agonie albă...

Carmen-Madeleine Cioroianu
                                          Agonie albă....

           În marea sală a Centrului spațial se află un tablou, o capodoperă a secolului XVIII. La prima vedere prezența acestui ulei într-un loc atât de nepotrivit trezeşte mirare. Într-un muzeu ar fi rămas o operă de artă şi atât. Aici, tabloul drapat cu negru, păzit de doi gardieni şi de încă un om, reprezintă acel ceva din viața Centrului spațial de care oamenii se feresc să vorbească. Aceia care îi ştiu taina şi trăiesc ar salva tabloul înainte de orice, pentru că existența au pierdut-o în timp.
                                       x
                                x           x
           Drumul era albicios de parcă totul ar fi fost înmuiat în făină. Copacii alburii,  cu crengile îndreptate spre cerul de albastru ireal, ca o tipsie inexistentă dar pe care ochii o vedeau mai mult din dorința schimbării de decor. Pământul acoperit de zăpada murdară a prafului din care se ridică aburi albi. Oh, unde este pământul, pământul adevărat, negru, reavăn, cu mirosul acela proaspăt şi rece ?! Totul este atât de alb !...
           Până şi coviltirul căruței care înaintează plictisită pe drumul ce nu se mai sfârşeşte, până şi el a devenit albicios sub norul de praf. Din loc în loc se văd pete cenușii, de parcă celui care a pictat totul în alb i s-ar fi terminat vopseaua. Căruța merge încet, trasă de caii cu coama încărunțită de pulbere, insensibili la bicele şi înjurăturile omului din căruță. Dar nici el nu mai poate continua. Oboseala aceasta albă îl cuprinde. Încremenirea asta a drumului şi zbaterea căruței ce încearcă s-o risipească, asemeni unei larve ce luptă pentru a depăşi spațiul gol şi lipsit de sens dintre viață şi moarte. Omul îşi dă seama de primejdie şi încearcă să se scuture din amorțeala cu gust fad de praf. Îndeamnă caii, ridică biciul dar mâna cade lipsită de vlagă, şi el se prăbușește înapoi în alb. Şi spasmul reîncepe ca pulsațiile neregulate ale unei inimi ce-şi aşteaptă din clipă în clipă sfârşitul. Èl iubeşte pământul acesta, şi cerul acesta, şi drumul acesta. Îşi iubeşte şi căruța, şi caii. Doar sunt toate ale lui. Nu, nu chiar toate. Pământul, pământ n-are şi cât ar mai vrea, oh, cât ar vrea măcar o fărâmă din pământul acesta imens să fie a lui. Dar de unde ? De unde ? O revoltă surdă îl cuprinse împotriva pământului. Şi el, el de ce n-are dreptul la pământ, de ce ?
           Şi cerul ăsta care a văzut atâtea și a rămas neschimbat ! A văzut biciul sfârtecându-i pielea, a auzit sudălmile grele ale boierului şi a tăcut, nu s-a prăbușit peste mâna aceea care lovea, lovea, lovea. Nu, a rămas la fel de albastru și de frumos. Oh, Doamne !
           Strigătul sună nefiresc, spărgând liniştea albă, speriind caii ce tresar ca sculați dintr-un somn adânc. Omul privi înspăimântat de puterea degajată de cuvinte. Aerul vibra cu o intensitate amenințătoare. Şi el tăcu speriat recăzând în tăcere. Decorul surâse alb, încremenind apoi cu fiecare parte, conștient de forța lui. Căruța se scurse încet pe osiile ei albe până la cotitura drumului şi apoi dispăru înghițită de hăul alb...
                                       x
                               x            x
          "Acelaşi drum, de mii de ore... Atmosfera aceasta dezolantă ! Şi calul şi omul care îşi duc viața pe o pânză. O viață de umbre şi lumini. Iar eu, un punct material ce încearcă să tragă cortina secolelor trecute.
-Sunt agenta 225 ! Sunt agenta 225 !
           De patruzeci şi opt de ore repet apelul disperat spre lumea mea. Această experiență este o nebunie. Sunt agenta 225 și am misiunea de a descifra trecutul unei planete ce a trăit în fragmente de timp, în perioade albe, în plecări şi reveniri. O tablă de şah absurdă, pe care pătrățelele negre sunt mai numeroase decât cele albe. Proiectarea în spațiul şi timpul acestui tablou, de fapt în gândirea materializată a pictorului ! Ce prostie ! Recapitularea misiunii nu mă poate linişti. Mă simt prinsă în urzeala unui păianjen monstruos ce aşteaptă parcă clipa când nu voi mai avea nici o scăpare. Prostii ! Şi totuşi nu reuşesc, simt, nu reuşesc să captez ideea, nu înțeleg. Oare aparatul va reuşi să mă readucă în timpul şi spațiul meu ? Mi-e frică, mi-e frică ! Sunt un cobai şi atât. Aparatul n-a fost experimentat. Ştiu, şi totuşi mă mint. Oare drumul acesta nu se va termina niciodată pentru mine ? E praf, e gol, şi e frig. Omul şi caii şi eu ne-am întâlnit la mijlocul unui drum fără început şi fără sfărşit, la mijlocul unui drum care nu există. Mi-e frică... "
                                       x
                               x            x
           În marea sală a Centrului spațial se află un tablou drapat în negru. Este o capodoperă a secolului XVIII. Păzit de doi gardieni și de încă un om. Un om cu ochii ațintiți undeva într-un punct al tabloului. Şi nimeni n-a îndrăznit niciodată să întrebe de ce ?
                       (Carmen-Madeleine Cioroianu, "Agonie albă...")
                                       

