chepengul...

           CHEPENGUL

                                               de RAY BRADBURY

              Zece ani a locuit Clara Peck în casa aceea veche până să facă strania descoperire: la jumătatea scărilor către etajul doi, pe palier, în tavan... chepengul !
-Ia te uită !
              Rămasă pe trepte, îl cercetă încercând să se dumirească şi să înfrunte adevărul.
-Nu se poate ! Să fi fost atât de oarbă ?... Doamne, e un pod în casa mea !
              Urcase şi coborâse scările de miii de ori în miii de zile şi nu-l văzuse niciodată.
-Nebună bătrână ce sunt !
              Şi se răsuci pe vârfuri, uitând de ce urcase.
              Înainte de prânz nimeri iarăşi sub chepeng; îl privi fix ca un copil înalt, subţiratic, emotiv, cu obraz palid şi ochi peste măsură de strălucitori şi rotunzi.
-Şi acum, că am descoperit drăcia asta, ce-am să fac acolo ? Cămară, poate. Ei...
              Şi plecă, nedesluşit tulburată, cu senzaţia că mintea îi alunecă într-o zonă de umbră.
-Dă-o-ncolo de treabă, Clara Peck, îşi zise în timp ce făcea curat în salon. Ai abia 57 de ani, nu te-ai senilizat încă !
              Şi totuşi de ce nu îl observase ?
              De vină era liniştea din casă, precis. Acoperişul nu se stricase niciodată, aşa că nici apa nu picurase din tavan, vântul nu clintise bârnele înalte şi nu avea nici şoareci. Dacă ploaia ar fi susurat ori bârnele ar fi mormăit ori şoarecii s-ar fi zbenguit în pod, atunci şi-ar fi ridicat privirea şi ar fi văzut chepengul.
              Dar casa rămăsese tăcută, iar ea - oarbă.
-Fleacuri ! se răsti, la cină. Spălă vesele, citi până la zece şi se duse la culcare devreme.
              În acea noapte auzi primele bătăi uşoare, un fel de Morse, şi cele dintâi zgârieturi deasupra, de parcă cineva scrijelea pe partea cealaltă, nevăzută, faţa ca o lună palidă a tavanului pleşuv.
              Aproape adormită, buzele ei îngânară:''Un şoarece !''
              Şi apoi o cotropi somnul.
              Coborând să-şi pregătească micul dejun, îşi aţinti spre chepeng ochii de fetiţă şi-şi simţi degetele numai piele şi os crispându-se pe scara pliantă.
-La dracu ! bolborosi. De ce atâta osteneală să te uiţi într-un pod gol ? Săptămâna viitoare, poate.
              Cam după trei zile chepengul dispăru.
              Asta era; uitase să-l privească. Deşi, tot aşa de bine, poate că nici nu fusese acolo.
              Dar în miezul celei de-a treia nopţi auzi zgomote de şoarece sau cine-ştie-ce-altceva lunecând de la un capăt la atul pe tavanul dormitorului precum stafiile lăptoase ce ating suprafaţa ascunsă a lunii.
              De la acest gând bizar sări în imaginaţie la puful de păpădie ori pur şi simplu la firele de praf scuturate de pe un pervaz al podului.
              Hotărâ să adoarmă, însă numai hotărârea nu-i fu de ajuns. Întinsă în pat, scruta tavanul cu o asemenea intensitate, încât trăi sentimentul că ar fi putut să sfredelească mortarul cu privirile, ca razele X, şi să vadă ce se mişcă dincolo de el.
              Un circ de purici ? Un trib de şoareci-nomazi în exod de la vreo casă din vecini ? Nu demult câteva case au fost înfăşurate în pânze ca nişte corturi de circ masive şi întunecate, iar oamenii de la deparazitare si-au aruncat înăuntru bombele ucigaşe, lăsând viaţa secretă din acele locuri să sucombe.
              Când colo, viaţa secretă şi-o fi împachetat blăniţa şi-a şters-o. Podul Clarei Peck, cu o masă gratuită, devenise noul lor cămin. Şi totuşi...
              În timp ce ochii îi pironeau tavanul, sunetele reîncepură. În forme stranii se urzeau pe suprafaţa largă a tavanului; unghii ascuţite cotrobăiau scurmând ici şi colo, în colţurile încăperii închise de deasupra.
              Clara Peck îşi ţinu respiraţia.
              Urzeala zgomotelor creştea. În târcoale mai prinseră a se înmănunchea deasupra şi dincolo de uşa dormitorului. Ca şi cum creaturi în filigran, orice vor fi fost, săpau sus încă o uşă secretă, cu gând să iasă afară. Încet, Clara Peck se ridică şi tot atât de încet puse un picior pe podea, dorind din suflet să nu scârţâie. Încet, întredeschise uşa. Cercetă holul invadat de lumina glacială a lunii pline ce se revărsa pe fereastra palierului spre a-i arăta...
