sâmbătă, 11 martie 2023

Generații - generații - generații...

 


                      Pe linie moartă

                               de Mircea Opriță

    Descoperisem, spre sincera mea uimire, o linie moartă; unul din drumurile acelea primitive, cu două șine subțiri, care își pierduseră luciul, țintuite în traverse de lemn, nenumărate traverse de lemn, iar printre pietrele colțuroase crescuse iarba în smocuri.

     Pe câteva porțiuni linia era invadată de bălării, se pierdea cu totul sub ele. Era limpede că nimeni nu se mai îngrijea de un minuscul teritoriu al trecutului, existent încă datorită faptului că dintotdeauna fusese o linie moartă, nu încurcase pe nimeni, și nimeni nu se împiedicase de ea. Un simbol al supraviețuirii pasive. Cândva se aflase în vecinătatea unei gări, bătrânul o numea Apahida, cu numele cartierului construit nu prea departe, pentru populația în continuă creștere a orașului. Cred că în tinerețe apucase gara aceea.

     M-a condus acolo într-una din zilele lui bune, când părea că energia îi revenea în corpul greoi, cândva masiv și puternic, acum o epavă care plutea aproape de un țărm bănuit, căutându-și odihna. Ochii lui de un albastru apos își recăpătaseră (pentru căt timp ?) vioiciunea. M-a dus să-mi arate locomotivele. Nu venea pentru prima dată acolo, asta se înțelegea imediat, din mișcări, din gesturi. Locul era unul al amintirilor; chipul său își îndulcea liniile într-o lumină blândă când revedea în minte gara, pe dinaintea căreia defilaseră, cu viteza lor ridicolă, garnituri străvechi.

     Susținea că fusese prieten cu bunicul meu dinspre tată. A bănuit înrudirea îndată ce mi-a aflat numele, același cu al ascendentului meu din care astrofizica făcuse o celebritate. În orice caz, copilăriseră împreună, de asta nu mi-a fost greu să mă conving din câteva scene pe care le-a remarcat bătrânul.

--Cănd a murit Octavian ? s-a interesat la un moment dat, pentru că știa de moartea bunicului dar pierduse șirul anilor.

     I-am spus și reacția lui (am reținut-o pentru absurdul ei) a fost cuprinsă în exclamația:

--Tânăr ! A murit tânăr...

      Deși bunicul nu murise deloc tânăr însă e drept că nu apucase să ajungă uitat de timp, ca noua mea cunoștință.

      Fața lui pământie, cu țepi cărunți, și nasul acela care se umflase, pierzăndu-și tiparul inițial. Oare fusese frumos vreodată?  Poate că fusese. 

      L-am însoțit în câteva plimbări, probabil obositoare pentru el fiindcă făcea plimbări dese și discuția continua în felul acesta, sub vreun tei răvășit de vânt, apoi iar făceam câțiva pași și bătrânul povestea mai departe. Uneori auzeam cum își trăgea răsuflarea, mai greu, gâfâind, dar nu voia să renunțe pănă când nu împlinea traseul, așa se obișnuise. Îi rămăseseră puține obiceiuri, aceleași în fiecare zi, de vreo două decenii încoace.

     Locuia la marginea orașului, într-una din casele vechi -- de fapt așa ne-am cunoscut, venisem acolo atras de forma ciudată a construcției cu acoperiș din tablă, ieșind printre ramurile câtorva meri scorbuști, ultimii din ceea ce fuseseră odinioară o mică livadă. Nu se mai îngrijea nimeni de soarta lor și am înțeles curând că bătrânul trecuse dincolo chiar și de vârsta la care i-ar fi făcut plăcere să trebăluiască printre pomi. Buruienile câștigaseră întreg terenul. Numeroase crengi uscate arătau că niște prevestiri de apropiată ruină printre fructele și frunzele rare, care se încăpățânau să trăiască. 

     Vorbea despre trecut, mai întotdeauna despre trecut, pentru că acolo rămăsese viața lui întreagă.

--L-am cunoscut pe Octavian, om cu minte ! spunea, în limbajul lui învechit, înțelegând prin asta să-și exprime admirația pentru inteligența bunicului meu; dar la fel vorbea și despre alții, necunoscuți mie, pulverizați în uitarea timpului.

      Îl ascultam cu interes, cel puțin la început. Aducea ceva dintr-o altă epică și acest ceva îmi stârnise curiozitatea. Vorbea despre "niște oameni cu minte" pe care îi cunoscuse, în special scriitori minori, bătrânul fiind în altă vreme învățător, apoi am aflat din alte surse câte ceva despre o formă greoaie de învățământ, abandonată încă de la primele sisteme care foloseau injectarea informației direct în creier. 

      Încercam să mi-l imaginez pe omul de lângă mine înconjurat de copii, povestindu-le lor ceea ce-mi spunea mie sau poate altceva; în orice caz, n-am încetat nici astăzi să mă mir de sistemul acela, apreciez că viteza melcului ar fi un termen de comparație exagerat pentru progresele realizate în cadrul lui dar se pare că nu exista altceva mai bun decât conversația dintre cel de la catedră și discipoli.  

      E adevărat că nici bătrânul nu avea încredere în programele moderne de instruire, le contesta valoarea și suferea profund la gândul că școlile publice tradiționale se desființaseră - deși reforma avusese loc cu mult timp în urmă, prea puțini își mai aminteau ce fusese înaintea ei.

--Astea-s prostii, ascultă-mă pe mine ! spunea. N-au nicio valoare. Ce fel de lume e asta, fără școli, fără dascăli, fără pedagogi ? O să vezi că nu va dura, nu va dura...

      Și încerca să mă convingă de incapacitatea instructivă a programelor moderne, pe mine, care nu știam cum arătase pe vremuri clădirea unei școli, însă primisem la vârsta de zece ani mai multă informație utilă decât părea să fi adunat bătrânul într-o viață întreagă. 

