pânza de păianjen...

                  PÂNZA DE PĂIANJEN

                                           - CELLA SERGHI -


           Într-o zi, înainte de ora de matematici, Diana a declarat dintr-o dată, pe neaşteptate:
-Fetelor, vreau să-l cuceresc pe Fie-A-B.
           Ideea a fost găsită foarte amuzantă deoarece Fie-A-B era tare timid. Diana a ieşit din clasă  în recreaţie, a intrat două minute după intrarea profesorului, dând buzna, ca şi când nu ar fi ştiut că ora a început, şi s-a oprit speriată. El a privit-o de parcă o vedea pentru întâia dată. Ea juca iscusit. Obrajii roşii, părul, în dezordine, arămiu, avea aerul să întrebe cu fiecare fir al lui: ''Cum, sunteţi în clasă, domnule profesor ?!''  Mâinile, de-a lungul corpului, ţineau uşor şorţul, ochii îl priveau în plin, verzi, şi parcă spuneau: ''Sunt dezolată că n-am auzit clopotul, domnule profesor, regret....'' El a făcut o sforţare vădită ca să treacă peste plăcerea de a o mai privi, şi alta ca să spună indiferent: ''Poftim în bancă, domnişoară.''
           La lecţia următoare, Fie-A-B  nu a găsit creta la tablă. Diana a ieşit din bancă şi i-a dat o bucăţică de cretă, din cele ce rămân de neîntrebuinţat prin micimea lor. El a zâmbit:
           ''Cam mică.'' Ea a scos din buzunar o cretă mare, neîncepută: ''Poftim una mai mare.'' El a privit-o amuzat, ea a trecut în bancă serioasă, şi toată ora s-a uitat în ochii lui, cuminte, şi l-a ascultat cu interes prefăcut.
           La prima oră care a urmat, Fie-A-B a trecut, ca de obicei, la tablă, a tras o linie dreaptă, a mişcat buzele, dar în aceeaşi clipă, Diana, tare, în locul lui, a spus:
-Fie A B...
           El a întors capul, să vadă cine a avut atâta îndrăzneală. Diana stătea cu gâtul îndoit, cu privirea în bancă, ascunsă toată sub părul acela năzdrăvan, care vorbea în locul ei: ''Da, am fost obraznică, recunosc.'' Apoi a ridicat capul şi, cu privirea plină de puncte lucioase, aurii, a adăugat: ''N-o să mai fac altădată...'' iar zâmbetul mărturisea: ''Mă amuză să te tachinez, fiindcă îmi placi.'' Toate astea s-au petrecut, bineînţeles, într-o singură clipă, în care nu s-a schimbat între ei niciun cuvânt. Fie-A-B a continuat, întorcându-se cu faţa către tablă:
-Ei da, fie A B, după cum prea bine a observat domnişoara Slavu !
           Tabla era totdeauna dinadins murdară pentru ora de matematici. Diana ieşea din bancă şi se ducea s-o şteargă, apoi trecea în bancă şi asculta cuminte, fără să-l privească mai mult decât o dată în timpul orei. Privirea asta noi vedeam că profesorul o aşteaptă, iar ea o calcula cu dibăcia unei adevărate cochete şi i-o dăruia când se aştepta cel mai puţin. Câteodată nu-l băga în seamă deloc.
           Clasa urmărea cu interes evoluţia acestui flirt şi o admira pe Diana. Eu aveam chef s-o bat. Totuşi, de câte ori se credea neobservată, cădea pe gânduri, tristă. Părea că se desprindea cu totul de lumea dimprejur, părea că mai e o lume înlăuntrul ei, căreia îi aparţine, pe care o lua în serios, în care era gravă. Ochii ei căpătau atunci o culoare întunecată, de nepătruns, ca o apă foarte adâncă. Diana parcă pornea într-o călătorie lungă, subterană, la capătul căreia poate se regăsea pe ea, alta decât aceea pe care o vedea toată lumea. Din zâmbetul ei vesel, zglobiu, nu mai rămânea decât o fărâmă, foarte tristă.   
                                                                           x
                                                                     x           x 
           Dar un colţ al odăii, seara, se transforma, atins parcă de bagheta magică a unei zâne. Era acolo, luminată, - pe când restul încăperii rămânea în întuneric, - o oglindă mare, în cadru de lemn galben, oval, iar în faţa ei, mama, în rochie de voal de culoarea şampaniei, brodată cu mărgele aurii, mama, care toată ziua trebăluia, legată la cap cu un tulpan, şi spăla vase, devenea o prinţesă, o făptură de vis sau de basm, o zeiţă cu braţe goale roz, cu părul auriu, împletit ca un colac, strălucitor ca rochia. Minunea dura puţin. Mama îşi punea pantofii de bronz şi pleca...    
                                                                           x
                                                                     x           x 
           Cercul cunoştinţelor mele se lărgea din ce în ce. Fără ştirea mea, fără să vreau m-am pomenit făcând parte dintr-o lume în care mi se părea că am intrat prin fraudă de îndată ce revedeam în minte odaia noastră cu lampa de petrol care fila, cu duşumeaua scorojită şi năpădită de şoareci...
                                                                           x
                                                                     x           x 
           Mă risipeam, mă cheltuiam, căutam să fiu amabilă, spirituală, fiindcă simţeam că nu pot oferi decât prezenţa mea, fără acoperirea unui nume sau a unei situaţii strălucite...
                                                                           x
                                                                     x           x 
           Şi atunci, de îndată ce mă aflam în faţa cuiva, deveneam de o excesivă exuberanţă: zâmbet, vioiciune, haz, totul era pus în mişcare. Şi aşa mi-au devenit fireşti o anumită vervă, o anume uşurinţă de a mă exprima, o isteţime care trecea drept inteligenţă, dar care pe mine mă oboseau, mă stinghereau, fiindcă îmi dădeam seama de goliciunea lor. Nopţile, mai ales, când mă gândeam îndelung la prăpastia dintre viaţa mea de sindrofii şi cea de toate zilele, la veşnicele economii ale mamei, la revoltele tatii, mă străduiam să înţeleg unde e adevărul, de ce nu e mai multă dreptate. Şi cu toate că-l înfruntam pe tata, ajungeam câteodată, pe alte căi, să-i împărtăşesc furia, fără a-i înţelege zbuciumul. Noaptea rămâneam uneori până târziu la fereastră şi aşteptam ceva, o minune, care să schimbe faţa lumii, poate aripi să zbor, poate un tânăr... care, prin forţa iubirii lui, să transforme cenuşăreasa în prinţesă...

           Noaptea, mizeria era ştearsă de întuneric; afară - toată liniştea, tot albastrul, toată puzderia de stele. Printre ele căutam răspuns la neliniştea mea, la atâtea întrebări care mă chinuiau.
                           (CELLA SERGHI, ''PÂNZA DE PĂIANJEN'')


... postarea este propusă pentru Citate favorite găzduite de Zinnaida unde veţi găsi cele mai multe date... 
... provocarea are sloganul ''Click&Comment Monday''! 
... distribuie pe reţele articolele care îţi plac mult !

... deci dacă este luni, provocarea este:''PÂNZA DE PĂIANJEN'', CELLA SERGHI !

  (https://ro.wikipedia.org/wiki/Cella_Serghi ) 

       

       (sursa foto: https://goo.gl/images/Jfw4j1)