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu, cu drag - prinde bine câte o porție mică de literatură SF (din colecția de reviste, cărți și almanahuri SF, colecție ce o am prin bibliotecă scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului)...
... sper că a fost o lectură plăcută !

jurnalul (252)

... Azi ... vineri, 15 iunie, ora 15.40
... Au trecut ... deja 29 de zile ! încet-încet, timpul trece... oftez ! Oare pe unde se află suflețelul ticuțului ?
... Gândurile ... îmi zboară aiurea... când sunt foarte tristă, când sunt calmă, 'adaptată' (vreau-nu vreau) la situația actuală...
... Am rămas ... atât de singure... ziua trece mai cu muncă, mai cu o discuție... (curios ! - au înflorit multe prin grădini şi eu le-am descoperit cu întârziere...)... dar noaptea este mai greu... mami mai visează, mai vorbeşte în somn cu ticuțu... eu o aud şi gata, începutul meu de somn s-a terminat... mă perpelesc ore în şir, revăd diverse secvențe cu ticuțu (când am făcut bine sau când aş fi putut face mai bine...) ! e tare greu... oftez - nu am destule cuvinte pentru a exprima ce simt...
... Recunosc ... că este mai greu cu mami... deja avusese şi înainte (...) momente când mai uita unele întâmplări... acum, mergem împreună peste tot (nu o pot lăsa singură acasă...), iar prin gospodărie face și ea ce mai poate... mai ales cafeluța pentru mine ! se simte bine dacă reușește să doarmă des, câte puțin, în timpul zilei...
... M-am obişnuit ... oare atât de mult cu un mod de viață ? schimbarea dură (apărută atăt de drastic !) ne obligă la gândirea unui mod de viață nou ! oare cât va dura adaptarea?
... Bucătăria ... a fost mai plină în aceste zile pentru că au fost zile atât de ploioase (o zi ploaie 'cu găleata', pauză o zi...) şi am încercat alte activități !
... Sunt ... în pantaloni scurți, tricou - este o căldură plină de umiditate...
... Puiu ... doarme mult sau mai bine zis: moțăie!... s-a obișnuit cu plecările noastre el rămânând paza casei !
... Weekend-ul ... nu ştiu cum va fi... deja am realizat schimbări pregătind lucrurile pentru pomana ce va fi curând ! verific si reverific cumpărăturile, încerc să țin 'socotelile' în limite acceptabile (!!)... va trebui să iau duminică ulciorul cu arpacaş - aflat la biserică !
... Munca mea ... a fost variată... şi înainte (...) munceam aşa de mult dar mă sfătuiam cu ticuțu - şi totul era bine ! acum eu trebuie să le observ pe toate şi să planific activitățile... săptămâna aceasta am cam umblat mult cu toporul şi toporişca: am tăiat un nuc (mai mic) și un măr (aflat în plin proces de umplere cu omizi, din grădina vecină, aflată în părăsire); crengi de la pomişorii noştri (unde au apărut prea mulți dăunători) - avem în jurul grădinii mulți copaci cu omizi deja, grădini neîngrijite, după obiceiul celor de pe aici... am fost cu mami la oraş (carduri, plăți facturi...)... am prăşit iarba grasă ce a crescut repede pe şanțurile de la poarta principală, prin grădinița din fața casei (creşte enorm de multă iarbă grasă!)... am strâns iarba uscată și am depozitat-o în căsuța lui Puiu... plus celelalte activități cotidiene...
... Tv-ul ... m-a înnebunit cu ştiri ce prezintă un tablou plin de grotesc (minciună în cantitate imensă...)! Nu vreau să devenim o țară 'bananieră' sau 'nord-coreeană' !!! cât mi-aş dori ca cei ce ne conduc, vremelnic, să conducă țara cu adevărat pe drumul înfloririi... dar cum să se realizeze asta, când legile cele noi favorizează infractorii ?!... cum să suportăm periculosul "ghiveci''  în care nu mai poți distinge adevărul de "fake-uri" ? cum poate o țară întreagă să stea pasivă lăsând lupta pe seama unui singur om, preşedintele ?!... să aşteptăm pasivi reîntoarcerea regimului adus de tancurile ruse ce au distrus regalitatea şi tot ce am avut ca inteligență... din acest punct de vedere, bine că Regele nostru nu mai aude şi nu mai vede ce se întâmplă ! şi mai ştiu că părerea mea nu contează...
... Noutatea săptămânii ... mi se pare o serie de emisiuni ce au debutat la Digi-tv privind sistemul de educație - şcoala din țara noastră ! mi-a plăcut mult o idee franceză de a schimba sistemul de pregătire din grădinițe: să dea încredere micuțului în propriile forțe, să-i lase libertatea de creație !

