Pe linie moartă
de Mircea Opriță
Descoperisem, spre sincera mea uimire, o linie moartă; unul din drumurile acelea primitive, cu două șine subțiri, care își pierduseră luciul, țintuite în traverse de lemn, nenumărate traverse de lemn, iar printre pietrele colțuroase crescuse iarba în smocuri.
Pe câteva porțiuni linia era invadată de bălării, se pierdea cu totul sub ele. Era limpede că nimeni nu se mai îngrijea de un minuscul teritoriu al trecutului, existent încă datorită faptului că dintotdeauna fusese o linie moartă, nu încurcase pe nimeni, și nimeni nu se împiedicase de ea. Un simbol al supraviețuirii pasive. Cândva se aflase în vecinătatea unei gări, bătrânul o numea Apahida, cu numele cartierului construit nu prea departe, pentru populația în continuă creștere a orașului. Cred că în tinerețe apucase gara aceea.
M-a condus acolo într-una din zilele lui bune, când părea că energia îi revenea în corpul greoi, cândva masiv și puternic, acum o epavă care plutea aproape de un țărm bănuit, căutându-și odihna. Ochii lui de un albastru apos își recăpătaseră (pentru căt timp ?) vioiciunea. M-a dus să-mi arate locomotivele. Nu venea pentru prima dată acolo, asta se înțelegea imediat, din mișcări, din gesturi. Locul era unul al amintirilor; chipul său își îndulcea liniile într-o lumină blândă când revedea în minte gara, pe dinaintea căreia defilaseră, cu viteza lor ridicolă, garnituri străvechi.
Susținea că fusese prieten cu bunicul meu dinspre tată. A bănuit înrudirea îndată ce mi-a aflat numele, același cu al ascendentului meu din care astrofizica făcuse o celebritate. În orice caz, copilăriseră împreună, de asta nu mi-a fost greu să mă conving din câteva scene pe care le-a remarcat bătrânul.
--Cănd a murit Octavian ? s-a interesat la un moment dat, pentru că știa de moartea bunicului dar pierduse șirul anilor.
I-am spus și reacția lui (am reținut-o pentru absurdul ei) a fost cuprinsă în exclamația:
--Tânăr ! A murit tânăr...
Deși bunicul nu murise deloc tânăr însă e drept că nu apucase să ajungă uitat de timp, ca noua mea cunoștință.
Fața lui pământie, cu țepi cărunți, și nasul acela care se umflase, pierzăndu-și tiparul inițial. Oare fusese frumos vreodată? Poate că fusese.
L-am însoțit în câteva plimbări, probabil obositoare pentru el fiindcă făcea plimbări dese și discuția continua în felul acesta, sub vreun tei răvășit de vânt, apoi iar făceam câțiva pași și bătrânul povestea mai departe. Uneori auzeam cum își trăgea răsuflarea, mai greu, gâfâind, dar nu voia să renunțe pănă când nu împlinea traseul, așa se obișnuise. Îi rămăseseră puține obiceiuri, aceleași în fiecare zi, de vreo două decenii încoace.
Locuia la marginea orașului, într-una din casele vechi -- de fapt așa ne-am cunoscut, venisem acolo atras de forma ciudată a construcției cu acoperiș din tablă, ieșind printre ramurile câtorva meri scorbuști, ultimii din ceea ce fuseseră odinioară o mică livadă. Nu se mai îngrijea nimeni de soarta lor și am înțeles curând că bătrânul trecuse dincolo chiar și de vârsta la care i-ar fi făcut plăcere să trebăluiască printre pomi. Buruienile câștigaseră întreg terenul. Numeroase crengi uscate arătau că niște prevestiri de apropiată ruină printre fructele și frunzele rare, care se încăpățânau să trăiască.
Vorbea despre trecut, mai întotdeauna despre trecut, pentru că acolo rămăsese viața lui întreagă.
--L-am cunoscut pe Octavian, om cu minte ! spunea, în limbajul lui învechit, înțelegând prin asta să-și exprime admirația pentru inteligența bunicului meu; dar la fel vorbea și despre alții, necunoscuți mie, pulverizați în uitarea timpului.
Îl ascultam cu interes, cel puțin la început. Aducea ceva dintr-o altă epică și acest ceva îmi stârnise curiozitatea. Vorbea despre "niște oameni cu minte" pe care îi cunoscuse, în special scriitori minori, bătrânul fiind în altă vreme învățător, apoi am aflat din alte surse câte ceva despre o formă greoaie de învățământ, abandonată încă de la primele sisteme care foloseau injectarea informației direct în creier.
Încercam să mi-l imaginez pe omul de lângă mine înconjurat de copii, povestindu-le lor ceea ce-mi spunea mie sau poate altceva; în orice caz, n-am încetat nici astăzi să mă mir de sistemul acela, apreciez că viteza melcului ar fi un termen de comparație exagerat pentru progresele realizate în cadrul lui dar se pare că nu exista altceva mai bun decât conversația dintre cel de la catedră și discipoli.
E adevărat că nici bătrânul nu avea încredere în programele moderne de instruire, le contesta valoarea și suferea profund la gândul că școlile publice tradiționale se desființaseră - deși reforma avusese loc cu mult timp în urmă, prea puțini își mai aminteau ce fusese înaintea ei.
--Astea-s prostii, ascultă-mă pe mine ! spunea. N-au nicio valoare. Ce fel de lume e asta, fără școli, fără dascăli, fără pedagogi ? O să vezi că nu va dura, nu va dura...
Și încerca să mă convingă de incapacitatea instructivă a programelor moderne, pe mine, care nu știam cum arătase pe vremuri clădirea unei școli, însă primisem la vârsta de zece ani mai multă informație utilă decât părea să fi adunat bătrânul într-o viață întreagă.
Cu ce satisfacție mi-a mărturisit că, deși la timpul său n-a putut împiedica "monstruoasa reformă" care îl anula că practicant al unei străvechi profesiuni, s-a retras sistematic de la orice încercare de perfecționare ciclică, după ce fuseseră puse la punct și date în folosință seturile de informație de diferite grade, enciclopediile acelea transmisibile oricui printr-o unealtă numită, în ciuda complexității ei, injector.
Era convins că astfel își păstrase neatinsă "esența" moștenită de la natură; îmi era milă de el când făceam o comparație între organismul său atins grav de ramolisment dar "pur" și al meu sau al altora care după raționamentul fantezist al bătrânului, și-ar fi alterat substanța originară sub impulsurile obligatorii ale civilizației.
Îmi vorbea de autorii lui obscuri, pe care uneori îi găseam într-o fundătură a memoriei mele. Majoritatea trecuseră prin manuale datorită conjuncturilor, câțiva rămâneau încă puncte de referință pentru o etapă mai veche a evoluției unor genuri literare dar gustul meu refuza să-i primească și cred că nici dintre specialiști n-ar fi fost mulți aceia care ar mai trimite la ei.
Ascultam îngândurat elogiul adus de bătrân acelora și nu mă puteam pătrunde cu niciun chip de emoția lui. În câteva rânduri a lăcrimat recitând cu pauze de răsuflare niște versuri palide, de-a dreptul naive. Îl emoționau pentru că ilustrau concepțiile sclerozate, probabil de avangardă în perioada formației lui intelectuale, însă cu totul depășite astăzi, și mi-am dat seama că bătrânul se oprise într-adevăr acolo, la oamenii lui "cu minte", la ideile lor. Pusese frâna prea devreme și refuza (de câte decenii oare ?) să accepte că, așa cum dispar oamenii dispar și ideile, după ce se învechesc; se acoperă de praf și așa trec în uitare.
Autorii aceia scriseseră pe înțelesul unor oameni care demult nu mai existau. Rămăsese numai contemporanul lor, în persoana acestui ins scos în afara timpului, suferind pentru neînțelegerea ridicată în jurul său ca un zid de netrecut și întrevăzând deodată posibilitatea de a străpunge zidul acela prin mine. Spera să mă convingă că timpul meu este corupt, că munca noastră, din care el nu pricepea mai nimic, s-ar risipi în zadar, că marile idei ale umanității -- singurele idei mari epuizându-se odată cu tinerețea sa -- fuseseră trădate.
Avea o dramă a lui, o dramă născută dintr-o limitată înțelegere și de neputință. Fusese dintotdeauna bătrân !
--Să muncești pentru cei mulți - mă sfătuia. Să-i înveți, să-i luminezi... Să le deschizi mintea !
Eram în drum spre linia aceea de care mi-a vorbit cu însuflețire încât mă făcuse curios și acceptasem să-l însoțesc, ca să văd despre ce era vorba.
Se aventura spre ea cu mai mult curaj știindu-se însoțit de mine, pentru că nu-i făcea plăcere să traverseze orașul, cu străzile lui mobile, cu vehiculele lui. Am urcat totuși într-unul, zburam pe deasupra imensei structuri cinetice, aerodina își căuta singură culoarul liber prin spațiul aglomerat dar bătrânul nu părea interesat de nimic altceva decât de ideile sale, pe care acum i le cunoșteam și mă plictiseau enorm prin repetare.
O singură dată a privit afară ca să-mi arate lumea mea și să-mi spună pe un ton mustrător:
--Uite ce fac ! Uite ce faceți, în loc să lucrați în interesul și pe înțelesul celor mulți. Asta le trebuia lor ? Nu le trebuie asta !
Și începu, și mai vehement ca în alte împrejurări, să pledeze în vechiul lor stil.
--Trebuie să cobori la ei, să-i înveți, să le deschizi mintea...Nu să-i vâri în căsuțe pentru păsări. Unde vor să ajungă ? izbucni bătrânul. Unde vreți să ajungeți ? Asta nu-i calea cea dreaptă, asta-i calea celor rupți de popor, pe care noi, intelectualii, avem datoria să-l ridicăm, să-l cultivăm. Să fii în slujba omului de rând, auzi ? zise și eu mă întrebam încordat: în slujba cui ? Ce voia, la urma urmei omul acesta ?
Devenise limpede că vorbeam limbi diferite. Mulțimea, pentru mine, roia în jur, ocupa apartamentele orașului aerian, calcula, naviga, trăia sub mări sau în spațiul interplanetar, observa interstițiile atomilor, îndrepta legi și interpreta fenomene cosmice; era angajată, cu alte cuvinte, pe o cale ce mi se părea a noastră, normală.
Pentru el, termenul de mulțime îl umpleau oamenii unui timp trecut, se încăpățâna să creadă că oamenii aceia mai există, că problemele lor mai există, că ei erau asa cum îi cunoscuse el cândva, cu neștiința lor, cu posibilitățile lor restrânse la atâta cât îngăduia formula unui sapiens evoluat încet și contradictoriu, în conformitate cu natura și fără intervenții din afară. El se încăpățâna să spere că mulțimea aceea a rămas, că-i așteaptă sfatul, că are nevoie de citatele lui scămoșate și prăfuite; de produsele tulburi ale unei inteligențe care pierduse ritmul, apoi refuzase să-l recucerească, poate din comoditate, poate dintr-o ambiție prostească. Am înțeles că bătrânul se autoiluziona vegetând în umbra civilizației, convins că deține totuși un monopol al adevărului și clarviziunii.
Mulțimea pentru care îmi cerea să lucrez, "s-o ridic", nu mai exista demult. Aceștia din jur, cei vii, erau alții. Eu eram egalul tuturor în inteligență, în cunoștințe, eu reprezentam mulțimea în sensul cel mai autentic. Trăiam ca ei, simțeam ca ei -- ar fi însemnat să ies eu însumi din ritm dacă m-aș fi lăsat influențat de sfaturile inconștiente ale unei fosile încă în viață printr-un joc al întâmplării. Da, eu trăiam și munceam pentru cei mulți, adevărații.
Locomotivele erau înghesuite una în alta, mici, negre, niște jucării inutile, depășite și ele de timp. Înțepeniseră pe linia aceea moartă, cu bălării enorme printre roți.
Am numărat treisprezece.
Modele vechi, cu cazan burtos și remorcă pentru cărbuni, piese de muzeu excelente. Toate uitate acolo, legate prin tampoane ruginite, parcă într-o solidaritate de castă. Unora rugina le perforase metalul, iar cabinele mecanicilor lăsau să se întrevadă o murdărie dominată de păianjeni.
Am simțit o nesfârșită repulsie la gândul că m-ar putea obliga cineva să intru acolo.
Bătrânul își târșâia pașii pe lângă mine, se împiedica în pietre, noroc cu bastonul de care nu se despărțise niciodată. Avansa în lungul șirului de locomotive și îmi spunea ceva arătând spre fiecare.
Nu înțelegeam ce spunea dar vedeam că trăia momente rare, nu greșesc chiar dacă afirm că era fericit. Oricum ajunsese lângă locomotivele lui, se întorsese ìn timpul său, din care o viață nepermis de lungă îl obligase să evadeze. Apoi a ocolit șirul locomotivelor.
L-am scăpat din vedere și nu m-ar fi mirat dacă una din carapacele acelea negre, căscându-se, l-ar fi înghițit pentru totdeauna pe acela care de fapt îi aparținea.
"Pe linie moartă"
- Mircea Opriță -
[ https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Mircea_Opri%C8%9B%C4%83 ]
... dacă este sâmbătă - am decis eu cu drag - prinde bine o porție de literatură SF (din colecția de reviste, cărți și almanahuri SF ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiștii domeniului, în decursul timpului)!
... sper că a fost o lectură interesantă !
.jpg)
.jpg)