              Chepengul.
              Imediat, ca ademenite de căldura trupului ei, zgomotele vagi ale inefabilelor picioare fantomatice de sus se adunară în grabă, agitate, chiar la rama chepengului.
              ''Doamne !'' se înfioră Clara Peck. ''Mă aud. Vor ca eu să...''
              Chepengul vibra uşor sub legănarea greutăţii minuscule a ce-vor-fi-fiind cele ce foşgăiau deasupră-i.
              Şi tot mai multe şi mai multe picioare invizibile de păianjen sau de rozătoare sau poate cârlionţii zbârliţi ai vechilor ziare îngălbenite foşneau atingând rama de lemn.
              Mai tare şi mai tare.
              Clara începu să ţipe: 
-Zâât !
              Atunci sună telefonul.
-Oh ! icni Clara Peck.
              O tonă de sânge i se prăvăli prin oase mai să-i zdrobească degetele de la picioare.
-Cine-i ? strigă.
-Clara ! Sunt Emma Crowley. Ce se întâmplă ?
-Doamne ! ţipă Clara. M-ai speriat ca dracu ! Emma, de ce dai telefon aşa târziu ?
              În tăcerea lungă ce urmă femeia de la celălalt capăt al oraşului îşi veni în fire.
-E o prostie, n-am putut să dorm. Am avut o presimţire...
-Emma...
-Nu, lasă-mă să termin! M-am gândit deodată: Cu Clara se-ntâmplă ceva sau Clarei i-e rău sau...
              Clara Peck se prăbuşi pe marginea patului, îmbrâncită de greutatea vocii Emmei. Cu pleoapele închise, dădu din cap:
-Clara, zise Emma de la o mie de mile depărtare, eşti... bine ?
-Bine, răspunse în fine Clara.
-Nu eşti bolnavă ? Nu ţi-a luat foc casa ?
-Nu. nu. Nu.
-Slavă Domnului ! Proastă mai sunt ! Mă ierţi ?
-Te-am iertat.
-Bine, atunci... noapte bună.
              Şi Emma Crowley închise telefonul.
              Clara Peck rămase uitându-se la receptor ascultând tonul care spunea că cineva a plecat şi într-un târziu îl puse la loc în furcă, pe pipăite. Se întoarse să privească chepengul.
              Era linişte. Doar umbra frunzelor pâlpâia şi tremura în chenarul de lemn al ferestrei.
              Clara clipi spre tavan:
-Te crezi isteţ, da ?
              Până în zori nu s-au mai auzit nici foşgăieli, nici murmure sau dansuri şoriceşti.
                                                     x
                                                x       x
              Zgomotele au revenit după trei nopţi, şi mai intense.
-Nu-s şoareci, îşi zise Clara Peck. Şobolani zdraveni, nu ?
              Drept răspuns, tavanul execută fără muzică un balet vijelios, întortocheat. Straniul dans nu se potoli până la apusul lunii.
              Abia când prinse să se întrezărească o geană de lumină, în casă se aşternu liniştea, întreruptă doar de respiraţia Clarei Peck, care parcă acum înviase.
              Către sfârşitul săptămânii urzeala zgomotelor deveni mai geometrică. Răsunau în toate camerele de sus: în cea de lucru, în vechiul dormitor şi în biblioteca unde vreun locatar de altădată răsfoise cândva paginile şi rătăcise cu privirea asupra mării de castani.
              Într-a zecea noapte, când zgomotele ajungeau ca o darabană îndrăcită cu sincopări îngrozioare, pe la trei dimineaţa, toată numai ochi, Clara Peck îşi năpusti mâna asudată spre telefon şi formă numărul Emmei Crowley.
-Clara ! Ştiam c-ai să mă suni !
-E trei dimineaţa ! Nu te miri ?
-Nu, stăteam aici culcată şi mă gândeam la tine. Aş fi vrut şi eu să te sun dar aş fi părut nebună. Ceva nu e în ordine, aşa-i ?
-Emma, răspunde-mi: dacă o casă are un pod gol de ani de zile şi deodată podul e plin, cum vine chestia asta ?
-N-am ştiut că ai pod...
-Cine a ştiut ? Ascultă, ce s-a auzit la început ca nişte şoareci, după aia ca nişte şobolani, se aude acum ca o droaie de pisici care se fugăresc. Ce să fac ?
-Telefonul Echipei de deparazitare Ratzaway de pe Main Street e... Aşteaptă. Uite: Main-77799. Eşti sigură că e ceva în pod ?
-Toată echipa aia împieliţată de atletism a liceului.
