nimburi întunecate printre care se lățeau vagi suprafețe de culoarea fildeşului.
        Cărți meșterite de artizani, jurnale de fete bătrâne, catastife de notar, însemnări şi scrisori aparținând unor oameni ale căror nume şi devoțiune pentru cultură, pentru studii, s-au pierdut în cenușa istoriei. Viață risipită, la urma urmei.
        Ideea unei vieți risipite.
        Se poate iubi cu o pasiune arzătoare şi fără ieşire ceva prefăcut în cenușă,  ceva îngropat fără chip ?
     ...De ce să le învii ?
     ...Dinspre raft venea un nedefinit miros bolnăvicios. În mirosul acela se închega aspirația la viață a unui mănunchi de persoane.
        Toți aceștia avuseseră dorința fierbinte de a nu se simți aruncați în neant. Îşi înmuiaseră, fiecare, pana de găscă în cerneala de neșters a memoriei.
        Mă întrebăm - pentru memoria cui ?
        De data aceasta aveam răspunsul - memoria mea era gata să-i slujească.
     ...Atenția mi-a fost atrasă de un pachețel de file legat cu sfoară, foi volante, în bună parte roase de molii, pe alocuri şterse de umezeală... N-avea nici o etichetă lipită deasupra - prin urmare, nu era înregistrat.
        Unele file erau scrise într-o italiană ce trebuia refăcută cu totul, altele într-o latină dezlânată, diletantă, altele într-o germană pe care am găsit-o curgătoare. Grafia era măruntă, subțire, uneori indescifrabilă.
        Am furat pachețelul acela...
     ...Miracol. Miracolul a fost că am transcris atâta cât o să rescriu aici.              
               -#-#-#-#
                   *Filă din jurnalul lui Hugo*
        Excelență, primiți salutul meu devotat. Inutil să vă descriu peripețiile călătoriei...
        Căt despre sarcina pe care mi-ați încredințat-o, deocamdată urmez primele dispoziții-nu mă ocup de ea. Trăiesc şi privesc.
               -#-#-#-#
                    *Filă din jurnalul lui Hugo*
        Aşa cum am văzut-o pictată pe o camee, prințesa Marianne are fața fină, nări semănând cu nişte aripioare delicate, un mic neg pe gât, sus,sub urechea stângă, acolo unde lobul se desparte de obraz. Ochii vioi, mici, o gură înclinată spre surâs, rezistând însă tentației, o umbră de melancolie dureroasă, ca la cineva care a văzut multe dar nu le-a văzut în somn.
        Sprâncenele încadrează baza frunții cu două arcuri minunat echilibrate, pare că nu sunt corectate prin machiaj. Iar fruntea e înaltă dar trădează orgoliu. Obrazul completează o asemenea impresie, înălțat spre baza ochiului şi adăncit lângă gură de un tremur uşor. Gât subțire, cu linie fină.
        Pe ea sunt însărcinat s-o caut.
              -#-#-#-#   

        Tinereţea e atrasă de tot ce îi oferă viaţa. Hugo lipsea la apelurile urgente ale Înălţimii Sale nu din calcul, ci pur şi simplu, cum se obişnuieşte să se spună, din cauza tinereţii – iar minciunile lui nu erau altceva decât efectul unei vrăji, vraja tinereţii.

        Minunată vrajă – când timpul pare o pânză infinită ce se desfăşoară după placul nostru, iar ziua de mâine ne apare capabilă să conţină în ea rezolvările tuturor problemelor pe care le avem.

        Lui Hugo, prin urmare, îi plăcea să se distreze şi amâna mereu misiunea ce-i fusese încredinţată.

               -#-#-#-#

        Cine era, însă Înălţimea Sa, Excelenţa care îi oferise băiatului, cu atâta mărinimie, prilejul călătoriei ?

        În scrisorile lui Hugo e înfăţişat un portret deformat al Înălţimii Sale. Mă gândeam la o deformare ce duce la mistificare: Luminăţia Sa nu era femeie, ci bărbat...

     ...Dar Înălţimea Sa mai are şi o fiică, iar fata asta s-a căsătorit cu un prinţ din Roma; e, deci, dispărută, sau, cel puţin, viaţa ei de femeie măritată suscită întrebări părintelui aflat departe. El vrea să ştie mai multe – de aici misiunea lui Hugo. Este o misiune ce are nevoie de tact, de discreţie; dar e şi o misiune mirosind a pretext.