colțul de poezie...

... particip şi eu, cu drag, la "Miercurea fără cuvinte" organizat de Carmen ( http://vis-si-realitate-2.blogspot.ro ) !

două frumuseți descoperite târziu. ..

... "Fleur and color on wednesday" este un joc găzduit de Ella ( http://homewithmrst.blogspot.ro), joc la care particip cu drag !

peisaje...

Ana Blandiana
                                                  Oraşe de silabe
                                                      - Peisaje -


       Am traversat în viața mea peisaje de pământ (câmpii întinse modelând din țărâna neagră, untoasă, însăşi inima Transilvaniei scrijelată religios de arături) şi peisaje de piatră (întinzându-se cât vezi cu ochii, de la nisipul zgrunțuros de pe malul apei negre a lacului Călțun până la bolovanii şi stâncile înălțând scrâşnit spre cer marginile crenelate ale căldurii glaciare); am traversat în viața mea peisaje de metal (hale nesfârşite, mineralizate de vacarmul uneltelor şi de dogoarea cuptoarelor topind mirific substanța încremenită a lumii) şi peisaje animale (dealuri întregi acoperite de oi sceptice şi împăcate cu universul căruia îi sunt numai o moale, răbdătoare, înțeleaptă parte); am traversat în viața mea peisaje de apă (cine ar putea inventa ceva mai paradoxal decât frumusețea acelei dimineți însorite de mai - maiul inundațiilor - în care lunecam într-o barcă pe ulițele marcate numai de coroanele încărcate ale cireșilor şi de acoperişele ieşind vesele, spălate, din apă, ale unui sat de pe lângă Galați ?) şi peisaje de beton (zgârie-nori ai atâtor și atâtor metropole construind cu stranie hărnicie faguri de ciment pentru mierea fragilă şi înstrăinată a ființelor noastre); am traversat în viața mea peisaje de frunze (verzi, şi galbene, şi roşii, de aur, de bronz, de aramă, de argint, steaguri pe nori şi odăjdii pe pământ, suflete colorate, mereu schimbătoare, ale anului mereu trecător) și peisaje de moloz (munții aceia ai cutremurului, pe care nu ştiu dacă voi reuşi vreodată să-i uit, înălțați strigător la cer din trupuri omeneşti şi manuscrise, din cioburi, din aşchii, din plânset, din cenuşă, din praf şi pulbere...); am traversat în viața mea peisaje de grâu şi peisaje de noroi, peisaje de zăpadă, peisaje de asfalt şi peisaje de sentimente.
        Am trecut adesea în viața mea prin peisaje de sentimente. Am traversat dureri care schimbau culoarea cerului şi a arborilor și indiferenței care uscau şi ultimul fir de iarbă din jur; am traversat renunțări care nu mai pretindeau nici picurul de viață al ploii şi oboseli care opreau fluviile să mai curgă spre mări; am traversat livezi înflorite cu inconștiență, şi lanuri coapte cu fatalism, şi alei entuziaste, şi gazoase exultante; am traversat munți sterpi de scepticism şi puste încinse de neputință. Dar nimic nu e mai greu, mai insuportabil, decât să treci - nedreptățit - printr-un peisaj în care nu îndrăzneşti să faci un gest, de teamă să nu atingi prin ceață pe cel ce te-a rănit, şi nu cutezi să rostești un cuvânt, de groază să nu jigneşti pe cel ce te-a insultat; un peisaj în care prietenii îşi pleacă ochii în pământ și te salută cu vocea îngroşată de rușine,  iar frunzele se scutură stânjenite de târg; un peisaj vinovat şi capabil în orice clipă să-şi transforme vinovăția în ură, pe care n-ai fi în stare să-l suporți dacă n-ai şti că în frigul tot mai sincer care-i urmează, în iarna care începe după el din nou, pe tine te-aşteaptă întinse,  imaculate peisaje de zăpadă.
                (Ana Blandiana,  "Oraşe de silabe", "Peisaje")
               - http://ro.m.wikipedia.org/wiki/Ana_Blandiana -
... postarea este propusă pentru "Citate favorite" găzduite de doamna Zina
(http://zinnaida.blogspot.ro) unde veți găsi cele mai multe date...
... provocarea are sloganul "Click & Comment Monday" !
... distribuie pe rețele articolele care îți plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este: "Peisaje", vol."Oraşe de silabe" de Ana Blandiana !

Moebia...