      Cu ce satisfacție mi-a mărturisit că, deși la timpul său n-a putut împiedica "monstruoasa reformă" care îl anula că practicant al unei străvechi profesiuni, s-a retras sistematic de la orice încercare de perfecționare ciclică, după ce fuseseră puse la punct și date în folosință seturile de informație de diferite grade, enciclopediile acelea transmisibile oricui printr-o unealtă numită, în ciuda complexității ei, injector.

      Era convins că astfel își păstrase neatinsă "esența" moștenită de la natură; îmi era milă de el când făceam o comparație între organismul său atins grav de ramolisment dar "pur" și al meu sau al altora care după raționamentul fantezist al bătrânului, și-ar fi alterat substanța originară sub impulsurile obligatorii ale civilizației.

      Îmi vorbea de autorii lui obscuri, pe care uneori îi găseam într-o fundătură a memoriei mele. Majoritatea trecuseră prin manuale datorită conjuncturilor, câțiva rămâneau încă puncte de referință pentru o etapă mai veche a evoluției unor genuri literare dar gustul meu refuza să-i primească și cred că nici dintre specialiști n-ar fi fost mulți aceia care ar mai trimite la ei. 

      Ascultam îngândurat elogiul adus de bătrân acelora și nu mă puteam pătrunde cu niciun chip de emoția lui. În câteva rânduri a lăcrimat recitând cu pauze de răsuflare niște versuri palide, de-a dreptul naive. Îl emoționau pentru că ilustrau concepțiile sclerozate, probabil de avangardă în perioada formației lui intelectuale, însă cu totul depășite astăzi, și mi-am dat seama că bătrânul se oprise într-adevăr acolo, la oamenii lui "cu minte", la ideile lor.  Pusese frâna prea devreme și refuza (de câte decenii oare ?) să accepte că, așa cum dispar oamenii dispar și ideile, după ce se învechesc; se acoperă de praf și așa trec în uitare. 

      Autorii aceia scriseseră pe înțelesul unor oameni care demult nu mai existau. Rămăsese numai contemporanul lor, în persoana acestui ins scos în afara timpului, suferind pentru neînțelegerea ridicată în jurul său ca un zid de netrecut și întrevăzând deodată posibilitatea de a străpunge zidul acela prin mine. Spera să mă convingă că timpul meu este corupt, că munca noastră, din care el nu pricepea mai nimic, s-ar risipi în zadar, că marile idei ale umanității -- singurele idei mari epuizându-se odată cu tinerețea sa -- fuseseră trădate. 

      Avea o dramă a lui, o dramă născută dintr-o limitată înțelegere și de neputință. Fusese dintotdeauna bătrân !

--Să muncești pentru cei mulți - mă sfătuia. Să-i înveți, să-i luminezi... Să le deschizi mintea !

      Eram în drum spre linia aceea de care mi-a vorbit cu însuflețire încât mă făcuse curios și acceptasem să-l însoțesc, ca să văd despre ce era vorba.  

      Se aventura spre ea cu mai mult curaj știindu-se însoțit de mine, pentru că nu-i făcea plăcere să traverseze orașul, cu străzile lui mobile, cu vehiculele lui. Am urcat totuși într-unul, zburam pe deasupra imensei structuri cinetice, aerodina își căuta singură culoarul liber prin spațiul aglomerat dar bătrânul nu părea interesat de nimic altceva decât de ideile sale, pe care acum i le cunoșteam și mă plictiseau enorm prin repetare. 

       O singură dată a privit afară ca să-mi arate lumea mea și să-mi spună pe  un ton mustrător:

--Uite ce fac ! Uite ce faceți, în loc să lucrați în interesul și pe înțelesul celor mulți. Asta le trebuia lor ? Nu le trebuie asta !

       Și începu, și mai vehement ca în alte împrejurări, să pledeze în vechiul lor stil.    

--Trebuie să cobori la ei, să-i înveți, să le deschizi mintea...Nu să-i vâri în căsuțe pentru păsări. Unde vor să ajungă ? izbucni bătrânul. Unde vreți să ajungeți ? Asta nu-i calea cea dreaptă, asta-i calea celor rupți de popor, pe care noi, intelectualii, avem datoria să-l ridicăm, să-l cultivăm. Să fii în slujba omului de rând, auzi ? zise și eu mă întrebam încordat: în slujba cui ? Ce voia, la urma urmei omul acesta ?  

       Devenise limpede că vorbeam limbi diferite. Mulțimea, pentru mine, roia în jur, ocupa apartamentele orașului aerian, calcula, naviga, trăia sub mări sau în spațiul interplanetar, observa interstițiile atomilor, îndrepta legi și interpreta fenomene cosmice; era angajată, cu alte cuvinte, pe o cale ce mi se părea a noastră, normală.

       Pentru el, termenul de mulțime îl umpleau oamenii unui timp trecut, se încăpățâna să creadă că oamenii aceia mai există, că problemele lor mai există, că ei erau asa cum îi cunoscuse el cândva, cu neștiința lor, cu posibilitățile lor restrânse la atâta cât îngăduia formula unui sapiens evoluat încet și contradictoriu, în conformitate cu natura și fără intervenții din afară. El se încăpățâna să spere că mulțimea aceea a rămas, că-i așteaptă sfatul, că are nevoie de citatele lui scămoșate și prăfuite; de produsele tulburi ale unei inteligențe care pierduse ritmul, apoi refuzase să-l recucerească, poate din comoditate, poate dintr-o ambiție prostească. Am înțeles că bătrânul se autoiluziona vegetând în umbra civilizației, convins că deține totuși un monopol al adevărului și clarviziunii.

      Mulțimea pentru care îmi cerea să lucrez, "s-o ridic", nu mai exista demult. Aceștia din jur, cei vii, erau alții. Eu eram egalul tuturor în inteligență, în cunoștințe, eu reprezentam mulțimea în sensul cel mai autentic. Trăiam ca ei, simțeam ca ei -- ar fi însemnat să ies eu însumi din ritm dacă m-aș fi lăsat influențat de sfaturile inconștiente ale unei fosile încă în viață printr-un joc al întâmplării. Da, eu trăiam și munceam pentru cei mulți, adevărații.