                -#-#-#-#
                       *Filă din jurnalul lui Hugo*

        Un cap mic de marmură albă apăruse în fâşia luminoasă lăsată de soare, un cap de femeie; buzele întredeschise, părul împins de vânt înapoi, ochii larg deschişi deasupra obrajilor reliefaţi. Marmura era netedă, şlefuită... Am observat o cută pe buză. Cuta aceea, care dădea o notă chinuită surâsului, îmi era cunoscută. A fost ca o străfulgerare. Portretul era al prinţesei Marianne – cuta surâsului era cea gravată în camera pe care mi-aţi arătat-o înainte de plecare. Omul ţinea în mâini o imagine a fiicei domniei-voastre. Abia mi-am reţinut o exclamaţie de uimire. Nu trebuia să mă trădez. Mi-am dat seama că era o cursă. La urma urmei, cine era omul acela ?

         Vai, Excelenţă, aţi şi înţeles cu cine aveam de-a face; însă mie, în clipele acelea, nu-mi trecea prin minte nici o bănuială. Nu prea mă gândeam la interlocutorul meu; mă gândeam la faptul că acel cap sculptat era simbolul palpabil al unei nenorociri.

         Nu m-am putut abţine să nu întreb:

-Mai trăieşte modelul acestui portret ?

                  -#-#-#-#
                        *Filă din jurnalul lui Hugo*

          Dar mă cuprinde neliniştea; o teamă nelămurită mă împresoară, se răspândeşte difuz în întreaga mea simţire, încât o percep ca o prezenţă insistentă, continuă şi atât de ataşată persoanei mele că am şi uitat ce a pricinuit-o.

                  -#-#-#-#
                        *Filă din jurnalul lui Hugo* 

-Cine nu-i încurajat de credinţa creştină, de înţelepciunea ei milenară, dragă prietene, are de suferit afronturi dintre cele mai dureroase de la cultul raţiunii. Baluri angelice, rituri diavoleşti, magie – ah, raţiunea, la raison, nu e de ajuns. Complexitatea lumii pretinde cu tărie o legătură cu ceva ce scapă puterii noastre de înţelegere. Dar dacă Crist e refuzat, trufia îi poartă pe rătăciţi spre Isis, spre piatra filozofală, spre mascarade înfiorătoare.

                   -#-#-#-#
                         *Filă din jurnalul lui Hugo*

-Unde-i ea ?

          S-au scurs momente de tăcere. Angela a întrebat:

-Cine, ea ?

-Prinţesa Marianne.

          Angela m-a luat iarăşi de mână. Am mers mai departe prin întuneric; eu pe orbecăite, Angela înaintând sprinten.

          S-a deschis o uşă...
          Aveam înaintea ochilor o pădure de sfetnicul aprinse, dând lumină puternică; o pătrunzătoare mireasmă de trandafiri mi-a umplut nările. Într-adevăr, o puzderie de flori roşii şi galbene, albe şi carmin se revărsau din colțurile micii încăperi. Sub baldachin era altarul, o masă de piatră în mijlocul căreia stătea o cruce de argint cu lucrători în relief.
          Prin capelă nu părea să umble lume, cu toate că era plină de flori şi de lumânări.  În lumina pâlpâitoare, partea de sus a baldachinului arăta jalnic, măcinată de timp, şi nimeni nu se gândise să o repare. Uitându-mă mai bine la flori şi la lumânări, mi-am dat seama că vasele şi la
sfeşnivele fuseseră curate acolo şi aşezate la întâmplare,  fără nici o rânduială ori  grijă pentru ordine...
                -#-#-#-#
                   Nu, nu sperați,
                   pierită-i nădăjdea!
                   Plângeți, voi gănoduri
                   îndoliate-n
                   durerea voastră...
                -#-#-#-#
          Jos, în spatele altarului din capelă, intr-un cosciug de nuc, subine o placă lucitoare de cristal, era aşezat corpul neînsuflețit al prințesei Marîanne.
          Fața săptămâni şi liniștită,  părul împărțit în două şi vițel pe frunte, o rochie de mătase turcoaz brodate cu flori negre; în degetele întrepătrunse avea perlele unui rozmarin,  iar la picioare căpșorul de marmură albă -- portretul ei! -- pe care îĺ văzusem la Roma, în mâinile prințului, pe Câmpul Vaccino.
          Culoarea mâinilor, a feței: o ceară compactăștia,  parcă moderată,  învechită pe la margini.
-E o vrăjitorie! i-am spus lui don Marcello...        