-Cine a mai locuit în casa ta, Clara ?
-Cine...?
-Vreau să spun că... la tine mereu a fost curat, nu-i aşa ? şi  acuma, uite, e infestat. A... murit cineva vreodată acolo ?
-Să moară ?
-Normal ! Dacă a murit cineva acolo, poate nu ai câtuşi de puţin şoareci !
-Vrei să spui... stafii ?
-Nu crezi în...
-Stafii sau aşa-zişi prieteni care vor să mă bage în sperieţi ? Să nu mai suni, Emma !
-Tu m-ai sunat !
-Închide, Emma !
              Emma Crowley închise.
              La trei şi un sfert, în răcoarea dimineţii, Clara Peck se furişă în hol, rămase o clipă pe gânduri, apoi privi provocator spre tavan:
-Stafii ?
              Balamalele chepengului, învăluite în beznă, scânciră uşor.
              Clara Peck se întoarse încet în cameră şi, atentă la orice mişcare, se vârâ în pat.
              Se trezi brusc la patru douăzeci, când o rafală de vânt scutură casa.
              Ar putea fi ceva afară, pe hol ?
              Se încordă cu urechile ciulite.
              Ca-n şoaptă, aproape neauzit, chepengul din tavan se tângui.
              Şi se deschise larg.
              ''Imposibil !'' înlemni Clara.
              Chepengul se trânti, iarăşi se ridică şi iar se trânti, bufnind sec.
              ''Ba da !''
              ''Mă duc să mă conving.''
              ''Nu !''
              Sări din pat, încuie uşa şi se aruncă înapoi în aşternut.
-Alo, Ratzaway ! îşi auzi vocea înfundată cerând la telefon, cu pătura în cap.
              Coborând scările la şase dimineaţa, îşi pironi privirile înainte, dinadins ca să nu zărească acel înfiorător tavan.
              La jumătatea scărilor aruncă totuşi o ocheadă şi o pufni râsul.
-Caraghioaso ! se burzlui.
              Căci chepengul  nu era deschis.
 -Ratzaway ? întrebă la telefon pe la şapte şi jumătate într-o sclipitoare dimineaţă.           
                                                     x
                                                x       x
              Se apropia prânzul când camioneta Echipei Ratzaway frână în dreptul casei Clara Peck. Din stilul în care d-l Timmons, tânărul ''inspector'', tândălea cu dispreţ insolent pe aleea dinspre stradă, Clara pricepu că ştie totul despre şoareci, termite, fete bătrâne şi zgomote bizare auzite în miez de noapte. Unduindu-se, el azvârli lumii o privire cu acea rafinată superioritate masculină a toreadorului din arenă ori a cufundarului abia ţâşnit din văzduh ori a craiului care-şi aprinde ţigara cu spatele la biata creatură lungită în pat. Apăsând butonul soneriei, părea mesagerul divinităţii. Când Clara Peck deschise, fu cât pe-aci să-i trântească uşa în nas, într-atât ochii lui o dezbrăcară de rochie, de carne, de gânduri. O învălui cu un zâmbet de alcoolic: era beat criţă. Exista o singură soluţie:
-Nu sta, se răsti Clara. Fă ceva !
              Se răsuci apoi pe călcâie şi se depărtă de figura lui năucită, întorcându-se doar cât să constate dacă a obţinut efectul dorit. Foarte puţine femei i se adresaseră vreodată în halul ăsta ! D-l Timmons studie uşa, după care, curios, păşi înăuntru.
-Aici sus, indică ea şi defilă prin hol spre palierul unde pregătise scara pliantă.
-Aici e podul, arătă cu mâna. Vezi dacă dai de capăt afurisitelor ălora de zgomote. Şi să nu mă încarci la socoteală când termini ! Să te ştergi pe picioare după ce cobori ! Eu mă duc după cumpărături. Pot să am încredere că n-ai să furi nimic cât lipsesc ?
              Îl urmărea cum se clatină la fiecare respiraţie, mai să cadă; din faţa ca sfecla ochii o străfulgerară. Însă, până să apuce să zică ceva, ea coborâse scările şi-şi îmbrăca pardesiul.
-Ştii cum se aud în casă şoarecii dintr-un pod ? îl întrebă peste umăr.
-Al dracului să fiu dacă nu ştiu, cucoană.
-Vorbeşte frumos !... Dar la şobolani te pricepi ? S-ar putea să fie şobolani sau chiar ceva şi mai mare. Ce poate fi mai mare într-un pod ?
-Aveţi ceva ratoni prin jur ?
-Şi cum să intre acolo ?
-Pe mine mă întrebaţi ? Nu vă cunoaşteţi propria casă ? Credeam că...
              Aici însă se opriră amândoi.