      Locomotivele erau înghesuite una în alta, mici, negre, niște jucării inutile, depășite și ele de timp. Înțepeniseră pe linia aceea moartă, cu bălării enorme printre roți.

      Am numărat treisprezece.

      Modele vechi, cu cazan burtos și remorcă pentru cărbuni, piese de muzeu excelente. Toate uitate acolo, legate prin tampoane ruginite, parcă într-o solidaritate de castă. Unora rugina le perforase metalul, iar cabinele mecanicilor lăsau să se întrevadă o murdărie dominată de păianjeni. 

       Am simțit o nesfârșită repulsie la gândul că m-ar putea obliga cineva să intru acolo. 

       Bătrânul își târșâia pașii pe lângă mine, se împiedica în pietre, noroc cu bastonul de care nu se despărțise niciodată. Avansa în lungul șirului de locomotive și îmi spunea ceva arătând spre fiecare. 

       Nu înțelegeam ce spunea dar vedeam că trăia momente rare, nu greșesc chiar dacă afirm că era fericit. Oricum ajunsese lângă locomotivele lui, se întorsese ìn timpul său, din care o viață nepermis de lungă îl obligase să evadeze. Apoi a ocolit șirul locomotivelor.

       L-am scăpat din vedere și nu m-ar fi mirat dacă una din carapacele acelea negre, căscându-se, l-ar fi înghițit pentru totdeauna pe acela care de fapt îi aparținea.  

           

                                          "Pe linie moartă"

                                            -  Mircea Opriță -

   [ https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Mircea_Opri%C8%9B%C4%83  ]


... dacă este sâmbătă - am decis eu cu drag - prinde bine o porție de literatură SF (din colecția de reviste, cărți și almanahuri SF ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiștii domeniului, în decursul timpului)!

... sper că a fost o lectură interesantă !


vineri, 10 martie 2023

Jurnalul (305)


💚 ... azi, vineri 10 martie, ora 11, 28.

💚 ... tot friguț... apoi, brusc, a început să sosească un val de aer din ce în ce mai călduț... am ieșit în grădini... ce să fac ?! ... am curățat grădina din fața casei de frunze și ce am bănuit că este buruiană (🙃🙂)... pietrele (care încearcă să delimiteze micile spații...) nu stau unde le pun eu pentru că micile mii de vietăți din grădină au case, etc pe acolo...și găsesc alte poziții pentru pietre... cât efort din partea lor !!!




... apoi, în altă zi, am curățat căpșunile (din grădina mare) de frunze și melci (i-am descoperit ascunși pe acolo...😇)...

... ce floricele am eu acum prin grădină? 






💚 ... pe un canal străin (am uitat, poate BBC ?!... apoi, după câteva zile, am auzit și la posturi române...) am auzit și urmărit o informație privind prepararea la Ierusalim, în cadrul Patriarhiei Ierusalimului, a mirului necesar încoronării regelui Charles (luna mai)...nu știam (dar câte nu știu ?!) că biserica anglicană are legătură strânsă cu biserica din Ierusalim - credeam că legătură nu mai era, că erau total separați !!!

... pe un site, am găsit și o informație (cum să verifici realitatea...?!) că mai este un mir (preparat acum 20 de ani, după o rețetă străveche, secretă...)

💚 ... pregătind micul dejun (pe la 12...😃 ):


... brusc, mi-am adus aminte de o poezie a lui Tudor Arghezi -- cu bănuțul din ou ?!-- și am găsit-o pe internet ( https://www.versuri.ro/versuri/tudor-arghezi-banutul/ ):

             "Auzise și Dănuț

              Că un ou e cu 'bănuț'...

          ... A stricat, pe neștiute,

              Ouă cam vreo două sute...

          ... El crezuse, băietanul,

              Că bănuțu-i gologanul

              Sau un leu frumos și nou

              Pus cumva în orice ou..."    

💚 ... pe Canalul 33 am găsit, sâmbătă, emisiunea "Biblia, marele cod" coordonată de Mihai Neamțu și cu invitatul: părintele Pavel Rotaru... am aflat și de conferințe realizate în Timișoara, cu participarea lui H.R. Patapievici, Claudiu T. Arieșan și părintele Wilhelm Dancă... pe tema "Pascal & Eliade" !

💚 ... căutările mele, prin sacii cu cărți în așteptarea refacerii bibliotecii - după zugrăvit...🙃🙂), o cărticică:


💚 ... descopăr "meteo" pe diverse canale tv ... și sunt atât de impresionante hărțile cu mișcările curenților atmosferici, pe glob: variațiile de temperatură, ploile în cantități mari, furtunile puternice și zăpezi pe unde nu te aștepți... complicat !

💚 ... un artist francez de care am auzit joi: Marcel Amont, artist de music-hall: https://www.capital.ro/cantaretul-marcel-amont-a-murit-la-varsta-de-93-de-ani.html


💚 ... un "Interviu de 5 stele" (Canal 33) cu Nicu Bocancea, firma "Iris" (o afacere de familie ce de 50 de ani există pe piața florilor, în București...👍):

https://da.zf.ro/dupa-afaceri/style/nicu-bocancea-mostenitorul-florariilor-iris-familie-bucurestiul-azi-19906536

  [sursa foto: https://www.google.com/search?q=nicu+bocancea+floraria+iris&oq=nicu+bocancea+&aqs=chrome.1.69i57j35i39j0i512l4.6139j0j8&client=tablet-android-samsung-ss&sourceid=chrome-mobile&ie=UTF-8&chrome_dse_attribution=1#imgrc=LBmO9TQv7ed6JM&imgdii=bW_VFARIgK89nM&lnspr=W10%253D ]

💚 ... o reclamă auzită la un canal tv:

                 "armata României - arma ta, române..."       (🙃🙂...)!!!