Gheorghe Săsărman
                                  Moebia sau Orasul interzis



        Citise în "Memoriile" lui Marco Polo că renumita capitală era alcătuită din mai multe incinte concentrice, comunicând prin porți monumentale cu streşini suprapuse, ca ale pagodelor. Prima incintă înconjura Oraşul exterior. Urma Oraşul mongol sau mijlociu, şi Oraşul interior, supranumit Oraşul imperial. În fine, în mijlocul acestuia afla Oraşul interzis, Oraşul sacru, unde nici un european nu pătrunsese încă. Călăuza îi atrasese atenția asupra zădărniciei încercării sale dar nu avea de gănd să renunțe. Va fi primul străin care va vizita Oraşul sacru !
-Prea bine, îi spuse atunci călăuza. Urmează-mă !
       Străbătuse prima incintă fără prea multe complicații. Străzile erau drepte, iar casele, din câte îşi putea da el seama, reproducere la o scară redusă planul oraşului, cu zidurile lui concentrice. Trecătorii, care semănau între ei atât de mult, încât numai după veşmintele îi putea deosebi, îşi vedeau de treburile lor, fără a-i arătă că l-ar băga în seamă. La următoarea poartă i se ceru să prezinte scrisorile de acreditare. Oraşul mongol nu părea să difere mult de cel exterior, atâta doar că locuitorii lui se dovedeau încă şi mai indiferenți la trecerea străinului. Intrarea în Oraşul imperial, cu palatele şi grădinile sale, îi fusese admisă numai după o lungă aşteptare. I se făcea însă cunoscut, cu acest prilej, că însuşi Marele Han îl va primi la reședința sa.
       Marele Han îl primi zâmbitor, cu un ceremonial demn de trimisul unei mari puteri. Fu servit un prânz întocmit dintr-o duzină de feluri de bucate, gătite după rețetele celor mai rafinați gastronomi ai imperiului, intercalate cu tot atâtea sorturi de ceai. Urmă un spectacol de pantomimă, cu actori costumați şi mascați într-o manieră grotescă, apoi îşi făcură apariția dansatoarele care, în sunetele unei melodii stranii, executară un dans plin de grație. Străinul socoti momentul pentru a-şi expune cererea.
-Desigur, desigur, încuviință Marele Han, urmărind cu imperturbabilul său zâmbet mişcările hipnotizante ale dansatoarelor. Oaspetele nostru nu va găsi supărător faptul că, în drum spre Oraşul sacru, va mai avea de trecut prin câteva porți...
-O, nicidecum, am şi început să mă obișnuiesc.
-Era de așteptat,  continuă să zâmbească Marele Han. Oaspetele nostru nu ne va lua în nume de rău faptul că, dată fiind cerința ca numai celor aleşi - lăudat fie numele Domnului ! - să li se îngăduie accesul în Oraşul sacru, la fiecare poartă i se va pune câte o întrebare.        
-Pare un lucru de înțeles.
-Şi nici nu va socoti nedrept să-şi ofere capul chezăşie pentru răspunsurile pe care le va da, conchise Marele Han.  
        Străinul tăcu. Gâtul îi înțepene se într-un fior de gheață.
-Oaspetele nostru se poate răzgăndi încă, îl privi, zâmbitor, cel în puterea căruia se afla.
-Accept orice condiții, zise străinul, stăpânindu-şi teama.