              Pentru că de sus se auzi un zgomot.
              Întâi un soi de gâfâit, apoi nişte bufnituri înfundate ca ale unei inimi uriaşe. Ceva se mişcă în pod.
              Timmons se uită la chepeng şi se răţoi: 
-Hei !
              Mulţumită, Clara Peck încuviinţă din cap, îşi puse mănuşile şi îşi aranjă pălăria, pândind.
-Seamănă a..., tărăgănă vorbele d-l Timmons.
-Da ?
-A locuit aici vreodată un căpitan de marină ?
              Zgomotul se auzi iar şi mai clar. Întreaga casă părea că geme purtată de valuri, în timp ce o mare greutate se legăna deasupra.
-Seamănă a... încărcătură... Timmons închise ochii şi ascultă: Încărcătura de pe o corabie; alunecă în cală când corabia îşi schimbă cursul... Izbucni în hohote şi deschise ochii.
-Doamne Dumnezeule ! bolborosi Clara străduindu-se să-şi imagineze cum vine asta.
-Pe de altă parte, reluă d-l Timmons şi zâmbi mânzeşte spre tavan, aveţi sus vreo seră sau ceva de genul ăsta ? Seamănă cu zgomotul făcut de plante când cresc sau poate cu zgomotul mucegaiului, cât un coteţ, care se umflă de nu-l mai poţi opri. Am auzit de-un tip care cultiva mucegai în pivniţă. Era...
              Uşa de plasă de la intrare se trânti.
              Clara Peck, de afară, privi fioros către bancurile lui nesărate:
-Mă-ntorc într-o oră. La treabă !
              Râsul bărbatului o urmări de-a lungul aleii. O singură dată nu se mai stăpâni şi se-ntoarse. Afurisitul stătea în capul scării uitându-se în sus. Apoi dădu a lehamite şi...
              Se căţără pe scara pliantă cu gesturile unui marinar.
                                                    x
                                                x       x
              Când Clara Peck se întoarse, după un ceas, mărşăluind ca la paradă, camioneta lui Ratzaway încă mai stătea la curba din dreptul casei ei.
-Drace ! Credeam c-a terminat deja. Năstruşnic om ! Pesemne se fâţâie prin-năuntru şi-njură...
              Se opri să asculte.
              Linişte.
-Ciudat, murmură.
-D-l Timmons, strigă.
              Şi dându-şi seama că încă era la vreo douăzeci de paşi de uşa deschisă, se apropie să strige prin uşa de plasă.
-E cineva acasă ?
              Păşi într-o linişte ca aceea de demult, dinainte ca şoarecii să se fi metamorfozat în şobolani, iar şobolanii în acele creaturi şi mai mari, şi mai neguroase, care se zbânţuiau în pod. O linişte atât de densă, încât, dacă ai fi respirat-o, te-ai fi asfixiat.
              În capul scărilor şovăi neîncrezătoare, cu plasa strânsă la piept ca un copil mort.
-D-l Timmons...?
              Dar casa încremenise.
              Scara pliantă încă aştepta pe palier.
              Însă chepengul era închis.
              ''Drace ! E clar că nu e sus ! Nu s-ar fi închis înăuntru. Pur şi simplu a şters-o, nemernicul !''
              Se-ntoarse şi privi lung camioneta părăsită în scânteietoarea lumină a amiezii.
              ''S-a stricat probabil. S-o fi dus după ajutor.''
              Descărcă cele cumpărate în bucătărie şi, pentru întâia oară după ani de zile, neştiind de ce, aprinse o ţigară, o fumă, aprinse alta şi-şi încropi un prânz fistichiu, izbind farfuriile şi uitând în funcţiune deschizătorul electric pentru conserve.
              Casa o asculta fără să-i răspundă.
              Pe la două, liniştea îi dădea târcoale ca un nor.
-Ratzaway, rosti după ce formase numărul de telefon.
              Proprietarul companiei de deparazitare sosi cu motocicleta într-o jumătate de oră să ia camioneta abandonată. Dădu un bobârnac şepcii în semn de salut şi intră să tăifăsuiască un pic cu Clara Peck, cercetând între timp încăperile pustii şi cântărind liniştea.
-Nici o supărare, coniţă. Charlie s-a mai cherchelit în ultima vreme. O să-şi arate el nasul mâine, să-l concediez... Ce treabă avea aici ? Privirea îi fugi spre scara pliantă.
-Oh, se precipită clara Peck, venise să controleze... în general...
-Am să vin eu mâine, hotărâ proprietarul.
              În vreme ce se îndepărta în amiază, Clara Peck urcă scările încet, iscodind chepengul.