💚 ... recunosc (un picuț cam greu...😃): am făcut febră musculară după munca în grădini - mi-a zis periodic surioara mea să fac gimnastică zilnic, am făcut o perioadă dar am lăsat-o pentru că a fost mai comod să lenevesc prin casă...😇...

... cu toate acestea, miercuri am hotărât să replantez unele floricele ce crescuseră aproape de cărare... 


... apoi am trecut la ceva mai greu: am mutat câteva cuiburi de garofițe roz (nu le era bine unde le plasasem între case...):

... joi seara a început ploaia binefăcătoare (acum ce o mai conține, cine mai știe cu atâta război pe planeta noastră...) și a plouat ore în șir ❤️👍

💚 ... o emisiune la tv m-a făcut să analizez diferențele între:

         ante=înainte, anterior...

         anti=împotriva, opus...

pentru că adăugate unor alte cuvinte, se poate greși...

💚 ... am citit multe din "estimările" anului: frământări sociale de anvergură pe tot globul... și se văd peste tot... Franța, Grecia, Israel, Georgia... și altele...

💚 ... joi, că tot era ziua "mucenicilor" și o zi și mai călduță (la ora 12 erau aprox 18 grade...🙃🙂....wow în Anglia ninge, este ger ¡¡¡), am făcut puțină ordine și curățenie (ca de "ochii soacrei"...) pe terasa casei (este izolată dar tot mai intră destule când bate vântul... și unde mai am de lucru: zugrăvitul final...):


💚 ... am descoperit o analiză care spune că această postare are numărul 1661... câtă simetrie...😃👍

💚 ... am auzit acum despre Japonia o informație foarte, foarte interesantă: orice problemă financiară (plată, împrumut...) se acordă doar după ce consiliul nipon aprobă (în mod foarte, foarte serios...) cu 4 ani înainte, nimic nu se face de pe o zi pe alta, aiurea (ca pe la noi...🙃🙂)...

💚 ... înghețata japoneză kakigouri, alții îi zic altfel: kakigori...

https://ro.hiloved.com/ujikintoki-kakigori-bucataria-dulce-japoneza/

luni, 6 martie 2023

Pomul vieții

       


                        POMUL VIEȚII

                                       de Arturo Graf


        Adevăratul lemn al Crucii învie morții și Helena, mama împăratului Constantin, o încearcă.

        Lemnul își datorește eficiența faptului că Crucea a fost făcută din Pomul Vieții care creștea în Paradis.

        În iconografia creștină, Crucea e adesea reprezentată ca un Arbore al Vieții.

        Un număr considerabil de legende asupra Lemnului Crucii și călătoriei lui Seth în Paradis au circulat în tot cursul Evului Mediu și în toate țările creștine. Temeiul lor se află în "Apocalipsul lui Moise", "Evanghelia lui Nicodem" și "Viața lui Adam și Eva".  

                              **************************************

       Adam, după ce trăise 932 ani în Valea Ebronului, e bolnav de moarte și trimite pe fiul său, Seth, să ceară arhanghelului, ce străjuia la poarta Raiului, untdelemnul mizericordiei.

      Seth se ia după urmele pașilor lui Adam și ai Evei, pe care nu crescuse iarba, și, ajungând în fața Raiului, spune arhanghelului dorința lui Adam. 

      Arhanghelul îl îndeamnă să privească de trei ori în Rai. 

      Prima oară, Seth vede apa de unde izvorăsc cele patru fluvii, și, deasupra, un arbore uscat. A doua oară, un șarpe se răsucește în jurul trunchiului. Privind a treia oară, vede arborele înălțându-se până la cer, purtând în creștet un prunc abia născut, și prelungindu-și rădăcinile până în Infern (Arborele Vieții se afla în Centrul Universului și axa lui străbătea cele trei regiuni cosmice). 

       Îngerul, explicându-i lui Seth cele văzute, îi vestește venirea Mântuitorului. Îi dă, de asemenea, trei semințe din roadele pomului fatal din care mâncaseră părinții lui, și îi spune să le pună sub limba lui Adam, care peste trei zile va muri. 

       Când Adam ascultă povestea lui Seth, râde pentru prima oară după izgonirea din Rai înțelegând că regnul omenesc va fi mântuit.

       Murind, din semințele puse de Seth sub limbă, răsar în Valea Ebronului trei arbori care cresc de o palmă până la timpul lui Moise. Acesta, cunoscându-le obârșia divină, îi transplantează pe muntele Tabor sau Hareb ("Centre" ale Lumii). 

       O mie de ani stau arborii acolo, până ce David primește poruncă cerească să-i ducă la Ierusalim (alt "Centru"). 

        După multe episoade (regina din Saba refuză să calce pe lemnul lor, etc), cei trei arbori cresc într-unul singur și din acesta a fost făcută Crucea Mântuitorului.

        Isus fiind răstignit în Centrul Pământului, acolo unde fusese zămislit și îngropat Adam, sângele său cade pe "căpățâna lui Adam" și botează astfel -- răscumpărându-i păcatele -- pe părintele omenirii.


                           "Miti, leggende e superstizioni del Medio-Evo" 

                                                - Arturo Graf -

                   [ https://en.m.wikipedia.org/wiki/Arturo_Graf ]

           -Sursa foto:https://www.gutenberg.org/ebooks/60031-

 ....postarea participă la jocul-provocare "Citate favorite" găzduit de Suzana

     ( https://suzanamiu.blogspot.com/2023/03/citate-favorite-158-despre-un-mit.html )

       



 

sâmbătă, 4 martie 2023

Până în zori...

     


                        Până în zori

                                     de Dan Arcașu


          Strângând pachetul sub braț, trânti portiera care pocni sec. Trase un ultim fum din țigară, apoi o aruncă.

-- Ce naiba !

         Îi tremurau degetele... 

--Am băut prea multe cafele azi - își zise.

         Făcu câțiva pași elastici, aproape alergând, până la intrarea în curte, apoi pe aleea pavată care ducea la ușa vilei. La un geam, sus, ardea o lumină. Inima-i bătea cu putere și constată cu o oarecare ciudă că gâfâia puțin. La repezeală nu știa dacă simptomele trebuie să le pună pe seama ieșirii din condiția fizică sau a emoției că o va întâlni. 