                   -#-#-#-#
                         *Filă din jurnalul lui Hugo*

-Ideile vânzolesc lumea, iar societatea e moale ca ceara. Unii oameni, în schimb, nu se supun decât după o ciudată împotrivire.

                   -#-#-#-#
                         *Filă din jurnalul lui Hugo*

-Îţi trebuie foarte puţin ca să te poţi bucura de frumuseţe – frumuseţea nuferilor, a unei cafele turceşti, a unei medalii vechi. Totul se poate schimba, revoluţia poate înăbuşi prin răzbunările sale orice vis şi orice dram de bine, istoria poate fi dată peste cap; frumuseţea rămâne. Noi trebuie să trăim din schimbări, într-o lume făcută pentru schimbare. Suntem stropi de apă într-o revărsare de ceaţă, într-un nor.

                   -#-#-#-#

                          *Ultima filă din jurnalul lui Hugo*

          O întind pe Angeletta mea pe o stâncă neagră, de lavă. Adoarme, strânsă în hăinuţa ei de bumbac. Stă culcată pe spate, cu mâinile împreunate; soarele o învăluie, vântul uşor îi scutură părul şi panglica de mătase. Mirosul de mare ajunge până la noi. E o moartă copleşită de lumină. O acopăr cu calendule rupte din ghivece, cu garoafe roşii, cu muşcate. Prinţesa mea fără destin, poezia şi arta mea fără mormânt...

                    -#-#-#-#

         Oricum, lumea aceea, viaţa aceea, de care cuvintele mele s-au lăsat cucerite, dispăreau acum din câmpul vederii. Rămânea în imaginaţia mea doar haloul irizat, o complicată şi înzorzonată carte de magie, a cărei autenticitate îşi găsea confirmarea în paşii mărunţi ai meditaţiei mele.

                -#-#-#-#

         Cunoşti tu, Dafne, cântecul acela vechi

         de lângă sicomor, ori de sub lauri albi,

         de sub măslin, sub mirt, sub tremurate sălcii,

         cânt re-nceput mereu

         şi bun prieten cu iubirea ?...

                 -#-#-#-#

         Descoperire uluitoare: fasciculul nu mai era pe masa mea. Nu găsisem nici măcar vreo urmă că ar fi fost acolo vreodată.
                 -#-#-#-#

          În clipa aceea am văzut; ori am visat. Am visat că mă îndrăgostisem de nişte hârtii vechi, am visat nişte lecturi pasionante, m-am visat pe mine însumi răsfoind fasciculul fatidic şi apoi furându-l, trecând îngrijorat prin faţa uşierului de la Arhivă şi, în proprii săi ochi – proprii mei ochi – devenea frumos – deveneam frumos – datorită cutezanţei sale – cutezanţei mele.

          Şi apoi: mă visam copiind, iar în final înţelegeam. Înţelesesem – înţelegeam că visez. Totul fusese doar un vis, un vis trăit pe cumpăna greu de atins ce desparte fantezia de adevăr. Hârtiile acelea vechi nu existaseră niciodată.

                    -#-#-#-#

          M-am trezit brusc; am sărit în capul oaselor pe saltea, cuprins de o altă spaimă. Fusesem pus la încercare din nou – însă hârtiile mele, cele scrise de mâna mea, erau acolo, pe birou, aranjate în bună ordine. Acestea, cu cerneala lor, nu erau un vis; existau. Puteam spune că sunt o parte, şi nu una neglijabilă, din viaţa mea. Visul împlinit ajunsese într-adevăr să facă parte din mine.

          Ah, cât de limpezi mi-au fost – limpezi în complexitatea destinului cuprins în ele – cuvintele unui mare om venerat de mine, venerat în aşa măsură încât nu cutez să-i pronunţ numele, ştiind cât de larg e abisul ce mă desparte de el. El spusese că muncim în beznă, făcând ce putem şi dând ce avem. Îndoiala noastră e pasiunea noastră, iar pasiunea noastră e datoria noastră. Restul e nebunia artei.
     (ENZO SICILIANO, "PRINȚESA ŞI ANTICARUL")

...postarea este propusă pentru "Citate favorite" găzduite de doamna Zina ( http://zinnaida.blogspot.ro/2018/03/citate-favorite-55.html) unde veți găsi cele mai multe date...
...provocarea are sloganul "Click&Comment Monday*!
...distribuiți pe rețese articolele care îți plac mult !
...deci dacă este luni, provocarea este - " Prințesa şi anticarul" de Enzo Sicilianul !