-Nici el nu te-a văzut.
              Nicio bârnă nu tresări, niciun şoarece nu se zbengui în pod.
              Încremeni ca o statuie; prin uşa din faţă, rămasă deschisă, razele soarelui lunecau, coborând imperceptibil spre apus.
              ''De ce ? se mira. De ce l-am minţit ?''
              ''Ei bine, pentru un singur motiv; chepengul e închis, nu ? Şi nu ştiu de ce dar vreau ca nimeni să nu se mai urce vreodată aici. Nu-i caraghios ? Nu-i straniu ?''
              Mâncă de seară devreme, trăgând cu urechea.
              Spălă vasele atent.
              Se urcă în pat la ora zece, însă în vechiul dormitor al servitoarei, de la parter, nefolosit de ani de zile. Nu-şi explica de ce alesese camera de la parter; pur şi simplu o făcuse şi acum zăcea lungită, cu urechile ciulite şi pulsul palpitându-i în gât şi în tâmple.
              Împietrită ca o statuie tombală învelită în linţoliu, aştepta.
              În miez de noapte o pală de vânt înfioră desenul frunzelor de pe pătură. Ochii i se deschiseră brusc, aşa cun plesnesc mugurii.
              Bârnele casei tremurau.
              Săltă capul.
              Ceva şoptea aproape neauzit în pod. Se sculă.
              Sunetul se înteţi, era mai greoi, asemeni unui animal uriaş dar inform, care se tăvălea în bezna podului. Puse tălpile pe podea şi încremeni cu ochii la ele. Zgomotul reveni, de şi mai sus, ici o zdupăială forfotitoare ca a picioarelor de iepuri, colo ca ticăitul înfundat al unei inimi enorme.
              Ieşi în holul de la parter şi înlemni scăldată în lumina lunii, rece şi pură ca zorii de zi, revărsată prin geamuri.
              Cu mâna încleştată de balustradă urcă pe furiş. Ajunsă pe palier, atinse scara pliantă şi ridică privirea.
              Pleoapele i se închiseră o clipă. Inima-i zvâcni şi imediat îngheţă. Fiindcă sub ochii ei, extrem de încet, chepengul se ridică. Se deschisese să-i arate un pătrat jinduitor de beznă, ca un puţ de mină vertical, nesfârşit.
-M-am săturat ! ţipă Clara Peck şi se repezi jos în bucătărie, de unde veni ca o vijlelie cu un ciocan şi cuie şi urcă în salturi.
-Nu mai cred nimic din toate astea ! Nu mai cred, auzi ? Potoleşte-te !
              În vârful scării pliante fu nevoită să întindă o mână în întunericul compact, astfel încât şi capul pătrunse pe jumătate înăuntru.
-Acum ! strigă.
              În aceeaşi clipă, când capul împungea bezna şi degetele orbecăiau să găsească marginea chepengului, se întâmplă un lucru senzaţional. Ca şi cum ceva i-ar fi apucat capul, ca şi cum ea ar fi fost dopul smuls dintr-o sticlă, întregul trup, braţele, picioarele drepte îi fură supte în pod.
              Dispăru precum batista unui iluzionist. Fu absorbită în sus ca o marionetă cu sforile înşfăcate de o forţă nevăzută. Atât de rapidă a fost mişcarea, încât papucii n-au apucat să cadă de pe stinghiile scării pliante.
              După asta nu s-a mai simţit niciun geamăt, niciun strigăt. Numai lunga respiraţie a tăcerii, preţ de vreo zece secunde. Apoi, fără o cauză aparentă, chepengul se trânti cu un sunet înfundat.
                                                              x
                                                          x      x
              Un an mai târziu, o altă familie a cumpărat casa cea liniştită şi s-a mutat în ea.
              Descoperind chepengul, copiii s-au căţărat chiuind să deschidă larg ferestrele podului ca să intre vântul fierbinte de vară şi să-i răscolească toate cotloanele.
              După aceea, cu ţipete şi chicoteli, au coborât la o gustare straşnică: sandvişuri cu şuncă şi supă.
             
                                 (RAY BRADBURY, ''CHEPENGUL'')
                                        -traducere de A. RODINA-                      

          

            

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, prinde bine câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !

... sper că a fost o lectură plăcută ! 

sursa desenului - rândunica:

http://www.qbebe.ro/utile/desene_de_colorat/pasari