Glasul trecutului
de Ion Hobana
Undeva, spre dreapta, Nilul își luneca apele în lumina scăzută a amurgului. Părea somnoros și leneș, sortit să rămână de-a pururi în albia lui încăpătoare. Dar peste câteva luni, când marele baraj de la Assuan...
--Ei, tinere !
Igor tresări dându-și seama abia atunci că elicopterul încremenite deasupra pustiului.
--Dumneata visezi, continuă profesorul, și era să pierdem singura urmă de astăzi !
--Iertați-mă, Nikolai Petrovici...
Igor se aplecă asupra ecranului. Reflectate de ziduri ascunse, ultrasunetele înscriseseră contururi ciudate: trei linii paralele, ușor curbate spre extremități.
Profesorul chibzuia mestecând capătul pipei din spumă de mare. Ar fi vrut s-o aprindă și să se plimbe, cu mâinile la spate, așa cum făcea în camera lui de pe strada Gorki... Hotărâ scurt:
--Mai sus !
Elicea își înmulți turațiile preschimbându-se într-un uriaș disc fumuriu. Elicopterul porni să se înalțe.
Pe ecran, liniile paralele creșteau și se rotunjeau ca niște arcuri întinse de o mână nevăzută. Apoi vârfurile lor începură să se apropie.
--Ce zici, Igor ?
Tânărul își umezi buzele arse de încordare. Liniile se prefăcuseră în cercuri. Trei cercuri concentrice. În mijloc, o pată neagră, dreptunghiulară.
--Mda, mormăi profesorul, nu prea seamănă cu...
Ridică glasul adresându-se pilotului:
--Notează coordonatele ! Ne-ntoarcem mâine cu tot ce-i de trebuință. În primul rând, oameni.
Yussef clătină din cap:
--La Abu Simbel e mare nevoie de săpători... Poate găsim acolo, jos !
Urmărindu-i privirea, profesorul și Igor descoperiră o îngrămădire de bordeie înecate în pânzele tot mai dese ale înserării.
--Bine, se-nvoi profesorul. Să coborâm !
Satul, mai degrabă cătunul, era înghesuit de-a lungul arăturilor. Nu se zărea nicio potecă.
--Fiecare palmă de pământ trebuie însămânțate, murmură Yussef. Și așa ne pândește foametea. Dar când va fi gata barajul, vom avea destul pământ irigat. Atunci vom croi și poteci.
Plecă să-l caute pe omdeh.
--Sunt foarte intrigat, Nikolai Petrovici, mărturisi Igor. Zidurile astea circulare...
Dar profesorul n-avea chef de vorbă. Mormăi ceva neinteligibil continuând să-și umple pipa cu tutun aromat.
În noapte izbucni urletul unui șacal. Așa urlau și la Abu Simbel dând târcoale marii tabere arheologice. La început, asistentul Igor Nikitin își trăgea pătura peste cap, să nu-i mai audă. Și nu numai el. Mulți dintre cercetătorii care răspunseseră chemării guvernului... erau la prima lor campanie în deșert. Veniseră de pretutindeni, însuflețiți de ideea salvării unor mărturii unice ale trecutului. Se obișnuiseră cu șacalii și cu haitele de câini de prin sate, cu arșița și vânturile uscate. Lucrau zi și noapte, în schimburi, înverșunându-se să smulgă cât mai multe comori din îmbrățișarea nisipurilor...
Yussef se întoarse cu omdehul -- un bărbat scund, uscățiv, care cumula funcțiile de primar, judecător, notar și, la nevoie, de medic. Purta însă tot îmbrăcămintea sărăcăcioasă a felahilor: turban și cămașă până-n călcâie.
Se învoiră fără multe vorbe. Localnicii știau că, în curând, apele Nilului se vor uni deasupra vechilor sălașuri. Se pregăteau de plecare spre noua vatră statornicită de autorități și voiau să știe ce se ascunde sub scoarța bătucită de pașii lor și ai străbunilor lor...
Munca începu în zori. Aparatele electrice determinară densitatea solului, sondajele fotografice dovediră că înregistrările sonarului erau exacte. În amurg, trei segmente de cerc, dezgolite, stârnea zumzetul uluit al săpăturilor. Iar Igor se chinuia să-și amintească unde citise despre zidurile astea poleite cu bronz, cositor și... Metalul cu reflexe roșiatice ar fi putut fi aramă... sau aur cu strălucirea domolită de vreme.
Cuprins de o agitație neobișnuită, profesorul îi zorea pe felahi, mânuind alături de ei cazmaua și lopata.
Segmentele se prefăcură în semicercuri. După câteva zile, pata neagră de pe ecranul sonarului se dovedi a fi un templu îmbrăcat în argint, cu coama acoperișului de aur.