       Marele Han lovi uşor cu un ciocățel într-un gong de aramă. Îndată se arătară doi oşteni înarmați, care îl însoțită pe oaspete spre şirul de porți pe unde i se spusese că va trebui să treacă. Încadrat de o adevărată escortă, ajunse în fața porții de la care avea să înceapă cumplita încercare. Clădită din marmură albă, între ziduri de cărămizi smălțuite, era încununată de un triplu, cu muchii răsfrânte. De sub olanele aurite, lucind orbitor în soare, îşi scoteau capetele căpriorii, din lemn de pin acoperit cu un lac roşu. Cele două cănaturi,  închise, ale porții, erau turnate din bronz. În fața lor, aşezat pe o rogojină, înveşmăntat în alb, un bătrân cărunt, cu barba rară, îl aștepta surâzător. Chipul lui semăna uimitor cu acela al Marelui Han, al oştenilor, al călăuzei şi al tuturor bărbaților întâlniți în această țară, dar străinul, chinuit de gândul nerostitei întrebări la care avea să răspundă, încetă să se mai mire.
-Câte porți te despart de oraşul sacru ? grăi bătrânul.
       Oştenii își cumpăniră săbiile, gata să şi le tragă din teci.
-Dacă aş răspunde, chibzui cu voce tare străinul, mi-ar rămâne cu una mai puțin.
       Canaturile de bronz se rotire fără zgomot: ghicise ! Escorta îl urmă, printre ziduri de-a lungul cărora se desfășurau, în reliefuri joase, scene cu dragoni înaripați. Culorile vii ale cărămizilor smălțuite îi plăcură. Zidurile erau înalte, urmau un coturi sinuos şi, din loc în loc, erau încununate cu turnuri identice. După o oră de drum, interesul pentru dragoni şi culorile smalțului îi pieri cu desăvârșire, producându-i o senzație de secătuitoare monotonie. Cănd ajunsese din nou în fața unei porți cu olane aurite, veghează de un bătrân cu barba rară, i se păru firesc să constate ca este întâmpinat cu acelaşi surâs enigmatic şi de aceleași canaturi de bronz. De data aceasta însă, hainele înțeleptului erau de culoarea purpurii.  Dacă n-ar fi fost acest amănunt şi drumul chinuitor pe care îl străbătuse, ar fi putut să jure că se mai afla încă în fața primei încercări.
-Ce te aduce la mine ? întrebă înțeleptul.
       Oştenii se mișcară grabnic și se auzi sunetul lamelor de oțel lunecând pe arama tecilor.
-Bunăvoința Marelui Han mă aduce, răspunse străinul.
       Din nou se clintiră canaturile de bronz și din nou se pomeni călcând cu teamă printre ziduri smălțuite. Se văzu pentru a treia şi pentru a patra oară în fața unei porți şi de fiecare dată găsi răspunsul cel mai potrivit la vorbele iscoditoare ale înțeleptului cu barba rară. Şi tot aşa, până la zece. Şi, când, după un drum istovitorog,  adus încă o dată în fața porții de către vajnicii oşteni cu săbiile pregătite, un bătrân în straie negre îi puse cuvenita întrebare, străinul se zăpăci într-atât, încât nu înțelese nimic. Oştenii traseră săbiile.
-Prin câte porți ai trecut ? repetc surâzător bătrânul.
       Săbiile se ridicau încet, sclipindu-şi tăişurile.
       Prin zece porți am trecut, vorbi repede străinul.
       Canaturile de bronu rămaseră neclintite. Brațele înarmate ale oştenilor erau înălțate mult deasupra capetelor. Străinul se întrebă dacă nu cumva ar fi trebuit să numere şi cele trei porți pe care le străbătuse înainte de a ajunge la Marele Han.
-Treisprezece ! gemu el, rugător.
       Înțeleptul surâdea, mângâindu-şi barba rară. Şi, în vreme ce oțelul zvâcnea, fulgerând, zise:
-De zece ori ai trecut, e drept, dar prin una şi aceeaşi poartă...
       Apoi ridică de pe lespezi căpățâna şiroind de sânge şi o azvârli peste grămada de țigve pe care străinul nu o observase.
                (Gheorghe Săsărman, "Moebia sau Oraşul interzis")