         Sună. Era gestul care devenise aproape stereotip, un gest asociat totdeauna unor amintiri și perspective care-i subjugau toate simțurile prin fascinația lor. 

         Helen era în mod cert o ființă ieșită din comun; din punctul lui de vedere era cucerirea ideală. Privită prin prisma calităților fizice, se situa probabil printre primele trei-patru din oraș la "categoria" 25-30 de ani; ceea ce conta însă mai mult la ea era farmecul acela pe care niciodată nu l-ar fi putut defini, faptul că era o desăvârșită "lady", o ființă care polariza atenția și interesele tuturor în societate și, nu în ultimul rând, o ființă a cărei prezență punea mai bine în evidență calitățile celui cu care se însoțea. 

         Helen mai avea o însușire proprie femeilor inteligente -- reușea să înțeleagă faptul că un bărbat deosebit, așa cum era el, are nevoie de timp pentru a putea realiza, pas cu pas, toate acele obiective mărunte care te scot  treptat din anonimat și te înregimentează în rândurile celebrităților. Ea știe desigur că această celebritate se va răsfrânge și asupra ei...

         Mai sună o dată, convins că Helen n-a auzit. E drept că în ultima vreme a dat cam rar pe la ea. De fiecare dată a fost însă o sărbătoare care a compensat totul. Ar fi venit, desigur, mai des dacă n-ar fi fost afurisitul de proiect care îl țintuia în laborator zi și noapte, dificultățile acelea neașteptate și veșnicele șicane ale șefului, ca și redactarea lucrării pe care sperase că o va da la tipar când namila va începe să funcționeze, să gândească...  

          Mai sună și a treia oară, mai nervos. Nu se putea să nu fie acasă doar lăsase vorbă prin telefon, dimineața, că a reușit să aranjeze un mic răgaz și că seara va veni la ora obișnuită. 

--O fi în baie ?

          În sfârșit, se auzeau niște pași; ușa scârțâi și în cadrul apăru o bătrână scundă, cu fața osoasă și o coafură caraghioasă.

--Bună seara, am venit la Helen ! zise el dând să între; bătrânica însă îi aținu calea.

--Domnișora Helen a ieșit în oraș cu un domn. Parcă mai spusese ceva, nu-mi aduc aminte exact ce, am înțeles însă că nu va reveni decât târziu sau poate mâine...

          Pe fața lui nu se oglindi nicio emoție; întinse cele două sticle de șampanie ambalate cu grijă, pe care le ținuse sub braț, căutând să răspundă pe cel mai natural ton cu putință.

--Dacă sunteți amabilă, să-i dați acest pachet din partea mea !  

          Se ìntoarse apoi, smucindu-și umărul cu un gest brusc, după ce mormăi o formulă aproximativă de salut. 

          Băbuța parcă mai voi să spună ceva dar el nu mai avea resurse nervoase să o asculte.

--De fapt cine era ființa asta ? O rudă ? Menajera ?  

          Își aminti că o mai văzuse în casă dar i-ar fi fost peste puteri să spună dacă i s-a explicat vreodată sau nu cine e.

          Ajunse la mașină, se aruncă pe scaun, trânti portiera cu dușmănie și demară apăsând cu sete, până în podea, pedala de accelerație. La primul colț viră fără să se asigure și imediat după aceea ìși aprinse o țigară.

          Luminile străzii defilau în dreapta și în stânga intr-o configurație rece și indiferentă. Nu avea nicio țintă, nu dorea să ajungă nicăieri; la intersecții acționa aproape inconștient alegând o cale sau alta în voia hazardului. Peste câteva minute constată că reflexele sale l-au scos pe șoseaua întortocheată care ducea din oraș către clădirile Complexului de neuronică.

          Era hotărât lucru, o zi cu ghinion. Dimineața avusese cearta aceea cu șeful... Îi sunau în urechi vorbele grele pe care le spunea acesta:

--Am investit două miliarde în ideea dumitale; au trecut atâtea termene că nici nu le mai țin socoteala; suntem ruinați. Dacă în câteva zile tot colosul ăsta nu se pune în funcțiune, mă tem că va fi imperios necesar să-ți consulți avocatul...

           Acum un an, cei de la concurență îl ispitiseră cu o sumă frumușică; nu a vrut să plece; lucrările erau începute, condițiile i se păreau excepționale. Acum, dacă le-ar telefona, i s-ar răspunde precis:

--Oho, vrei să ne duci la sapă de lemn și pe noi...

           O mașină apărută brusc din față îl orbi cu farurile. Viră mai mult din obișnuință -- doar cunoștea atât de bine drumul -- și peste cateva clipe avu satisfacția să constate că urma geometric direcția șoselei. Viră din nou; prin geamul coborât intra parfumul pădurii de brazi. 

           Ajunse pe primul viaduct; aruncă mucul și aprinse o nouă țigară. Undeva, jos de tot, era o luminiță.

--Cine, Dumnezeu, are plăcerea să stea în fundătura aceea de lume ?...

           Apoi se gândi că, poate, omul acel era mai fericit decât el; adică era, în mod sigur; probabil e un imbecil care se îngrijește de pădure sau de animale, un burghez care se plimbă ziua cu automobilul de teren, iar seara îl așteaptă acasă, pentru cină și programul de televiziune, nevasta și o droaie de copii. Nu era ca el, el care și-a croit un drum greu dar unic... 

           Drumul său ... Brusc realiză că acest drum s-a dovedit a fi o fundătură. Nu era nicio ieșire, nicio alternativă... Agregatul nu va putea funcționa... Cariera lui se terminase; irevocabil. Mizase toată viața sa pe o singură carte -- proiectarea și construirea creierului artificial -- un agregat care gândește, nu unul care macină date cu operații inumane, precum calculatorul electronic; a avut noroc -- cineva s-a oferit să finanțeze această nebunie; cinci mii de panouri, fiecare de dimensiunile unui perete mare, fiecare conținând două milioane și jumătate de neuroni artificiali în șase straturi, plus cablurile de legătură, plus instalațiile de reglaj și cele auxiliare... S-au reprodus milioane de conexiuni obligatorii; practic, tot ce neurologia știa despre creierul omenesc, lăsând mii de miliarde de legături potențiale în masa de ceramică, înglobând neuronii, legături din care doar o mică parte se vor realiza efectiv pe parcursul învățării, înăbușindu-le pe celelalte. S-au construit apoi analizori, efectori, un sistem motivațional și câte altele... Numai că toate astea le are și un nou născut, ca și un om lesinat; or, niciunul dintre ei nu gândește. Toate astea le are și un dement care gândește aiurea. Unde e diferența ? La început crezuse că va fi simplu; acum e limpede că obstacolul acesta nu va putea fi trecut decât, poate, peste ani de muncă, cu alte sute de milioane investite pe lângă celelalte, care vor zăcea fără să producă nimic...     

             Crengile brazilor zburau înapoi într-o sarabandă crispată. Avea peste o sută de mile la oră. La o cotitură, roțile din spate derapară și pentru o clipă văzu o bornă albă venind ca o fantomă spre botul mașinii. Evită ciocnirea cu un gest de ultim moment, nu încetini însă, dimpotrivă, se înscrise în următorul viraj cu și mai multă sete. Îi producea o voluptate deosebită ideea că în acest joc de risc repetabil ar putea pierde; doar o dată, desigur... dimineața l-ar pescui din prăpastie cu poliția și duba pentru morgă. Câte nu s-ar rezolva astfel...

             Din nou un far îl orbi; trecu foarte aproape de mașina cealaltă dar întâlnirea se consumă atât de rapid încât nu reținu nici măcar culoarea caroseriei.

             S-ar rezolva totul. Numele lui ar întra în istoria științei ca un eșec. Ce tâmpenie și cu istoria asta... poți să ai parte sau nu de ceva doar atât timp cât trăiești, pe urmă prea puțin îți pasă de ceea ce lași în urmă; poate cel mult să le pese altora dar în cazul lui, n-avea nici grija asta -- ar răsufla cu toții ușurați -- până și șeful lui probabil că era asigurat pe bani grei pentru o eventualitate ca asta.

             Iar monstrul... ei bine, el va fi desfăcut și vândut, piesă cu piesă: nimeni nu se va încumeta să continue...  Păcat... Recapitulă mintal ultimele experiențe; făptura începuse să simtă și să reacționeze la nivel elementar, să gângurească, să facă mișcări mișcări stângace din terminale, cu inconștiența unui prunc... Acum, această unică și insolită progenitură a vieții sale era silită să se întoarcă înapoi în neant, înainte de a fi ajuns să înțeleagă ceva din lumea în care a prins consistență...

             Se cunoștea destul de bine; știa că de fapt n-a iubit cu adevărat niciodată pe nimeni, în afară de sine însuși; acum însă avu strania revelație că, în cazul unui accident, singura ființă după care i-ar fi părut rău, cu adevărat rău, era creatura...           

             Iar exemplul său, încărcat de rușinea eșecului, va înfricoșa multă vreme pe ceilalți cercetători... vor trece ani înainte să se înțeleagă că drumul său n-a fost o fundătură. Gândul acesta îl umplu de revoltă. 

             Parapetul ultimului viaduct îl ademeni din depărtare cu sclipiri reflectorizante; apropierea lui halucinantă îl imbătă pentru o clipă, în ultimul moment se eschivă însă, înscriindu-se cuminte pe drum.  

             Reflexele... reflexe involuntare... la concurență cu activitatea conștientă...

             Dintr-o dată totul se lumină în mintea sa -- mai exista o soluție, o soluție sinistră dar aproape sigura... trebuia să întreprindă o ultimă experiență, o experiență care merita orice risc...

            Coti cu mână sigură la bifurcare luând-o pe drumeagul lateral, alături de care un panou avertiza: "Șosea particulară, accesul vehiculelor străine interzis". Când ajunse în curtea Centrului, parcă mașină cu grijă, apoi se îndreptă calm spre ușa principală.  

            Portarul nu-l opri doar ridică un pic sprâncenele văzându-l, era obișnuit cu vizitele sale la orele cele mai neașteptate. 

            Firește, la ora asta nu mai era nimeni prin laboratoare. Coborâ în sala transformatoarelor și conectă instalațiile la rețea. Întreaga clădire, din subsoluri, până la etajul al zecelea, se umplu de zumzetul atât de familiar al zecilor de milioane de plăcuțe care alcătuiau panourile.

            Urcă apoi în camera de comandă; era o încăpere de forma unui amfiteatru, concepută să poată găzdui până la două sute de persoane; în focarul privirilor era așezat uriașul panou cu receptori și efectori; un "ochi" din două sute de mii de microelemente, o "ureche" depășind în putere de rezoluție pe cea omenească și un cititor optic special pentru formule, litere și cifre. Tot aici urma să se manifeste "vocea" colosului printr-un șir de difuzoare. Într-un colț erau montate o imprimantă rapidă pentru texte și câteva mâini mecanice.

            Își prepară o cafea și, în timp ce sorbea, măsură din ochi toate instalațiile, umblând de-a lungul și de-a latul încăperii de parcă vedea totul pentru prima dată. Făcu apoi rost de o foaie de hârtie și așternu câteva rânduri adresate subalternilor care vor veni mâine aici. Coborâ până în atelier, alese câteva instrumente și, cu ele în brațe, se întoarse sus, în camera de comandă. Nu se simțea deloc obosit, părea că uitase de toate și, la un moment dat, descoperi că îi făcea o mare plăcere să lege mulțimea de piese într-o rețea de conexiuni, înțepându-și degetele cu capete de sârmă. Era o treabă simplă și către ora unu și jumătate totul era terminat.

             Făcu la început o verificare de rutină, apoi ridică plăcuțele și le lipi pe rând, cu bandă adezivă, în diverse puncte ale craniului. Apăsă prudent un contact. Nu se întâmplă însă nimic. 

             Înjură urât, apoi alcătui un plan complementar; mai aduse un mic transformator cu reostat, iar plăcuțele le înlocui cu ace. Își înfipse, scrâșnind din dinți, acele sub pielea capului, pe rând în locul unde fuseseră plăcuțele și le întări și pe acestea cu bandă adezivă. Privi involuntar ceasul; era două și zece minute, apoi se culcă cu multă grijă pe burtă și cu mâna începu să manevreze prudent cursorul reostatului.

             La început au fost doar câteva scăpărări în fața ochilor și sunete ciudate nemaiauzite înainte, apoi îl fulgeră un gol imens ca o peșteră, o imensitate tăcută, tulburată doar de căderea picăturilor de apă. Mâinile și le simțea că niște corpuri străine. Cuprins de o subită spaimă, împinse cursorul până la capăt. Corpul îi fu cuprins de spasme pe care nu și le mai putea controla; căuta din răsputeri sa nu-și piardă cunoștința; acum îl înconjura un întreg haos de stimuli în care nu găsea niciun fir conducător, nicio noimă...

            Urmă un coșmar nesfârșit; retrăi întâmplări penibile din copilărie, amintiri pe care le credea demult uitate, urca scări ce păreau că nu se mai termină niciodată, scări întrerupte din loc în loc de săritori peste care trebuia să se cațere agățat deasupra afișului, rătăcea în mijlocul unor mlaștini cu mari luciuri de apă; căutând în zadar o potecă. Se văzu apoi zăcând gol, fără măini și picioare pe trotuarul unei străzi aglomerate; unii trecători îl îmbrânceau, alții treceau nepăsători; doar câțiva se opriră îngrijorați și compătimitori. Îi vorbeau, își dădea seama cu spaimă că nu înțelegea ce-i spun, încercă să răspundă dar era mut; de fapt nu mai avea nici gură, nici limbă, nici urechi...

           Înțelese într-un târziu că visează și aștepta să se trezească acasă, în patul său; coșmarul se înlănțuia ìnsă implacabil în continuare. Uneori avea scurte momente de luciditate; își aminti cine este, își amintea vag de tot că lucrează la un proiect, apoi rătăci în învălmăseala pe care nu o putea stăpâni, strivit de geometrii și stafii ale unor noțiuni îngrozitoare și fără nume. 

          Încercă să aprecieze, în clipele mai clare, timpul care se scurgea. La început numără ore, apoi zile, apoi săptămâni. Era, desigur, bolnav, bolnav de nervi, bolnav de epuizare în urma eșecurilor proiectului. Încet-încet însă, toate imaginile care îl chinuiau au început să se retragă, să se închisteze, să se dizolve. Visa drumuri nesfârșite, visa prietenii, părinții, iar la un moment dat pe Helen. Îi reproșa că nu a găsit-o acasă, iar ea îl lămurea că nu a fost nimic, a venit pe neașteptate un unchi pe care nu l-a mai văzut demult, un unchi care, în aceeași seară, pleca mai departe. Și-i zâmbi strâmb...

          Revăzu, în sfârșit, limpede, pentru prima dată după atâta timp, drumul său cu mașina până la Complexul de neuronică și, tot pentru prima dată, își aduse aminte că a dorit să facă o experiență în sala panoului central dar nu putea să-și amintească ce anume. Toate acestea erau întâmplate foarte, foarte demult. Încercă, nici el nu știa de ce, să-și reamintească amfiteatrul din camera de comandă, șirurile suprapuse de bănci, ceasul mare din spate, panourile secundare, ușa din stânga; încet dorința îi deveni obsesie, rememora alte și alte amănunte și avu surpriza să constate că imaginea evocată nu îi fugea din minte ci persista clară, cu detalii la care se adăugau mereu altele noi. La început crezuse că vor reveni coșmarurile dar constată că viziunea obsedantă a sălii nu numai că nu-l împiedica să gândească normal, ci îi dădea și un sentiment de calm și certitudine. Dar în partea din stânga de jos a imaginii simțea că este ceva, o pată mare, neagră, care îi stârnea o mare neliniște...       

         Continua să nu-și simtă mâinile și picioarele ; nu auzea și nu vedea nimic, în afara imaginii amfiteatrului pe care nu o putea nicicum alunga. Putea să judece. Se cramponă de acest unic mod de manifestare a existenței sale. Își recapitulă pe îndelete toate cunoștințele științifice, recapitulă formule și teoreme constatând, cu bucurie, că știe pe dinafară demonstrații dificile; unde se poticni încercă să improvizeze, în general cu succes. Zile în șir își inventarie apoi amintirile, discuțiile, aventurile încercând să atașeze tuturor date calendaristice. Uneori se odihnea; constată însă că-i dispăruse somnul. Își aduse aminte de o nuvelă pe care o citise în copilărie, despre un deținut care juca, mintal, partide de șah pentru că să nu se îndobitocească. El era acum într-o situație asemănătoare doar că era prizonier în sine însuși. Nu fusese niciodată un bun șahist dar acum era o șansă pentru ca să mai treacă timpul...  

          În tot acest timp, imaginea amfiteatrului persista în mintea lui, puțin ștearsă dar cu suficient de multe detalii. Ultimul lucru pe care-l recunoscu a fost pata neagra din stânga. Plictisit, după un lung șir de partide de șah jucate cu sine însuși, avu brusc o revelație. Poate totul pornise de la ceasul care se încăpățâna să arate ora două și un sfert de când îi apăruse în fața ochilor minții. Atunci își dădu seama, fără groază, fără zbucium, doar cu un sentiment de gol, că pata aceea neagră era chiar el zăcând pe podeaua laboratorului.

        Dintr-o dată se dădu la o parte și ultimul văl; își aduse aminte, în detaliu, planul pe care dorise să-l pună în aplicație. Se pare că reușise. Acum era aici și ceea ce "vedea" era imaginea reală a sălii trecută prin ochiul artificial. Era dincoace, fără nicio posibilitate de întoarcere, fără nicio șansă de evadare, devenit una cu mașina pe care o proiectase.  

       Îl mira întrucâtva lungul coșmar; doar nu s-au scurs din momentul în care dăduse drumul curentului decât cel mult câteva minute; reveni la jocurile sale mintale; nu mai "privi" ceasul decât după o vreme îndelungată; limbile rămâneau însă încremenite în aceeași poziție...

       Era posibil ca arătătoarele să se fi oprit... Mai petrecu un timp încercând să învețe să pună în funcțiune terminalele. Cel mai mult îl pasionă să scrie la imprimantă;  păcat că nu venea nimeni să-i confirme rezultatul eforturilor sale; cu ochiul său imperfect și de la distanța aceasta nu putea citi ceea ce scria; putea doar aprecia parțial corectitudinea gesturilor sale grație unor aparate de control pe care învățase să le "simtă".

       Apoi, într-un târziu, a sosit și momentul să înțeleagă de ce se oprise ceasul. Tocmai se gândea la performanțele noului "său" creier când își aduse aminte de niște cifre pe care nu putea să-și explice cum de le-a ignorat până acum. 

       Impulsul nervos de la un neuron la altul vecin, în creierul omului, face cam o miime de secundă; în monstrul pe care-l construise, impulsurile circulau practic cu viteza luminii; distanța dintre doi "neuroni" era străbătută într-o treime dintr-o nanosecundă, deci creierul artificial funcționa de trei milioane de ori mai repede decât cel omenesc, adică, subiectiv, timpul trecea pentru el de trei milioane de ori mai încet. Descoperirea nu-l înspăimântă deoarece nu prevăzuse posibilitatea ca mașina să aibă acest sentiment; era întrucâtva doar, neliniștit. Un scurt calcul îi spunea implacabil că va trebui să-și organizeze foarte temeinic existența mintală de acum înainte -- până în zori mai avea de așteptat un secol...    

                                                "Până în zori"

                                                 - Dan Arcașu - 

https://cosmonova.ro/alfa-o-antologie-a-literaturii-de-anticipatie-romanesti/ 

... dacă este sâmbătă - am decis eu cu drag - prinde bine o porție de literatură SF (din colecția de reviste, cărți și almanahuri SF ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiștii domeniului în decursul timpului)!

... sper că a fost o lectură interesantă !


vineri, 3 martie 2023

Jurnalul (304)

  

💚 ... azi vineri 3 martie, ora  13,00.

💚 ... un martie umed, rece... oare de ce toată lumea dă vina, în martie, pe "babe" ?!

💚 ... suflarea (de prin grădina din fața casei) se pregătește intens ...




💚 ... n-am mai vizionat vreun film... am urmărit doar câteva emisiuni cu tentă politică ("Sfere de interes" și "Jurnal politic" la Canal 33) ori de câte ori am reușit să descopăr că este invitat domnul H.D.Hartmann (de obicei emisiunea este deja începută sau pe la jumătate...🙃🙂)...îmi place să-l ascult (comparativ cu cei existenți pe canalele tv consacrate...) cum face conexiuni între atât de multe evenimente de demult sau actuale...îi place, cred, să citească enorm, plus o memorie bine dezvoltată!...nu sunt de acord cu ce susține ci îmi place să ascult mulțimea de conexiuni pe care o face...de ex: laboratoare în China, finanțate de fonduri SUA, cu amestecul doctorului Fauci...și ce-or mai fi fost în Ucraina înainte de bombardamente...  

💚 ... citesc mult și divers:

... "Trandafir 1" și "Trandafir 2" scrise de Leila Meacham...

       (https://www.delicateseliterare.ro/lista-carti-leila-meacham/)

... aproape nu am făcut mare lucru timp de 2 zile, plus noaptea, până nu le-am terminat !!!...

... am salvat pe tabletă o "Biblie ortodoxă"- ediția Bartolomeu Anania, cel ce a fost arhiepiscopul Clujului...

https://www.docdroid.net/fBqDkcs/biblia-ortodoxa-varianta-bartolomeu-anania-pdf

... am căutat și găsit în sacii cu cărți, caietele cu transcrieri ale unor predici/cuvântări ținute de cel ce-a fost părintele Galeriu, predici ce mă făceau să pricep cu drag scrierile biblice... (mai trist este că aceste caiete au căpătat un miros... asta este...am început să le transcriu...😇👍)

... am reușit să mai avansez cu traducerea celei de-a doua cărți a lui Van Tassel (cauzele întârzierii: supravegherea focului, cititul diverselor, gătit, etc...)

💚 ... am auzit că anul acesta "se poartă părul lung la bărbați" 🙃🙂 ... altceva... ați observat ce "ploaie" de bărbați bărboși este peste tot ?!... înainte vederea unei bărbi mă ducea rapid cu gândul la un slujitor al bisericii...

💚 ... noi fără armată, noi cu armată !? ... mii de militari (ai țărilor din NATO) au venit... avioane, elicoptere și drone străine ne protejează aerul ...

💚 ... o prietenă dragă, cu suflet veșnic de copil (un Mărțișor delicat 

(http://www.blog.copilarim.ro/), am descoperit 😇 ), mi-a făcut o surpriză deosebită:

... carte din care eu am ales, cu drag, (în ton cu anul chinezesc) o împachetare iepuraș:


miercuri, 1 martie 2023

Martie minunat ❤️

 




Marte, Marte, Mărțișor,
Ai dat drumul la izvor,
Risipind și nori și ceață.
Tu aduci din nou la viață
Iarbă, gâze, flori, albine
Eu de-aceea țin la tine !
 
      (Otilia Cazimir)


          [ https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Otilia_Cazimir ]

... postarea participă la jocul-provocare "Miercurea fără cuvinte" găzduit de Suzana [ https://suzanamiu.blogspot.com/2023/02/miercurea-fara-cuvinte-349-arta.html ]