"Visez ! își spunea Igor. Doar nu suntem în Peru ! Ce să caute aici templul incașilor de la Cuzco ?..." Vru să-l întrebe pe profesor, apoi se răzgândi: "Să vedem ce-or să mai scoată la iveală săpăturile".
Încet, încet, întregul templu fu eliberat din cochilia lui multimilenară. Zidurile se păstraseră neatinse sub armura de metal prețios. Iar înăuntru...
Igor trăia o perpetuă uluire.
Înăuntru, zidurile, coloanele, podeaua erau acoperite cu plăci de fildeș. Câteva statui de aur erau presărate prin colțuri, iar la mijloc, atingând tavanul cu creștetul, se înălța un Poseidon uriaș, conducându-și carul tras de șase armăsari înaripați. În jurul lor, o puzderie de Nereide așezate pe delfini, de asemenea de aur.
"Să fie, deci, un templu grec ? se întreba tânărul. Aici, în inima Egiptului ?..."
Una din coloane îi atrase în mod deosebit atenția. Era din același metal cu reflexe roșiatice care poleia al treilea zid circular, cel mai dinăuntru. Și pe ea fuseseră gravate semne care nu aparțineau niciunui alfabet cunoscut.
--Seamănă cu inscripțiile guanșe din insulele Canare, constată profesorul, cu ochii strălucitori. Și cu cele de pe inelul găsit la Tartessos.
--Aș adăuga caracterele berbere catalogate de Hannoteau în 1860, spuse Igor.
--Exact ! Presupusa arie de răspândire ar cuprinde oceanul Atlantic, Spania, Atlasul berber și Egiptul !
--Atunci !... izbucni Igor.
Profesorul îl opri cu un gest. Parcă se temea că violența formulării ar putea să destrame o ipoteză încă fragilă.
Peste câteva zile avură o nouă revelație.
Yussef -- care schimbase pentru o vreme manșa elicopterului cu uneltele arheologilor -- descoperi într-o încăpere subterană a templului câteva amfore de lut, păstrate în perfectă stare. Erau modelate cu măiestrie după un tipar amintind liniile stilizate ale unui trup femeiesc și cuprindeau sute de romburi de aramă.
--După Peru, Mexic ! exclamă Igor. Parc-ar fi romburile găsite la Palenque !
--Și în Irlanda și Scandinavia protoistorice, completă profesorul.
--Triunghiul s-a închis: Europa, Africa, America. Concluzia se impune de la sine.
--Eu nu te-am învățat să te pripești, spuse încet profesorul.
--Dar, Nikolai Petrovici...
--Am luat legătura prin radio, cu Cairo. Mâine va sosi un specialist în determinări magnetice. Mai rabdă până atunci.
===============================&================================= Specialistul -- un egiptean vorbăreț, cu un fes minuscul cocoțat în creștetul capului -- veni însoțit de un uriaș taciturn, care se recomandă Ion Proca.
--Român ? se bucură Igor, scuturându-i mâna.
--Român, zâmbi mai mult din ochi celălalt.
Și se instală la umbră, împreună cu geamantanul său voluminos, ca și cum pentru asta ar fi zburat câteva ceasuri cu elicopterul.
--E ajutorul dumitale ? întrebă profesorul, ușor intrigat.
Specialistul ridică din umeri, cu aceeași risipă de energie care-i
însoțea toate mișcările.
--L-am cunoscut pe aeroport. Mi l-a adus directorul muzeului de arheologie.
--Ali Nadir ? se miră profesorul. Îl știam țintuit în pat de o criză de gută !
--N-arăta prea bine, încuviință specialistul. A venit totuși cu mamutul ăsta care mi-a scos sufletul cu muțenia lui.
Arheologii erau prea grăbiți ca să se apuce de investigații. Îl lăsară deci pe Proca să tacă și îl ajutară pe specialist să-și despacheteze aparatele.
Definitiv subjugat de vraja trecutului, Yussef vru să afle în ce constă determinarea magnetică. Concetățeanul său nu pierdu prilejul de a-și proslăvi îndeletnicirea cu lux de amănunte. El porni de la faptul că un obiect de lut, lăsat să se răcească după arderea în cuptor, se magnetizează. Și cum direcția magnetismului său depinde de poziția polilor magnetici ai Pământului, se stabilește în ce perioadă anume câmpul magnetic terestru a avut aceeași direcție.
--Pentru că polii ăștia magnetici sunt nestatornici ca fiicele lui Alah, suspină specialistul. Ele își schimbă pasiunile, iar ei poziția geografică...
Și începu să fredoneze aria ducelui din "Rigoletto". Din fericire, numai primele măsuri, căci nu stătuse o clipă în timp ce vorbea și își isprăvise lucrul. Consultă febril niște tabele ferfenițite de atâta întrebuințare, calculă ceva pe un colț de hârtie și spuse, cu o modestie prea manifestă ca să fie reală:
--Sub rezerva unei erori oricând posibile, s-ar părea că amforele datează de peste unsprezece milenii. Mai precis, au fost arse în cuptor acum unsprezece mii două sute șaptezeci de ani -- cu o aproximație de un deceniu.
Abia după ce anunță acest rezultat își dădu seama de enormitatea cifrei:
--Nu se poate !Un asemenea finisaj cu nouă milenii înaintea erei noastre ?!...Unde le-ați găsit ?
Profesorul îi arătă zidurile care străluceau în lumina crudă a soarelui de amiază.
--Vreți să spuneți că și construcția asta datează de...?
--Nu vreau să spun decât că vasele se aflau într-o subterană a acestui templu.
Specialistul îi aruncă o privire pătrunzătoare, vrând parcă să se convingă de seriozitatea profesorului și se apucă din nou de lucru -- de astă dată în tăcere, concentrându-se asupra aparatelor, într-un ritm mult mai lent. Față de repeziciunea dinainte a mișcărilor, părea aceeași secvență a unui film rulată a doua oară cu încetinitorul.
Când își ridică brațele în semn de nedumerită certitudine, Proca se apropie cu pași leneși de micul grup și spuse, ca și cum ar fi cerut o țigară:
--Aș avea nevoie de vasele astea... pentru câteva ceasuri.
Citi în ochii profesorului refuzul uimit care nu-i ajunsese încă pe buze și se grăbi să-l preîntâmpine scoțând din buzunarul imens al hainei un minuscul magnetofon portativ. Apăsă pe un buton și o voce bărbătească ușor răgușită, rosti pe neașteptate:
"--Dragă profesore..."
--Ali Nadir ! exclamă Nikokai Petrovici.
"--...dictez aceste rânduri în mașina care ne duce spre aeroport. Sunt încă bolnav și numai un lucru cu totul deosebit ar fi putut să mă scoată din casă. Acest lucru îl reprezintă invenția domnului Proca. N-am timp și nici nu-i cazul să-ți explic eu despre ce-i vorba. Sunt sigur însă că vei fi la fel de entuziasmat ca și mine. Aștept confirmarea. La revedere."
Un declic și magnetofonul se opri.
--Bine, domnule Proca, se hotărâ profesorul. O să-ți împrumutăm amforele. Numai că misterul ăsta...
--Nu-i niciun mister. Dacă vă gândiți cum lucrau olarii din vechime...
"Olarii din vechime..." Igor revăzu în minte un desen cu contururi extraordinar de clare: olarul învârtind roata cu piciorul și modelând argila cu un bețișor de lemn, subțire și ascuțit. În jurul lui, oameni cu flaute, harpe și țimbale. "Perfect. Și ce-i cu asta ?..."
--M-am gândit dar tot nu înțeleg, mărturisi și profesorul.
Cu un regret vizibil, Proca începu să-și consume rezerva de fraze pentru o zi întreagă:
--Olarul și ceilalți vorbeau sau cântau în timpul lucrului. Vibrațiile sonore se transmiteau bețișorului care le imprima în argila proaspătă. Iar eu le reproduc.
Văzu că auditoriul așteaptă și se miră candid:
--Vă interesează și procedeul ?
Specialistul se apucă cu mâinile de cap și se-ntoarse disperat spre ceilalți:
--Omul ăsta are să mă-mbolnăvească ! Auziți ce poate să-ntrebe !...
Proca oftă și se resemnă să devină prolix:
--Bine... Eu, de fapt, sunt fizician. Electronist. Ideea asta mi-a venit întâmplător. Eram ìn concediu și... Poate-ați fost la Histria.
--Am lucrat acolo, confirmă profesorul. Și procedeul ? stărui profesorul.
--Foarte simplu. Un mic complex cibernetic cu autoreglare stabilește viteza de rotație a vasului în timpul modelarii. Apoi acul se angajează în șănțulețele săpate de bețișoarele vibrante. Filtrele atenuează zgomotele, amplificatorii întăresc vocile sau sunetele muzicale. Nu e chiar "high fidelity" dar primele fotografii nu erau nici ele fără cusur. De altfel...
Proca deschise dinnou magnetofonul. Se auziră câteva hârâituri, apoi un scârțâit slab, repetat.
--Roata olarului era neunsă, comentă fizicianul.
Peste scârțâit se suprapuseră voci neclare, râsete, sunete de harpă și de flaut.
Profesorul și Igor se priveau, încă sceptici.
Deodată se-ntoarseră brusc spre aparat: o voce distinctă începuse să psalmodieze monoton.
Egiptenii ciuliră și ei urechile.
--Parc-ar fi în limba coptă! exclamă specialistul. Nu-nțeleg însă unele cuvinte...
Profesorul înghiți de câteva ori în sec, înainte de a reuși să se liniștească și să explice:
--Nu-nțelegi pentru că e limba egipteană veche. Aș situa-o în perioada imperiului mediu, cam cu două milenii înainte de era noastră.
--Ali Nadir era de aceeași părere, spuse Proca, oprind magnetofonul. După ce mi-a pus vasul la dispoziție...
--Noi ce mai așteptăm, domnule profesor ? interveni Igor, cu vocea schimbată de emoție.
--Să-și instaleze domnul Proca aparatele.
--Ce să instalez ? râse fizicianul. N-am decât să ridic capacul geamantanului și să așez amfora pe discul arheofonului.
--Arheofon, repetă specialistul. Frumos !... "Sunetul vechimii"... "Sunetul trecutului"...
--Glasul trecutului, murmură Igor, privind templul îmbrăcat în aur și argint.
--Să începem ! hotărâ profesorul.
==============================&==================================
Igor nu izbutea să adoarmă.
În urechi îi sunau, obsedant, cuvintele pe care arheofonul izbutise să le smulgă din lutul plămădit în urmă cu unsprezece milenii. Erau cuvinte cu sonorități bizare, evocând uneori forme din berberă și celtă.
Profesorul recunoscuse chiar, din fugă, grupe de foneme care păreau să se îmbine în cuvintele guanșe, notate de spanioli: alcorac, alio, guam, guamf, se=zeu, soare, om, bătrân, lună.
Întâi inscripțiile de pe coloana de metal, acum cuvintele...
Proca înregistrase tot ce se putea înregistra și plecase la Cairo, împreună cu specialistul în determinări magnetice.
Igor se gândi ce furtună aveau să stârnească înregistrările acestea pretutindeni. Poate că, în sfârșit, oamenii de știință din toată lumea vor porni împreună la asaltul suprem al celei mai tulburătoare enigme din istoria umanității.
Pleoapele lui Igor erau grele ca două petale de plumb. Auzi un foșnet și o umbră îi lunecă pe obraz. Apoi o undă de răcoare pătrunse în cabină..., odată cu o șuviță de fum aromat.
Izbuti să deschidă ochii.
Profesorul nu mai era lângă el. Ieșise, uitând pe fotoliu o carte întredeschisă.
Igor o luă și-i descifră titlul în lumina săracă a lunii: "Kritias".
Și fraze din dialogul lui Platon, învățat cândva pe dinafară, se înșiruiră pe buzele lui ca sunetele unui cântec:
"Ei acoperiră cu bronz zidul incintei exterioare, cu cositor zidul celei de-a doua incinte, iar pe cel care împrejmuia cetatea însăși cu oricalc; metalul cu reflexe de foc."
Se ridică de pe fotoliul-pat, își aruncă haina pe umeri... Mergea spre șantier murmurând mai departe:
"În mijloc se înălța templul închinat lui Clito și Poseidon... Toată partea dinafară era îmbrăcată în argint...Zidurile, coloanele, podeaua erau acoperite cu fildeș. Se vedeau acolo statui de aur și mai ales una înfățișând Zeul în picioare, în carul său tras de șase armăsari înaripați; era atât de mare, încât capul său atingea bolta templului și de jur împrejurul lui se aflau o sută de Nereide așezate pe delfini...legea supremă, primii dintre ei o gravaseră pe o coloană de oricalc, ridicată în mijlocul insulei, în templul lui Poseidon."
Îl zări pe profesor așezat pe zidul cel mai dinăuntru. Vru să-i spună ceva, să-l îmbrățișeze... Rămase în picioare, nemișcat și tăcut.
Spre apus, dincolo de Coloanele lui Hercule, în adâncul Oceanului Atlantic, dormea continentul care legase odinioară cu firele aceleiași civilizații Nilul și Anzii Peruvieni, Mexicul și Peninsula Iberică. Iar aici razele lunii poleiau incintele și templul lui Poseidon, clădite de o pribegie pentru care Atlantida nu fusese o legendă, ci o patrie pierdută "într-o singură zi, într-o singură noapte fatală".
( GLASUL TRECUTULUI )
de Ion Hobana
- https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Ion_Hobana -
... dacă este sâmbătă - am decis eu cu drag - prinde bine o porție de literatură SF (din colecția de reviste, cărți și almanahuri SF, ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiștii domeniului, în decursul timpului !
... sper că a fost o lectură interesantă !
.jpg)
.jpg)