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu, cu drag - prinde bine câte o porție mică de literatură SF (din colecția de reviste, cărți şi almanahuri SF ce o am prin  bibliotecă scrise de specialiştii domeniului, în decursul timpului)...
... sper că a fost o lectură plăcută !

jurnalul (251)

😯☺Azi ... vineri, 8 iunie, ora 22.11
😯☺Au trecut ... 22 de zile de când ticuțu a plecat dintre noi... încă suntem ca nişte muşte, bâzâim cam aiurea...
😯☺Gândurile ... mi se împart zilnic între activitățile curente şi câte mai am de realizat pentru pomana de 6 săptămâni... cinci ani am avut grijă, zi şi noapte, ca tăticuțu să fie funcțional şi să fie cu noi prin casă şi prin grădini şi să comunicăm, iar acum (cu excepție la înmormântare care m-a blocat într-o suferință netrăită până atunci...) am grijă tot de ticuțu dar care s-a mutat într-un alt spațiu  (nu ne vedem, nu ne auzim...) şi am alte reguli de respectat...
😯☺Recunosc ... că trec zilele, una după alta, cu destulă căldură, uneori am avut seara căte o ploaie...
😯☺M-am obişnuit să vorbesc cu sufletul lui ticuțu prin gospodărie, ori de câte descopăr câte o schimbare (față de cum era ieri)...
😯☺Bucătăria ... este, zilnic, cam goală... gătim căte ceva, repede...
😯☺Sunt ... îmbrăcată în pantaloni de pijama, maieu (nu e alb...)...
😯☺Puiu ... s-a obişnuit cu programul... ori de câte ori plecăm de acasă, Puiu preia sarcina păzirii gospodăriei... se bucură când revenim dar  un mai aleargă vesel, ci vine încet, ca un bătrânel... acum câteva zile, am umblat cu haine de-ale lui ticuțu şi Puiu a venit repede, înviorat, recunoscând mirosul lui ticuțu !
😯☺Weekend-ul ... se anunță, mai mult ca sigur, monoton... depinde și cum va fi vremea...
😯☺Munca mea ... se învârte în specificul gospodăriei (spălat rufe, gătit, udat plante, tăiat iarbă)... oftez !... am sortat toate hainele lui ticuțu, le-am pregătit pentru pomană... golul rămas, pe raft, l-am ocupat cu casete video, cd-uri...
😯☺Tv-ul ... funcționează, în fiecare cameră, în sectorul "ştiri"... oare ticuțu o urmări cu noi ?! îi plăcea să ştie ce se întâmplă peste tot, în lume... cât s-ar fi enervat ca să vadă mitingul de mâine !!! plus fotbalul - la care, cu părere de rău, nu pot să urmăresc meciurile... pentru suflețelul lui ticuțu - o să afle rezultatele de la ştiri dar nu o să-şi mai completeze datele în caietele lui dedicate fotbalului !
😯☺Noutatea săptămânii... este la cimitir... am reuşit să bifez ca finalizată piua crucii de piatră (mami, eu, doi prieteni...)! deşi eu nu am depus mult efort (doar am ajutat ca un  "copil de mingii"...), acum mă simt extenuată: