ritmuri cu DearDream...

..  câtă tinereţe, prospeţime, talent !
... ritmuri japoneze: DearDream (http://www.crunchyroll.com/anime-news/2016/09/06/deardream-signe-lopening-de-lanim-dre-fes-dream-festival ):

Animax Musix 2016 Yokohama and Animax Musix 2017 Osaka

.... recunosc că îmi place să caut peste tot, la tv, în căutarea unui film care să-mi placă...
... aşa am ajuns să descopăr iar un spectacol cu muzică japoneză, la AXN black (https://www.axnblack.ro/ ):
          ''Animax Musix 2016 Yokohama'' !!!

 

dispariţia...

  DISPARIŢIA UNUI VÂNZĂTOR DE LOZURI

                                                           de GHEORGHE PĂUN

   

         Era înalt şi vonic, măsliniu, purta o şapcă portocalie, cu cozoroc transparent, şi îi lipsea degetul mare de la mâna dreaptă. 
''L-am prins în roata betonierei, uite-aşa mi l-a apucat între dinţi şi mi l-a sfărâmat. Oho, ce-am mai ţipat... mamă, mamă !...'' povestea el oricui se întâmpla să-l întrebe cum şi-a pierdut degetul.
''He, he, ce credeţi că la lozuri mi-am rupt degetul, he, he, eu am lucrat pe schele toată viaţa.... Uite, şi muzeul din faţă este construit de mine ... dar nu aici mi-am lăsat degetul, în altă parte...''
         O  chestie curioasă muzeul ăsta. Lucrase la el, ştia cum arată, ştia că are o singură intrare. O singură ieşire deci. Şi ştia şi cât e de mare. Cel mult două sute de vizitatori ar fi încăput în el şi aceia călcându-se pe picioare totuşi. Cel mult două sute. Iar azi intraseră pe puţin trei sute de oameni. Nu-i numărase de la început, câteva ore nu remarcase ce se întâmplă aici, abia mai târziu a început să tragă pentru fiecare nou vizitator câte o linie, cu pixul, pe masa pe care îşi întinsese lozurile. Cu mâna stângă, învăţase să ţină pixul cu mâna stângă. La fiecare grup de zece linii, trăgea o acoladă. Douăzeci şi şase de acolade până acum. Şi nu începuse numărătoarea de dimineaţă. Intraseră cel puţin trei sute de oameni în muzeu. Şi nu mai ieşise nici unul !...
         Vânzătorul de lozuri şi-i imagina pe toţi, lipiţi unul de altul, înghesuiţi ca într-un  tramvai  în cele trei săli ale muzeului, intraţi să privească tablourile de pe pereţi şi privind, ce ?, şi făcând ce ?, aşa de mulţi la un loc, într-un muzeu de artă... În care numai arareori se găaseau mai mult de zece vizitatori deodată. Doar când erau aduşi elevi, cu clasa, doar atunci sălile erau mai pline. 
         Iar acum, atâta lume înăuntru... Şi tot mai intră câte unul. E-adevărat că s-a făcut mare tam-tam cu expoziţia pictorului acela sud-american , ''vrăjitorul culorilor'' era numit, fuseseră lipite afişe în tot oraşul dar asta nu însemna că tot oraşul să vină la expziţie...
         Încă patru inşi ! Repede, patru liniuţe ! O nouă acoladă. Până când aşa ? Trei săli, trei cămăruţe, le ştia foarte bine, atâta era muzeul de artă. Plus birouri şi depozite dar acolo publicul nu avea acces. Şi o singură intrare. O singură ieşire deci.
         Îşi scoase şapca cea portocalie şi se scărpină alene în cap. Ar fi intrat, desigur, înăuntru, să se dumirească dar nu-şi făcuse planul şi dacă-l prindeau că şi-a părăsit măsuţa, că ''a închis'' pe ziua aceea, s-ar fi zis că de-aia nu şi-a făcut planul. ''Lozul, ia lozul !'' mormăi el nesigur amintindu-şi de plan dar perechea care intra tocmai atunci în muzeu îl întrerupse. Trase încă două linii cu pixul.
         Se scărpină din nou în cap şi luă hotărârea cea mai înţeleaptă. Puse şapca peste lozuti, semn că era pe aproape şi se ridică. Va intra în muzeu, va arunca o privire înăuntru şi va ieşi în cel mult un minut. N-o să umble nimeni la lozuri în vremea asta şi nici vreun eventual control n-o să-i poată imputa că ''a închis''. Era pe aproape, eee ! chiar acolo era dar nu l-au observat ! Gata, hotărârea odată luată, traversă repede strada şi porni să urce treptele muzeului. Se opri la jumătatea lor, se întoarse la măsuţă, chicoti, trase încă o linie, chicoti din nou şi reveni pe treptele muzeului. Aruncă o privire spre trotuarul de unde plecase, spre lozuri, şi intră.
         Rîăcoare, linişte, lumină egală. Ca în orice muzeu. Zece-duăzeci de vizitatori în fiecare încăpere. Atât. Zece-douăzeci în fiecare ! Mai făcu un tur prin săli. Acelaşi rezultat. Ei, fir-ar să fie ! Se simţea confuz, ameţit, nu mai înţelegea nimic. Se întoarse spre ieşire, mirat, încruntat, bodogănind de unul singur. Avusese halucinaţii,, ce i se întâmplase ? Numărase sute de vizitatori, iar aici... În prag făcu loc să intre unui grup de trei bărbaţi. Aveau serviete şi vorbeau tare. Încă trei ! Zăbovi lângă uşă pentru a vedea ce se întâmplă. Mai ales că se zărea de acolo şi măsuţa cu lozuri. Se întâmpla că din când în când mai intra câte un vizitator, câte doi. Dar nu ieşea nici unul. Toţi dispăreau în cele trei săli ale muzeului. Mai ales în direcţia sălii din spate. Or fi făcut între timp o ată ieşire pe acolo ? Hm, nu auzise de aşa ceva. O întrebă pe vânzătoarea de bilete. 
''Nu'', răspunse ea fără ton şi vânzătorului de lozuri i se păru că ea nici n-a înţeles ce-o întrebase, parcă dorme, rupea bilete, primea bani, dădea restul cu gesturi iuţi, precise, dar fără să-şi privească mâinile, ochii întredeschişi  abia dacă se mişcau din când în când. 
         Porni şi el spre sala din spate.
         Nimic deosebit. Douăzeci şi opt de vizitatori. Împrăştiaţi prin sală, în faţa tablourilor. Opt priveau o pânză lată, luminoasă, singura de mărimea aceea, restul, în grupuri de câte cel mult trei-patru, şuşoteau în faţa celorlalte tablouri. Nici o ieşire, nici o uşă. Toate ferestrele închise. Iar dinspre sala numărul 2 mai soseau şi alţi vizitatori. Îi numără din nou. Tot douăzeci şi opt ! Deşi mai intraseră câţiva ! Cel puţin doi tineri ţinându-se de mijloc, o liceană  în uniformă şi un domn cu ochelari rotunzi şi baston. Aha, şi tinerii şi liceana şi domnul cu ochelari  se aflau în faţa tabloului cel mare. Se apropie de ei. ''Mulţime admirând un tablou'' scria pe ramă. Iar pe pânză, o masă compactă de oameni, greu de evaluat numărul lor. Stăteau în faţa unui perete pe care se zărea marginea de sus a unui tablou. Ei şi ?! Vânzătorul de lozuri îi dădu ocol, ciocnindu-se de bastonul domnului cu ochelari, de servietele celor trei bărbaţi care vorbeau tare când intraseră. Un tablou în care mai mulţi oameni, chiar foarte mulţi, admirau un tablou, agăţat pe perete, într-o expoziţie, un tablou. Se dădu mai aproape, simţind că are o revlaţie. Sigur, tabloul din tablou reprezenta aceeaşi cameră. Nu i se vedea decât marginea de sus dar era clar că este vorba tot de despre o mulţime admirând un tablou. Distinse detalii din tabloul real repetate în cel pe care-l priveau oamenii pictaţi de pictorul sud-american, vrăjitorul culorilor, în centrul tabloului real. Oho, tot mai multe detalii se distingeau dacă erai atent. Printr-un ciudat efect de perspectivă, mulţimea din tabloul din tablou se zărea oarecum de sus şi se vedea că este aceeaşi ca mulţimea din primul tablou. Privit de aproape, şi tabloul privit de privitorii din tabloul din primul tablou îşi releva unele detalii. Teribilă minuţiozitatea pictorului sud-american ! Lucrase cu lupa probabil, cu microscopul. Al treilea tablou reprezenta tot o mulţime de admiratori ai unui tablou, un tablou mare, cât jumătate din peretele unei expoziţii, şi un grup compact, de mulţi, greu de evaluat câţi, oameni care priveau spre acel tablou admirat de o mulţime de oameni, care, dacă oamenii dintr-un tablou ar avea şi gânduri, se minunau tocmai atunci de minuţiozitatea pictorului sud-american, care în tabloul din tablou figurase detalii din primul tablou, detalii care se regăseau apoi şi în tabloul din...
         Cei doi golănaşi dăduseră de câteva ori ocol mesei cu lozuri, îşi făcuseră cu ochiul şi se îndepărtaseră. Reveniră, trecură dintr-o parte în alta prin faţa ei şi se îndepărtară din nou.
''Gata ?''
''Gata !'' decise cel mai înalt.
         Porniră agale spre colţul străzii, se întoarseră fluierând şi, din câteva mişcări, îşi umplură buzunarele, mai făcură câţiva paşi fluierând, apoi o rupseră la fugă. După un sfert de oră, ascunşi în spatele gării şi siguri că nu i-a urmărit nimeni, începură evaluarea prăzii. 
''Asta zic şi eu lovitură !'' 
''Ha. ha, ne-am îmbogăţit .''
''Trebuia să le luăm pe toate.'' 
''N-au mai rămas multe.'' 
''Mai trage o dată !'' 
''Şi la mine la fel !''
''Ha, ha, hai să mai tragem ! ''
''De unde ? ha, ha...''
''De la mine.... şi eu de la tine !''
''Ia te uită ! Tot mai trage o dată!''
''Zău ?! Arată-mi ! Băftosule ! Hai, mai trage !''
''Pe ăsta.... nu, pe ăsta !''
''Ei ?'''
'Priveşte !''
''M-m-ai trage... Ce-ai făcut, mi l-ai dat tot pe primul ?...''
''Nu, uite-l pe primul !''
''Ei, fi-ar să fie! Hai să mai încercăm!''
''Tot aşa ?'''
'Tot.'' 
''Mai trage...''
''Încă unul....''
''Ne-am pricopsit... M-ai trage... şi încă o dată... mai trage... mai...''        
                                         

                       (GHEORGHE PĂUN, ''DISPARIŢIA UNUI VÂNZĂTOR DE LOZURI'')

                                   

          

            

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, prinde bine câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !

... sper că a fost o lectură plăcută ! 

sursa desenului - rândunica:

http://www.qbebe.ro/utile/desene_de_colorat/pasari

jurnalul (216)

Azi ... 08.septembrie,  ora 14.55
8 Septembrie ... are o însemnătate aparte pentru creştini: Naşterea Maicii Domnului ! 

Ziua … este plăcută, s-a încălzit treptat atmosfera...
Azi … am udat florile şi pomii din grădiniţa din faţa casei (datoria mea rămasă de aseară...) şi bucuria întâlnirii cu frumuseţile de pe aici, m-a făcut să mă ''joc'' cu telefonul surprinzând câte ceva ce mi-a plăcut mai mult pe moment:

Recunosc ... că, pe parcursul dezvoltării personalităţii mele, mi s-a apropiat de sufleţel ordinea chiar şi cronologică ! azi îmi spunea la telefon o prietenă că nepoţelul era uimit că s-a sărbătorit Sf Maria, întâi Sărbătoarea Mare şi acum cea Mică... nepoţelul spunea: ''nu începi cu cel mic şi pe urmă cu cel mare  ?!''  cum să-i explici unui copilaş că biserica are un calendar al sărbătorilor de care oamenii zilelor noastre s-a depărtat încet-încet dar sigur încât greu mai înţelege cineva de ce este aşa... în calendarul bisericesc creştin ortodox începerea anului este în 1 septembrie - pentru ceilalţi este pe 1 ianuarie... 

Sărbătoarea ... m-a ajutat ca să am ceva timp liber aşa că am trecut la scrierea ''jurnalului''...

O să avem tot ... zile calde şi în weekend !

În casă ... se aude doar jurnalul de ştiri... cutremure, taifunuri...

Fiind o zi veselă ... încerc să vă prezint o melodie ce mi-a plăcut ani mulţi, când îmi sărbătoream ''ziua'':

o viaţă...

             O VIAŢĂ ÎNCHINATĂ ŞTIINŢEI, 

                    UMANISMULUI  ŞI PĂCII

                            MARIE CURIES

                                                                       - EVE CURIE -


                                          INTRODUCERE

             Existenţa Mariei Curie este atât de bogată în evenimente  încât istoria vieţii sale ar putea fi povestită ca o legendă...
                                                                    x
                                                            x                x
             Ca să fim drepţi, fetele ştiu să se bată. Ochii Helei, aliata lui Josef, ard cu o strălucire sălbatică. Hela se simte nemulţumită că n-are decât şase ani şi jumătate; ar vrea să arunce cuburile cât mai departe, cu mai multă putere, invidiază cei opt ani ai Broniei, fiinţă impetuoasă, al cărei păr blond flutură în aer, în timp ce gesticulează să-şi apere armata înşirată între cele două ferestre.
             Alături de Bronia un aghiotant minuscul, cu şorţ, strânge muniţii, aleargă de la un batalion la altul, nu mai are astâmpăr, cu obrajii îmbujoraţi, cu buzele uscate pentru că a strigat şi a râs prea mult...
                                                                     x
                                                             x               x  
             Se deosebeşte prea puţin de colegele sale, ea, şcolăriţa care s-a ridicat acum din banca sa - din rândul al treilea aproape de una dintre ferestrele înalte ce dau pe terasa grădinii saxone, acoperită de zăpadă - şi care îşi repetă lecţia cu o voce sigură şi cristalină. Uniforma pensionului, din serj bleumarin, încheiată cu nasturi de metal, cu guler alb, scrobit tare, stânjeneşte parcă înfăţişarea acestei fetiţe de 10 ani. Unde sunt oare buclele blonde mereu revărsate ale micuţei Anciupecio ? O coadă prea strânsă, legată cu o panglică îngustă, ţine părul lins după urechile minuscule, perfecte, şi face aproape banală figura ei plină de dârzenie. O altă coadă mai groasă şi mai sobră a înlocuit pieptănătura ''englezească'' a Helei, sora Maniei, aşezată la pupitrul de alături. Îmbrăcăminte simplă, pieptănătură austeră, iată regulamentul ''şcolii particulare'' pe care o conduce domnişoara Sikorska.
                                                                     x
                                                             x               x
             Am încercat s-o zugrăvesc pe Mania Sklodowska, fetiţă şi adolescentă, cu jocurile şi cu munca ei.
             E sănătoasă, onestă, sensibilă şi voioasă. Are o inimă iubitoare. Este o fată, spun profesorii, ''remarcabil dotată''. Este o elevă eminentă. Dar până la urmă nu se deosebeşte totuşi întru nimic de copiii din juru-i decât prin nişte sclipiri fugare. Nimic nu semnalează încă geniul.
             Iată un alt portret: acela al tinerei fete. E mult mai sobru. În existenţa Maniei au dispărut chipurile iubite, pe care numai memoria ei fină le va mai reţine până în ultimele zile. Încet, încet şi prieteniile s-au schimbat. Nici pensionul, nici liceul, nici legăturile de colegialitate, aparent atât de puternice nu mai există, se  destramă destul de uşor, odată ce ele nu mai sunt menţinute de legăturile zilnice. Destinul Maniei se decide între două fiinţe pline de bunătate, de înţelegere şi de cinste, care sunt cele mai apropiate rude, - tatăl şi sora ei mai mare.
             Lângă aceşti prieteni doresc s-o prezint pe Mania clădindu-şi viitorul cu mintea ei bine dotată.
             Însă în vreme ce, cei mai mulţi îşi pun în gând lucruri lipsite de măsură, cât rămâne de umil - chiar şi în aparenta lui cutezanţă, - idealul viitoarei Marie Curie...
              (EVE CURIE, ''MARIE CURIE - O VIAŢĂ ÎNCHINATĂ ŞTIINŢEI, 
                                                   UMANISMULUI ŞI PĂCII'')
   (sursa:https://ro.wikipedia.org/wiki/Marie_Curie )


... postarea este propusă de Zinnaida unde veţi găsi cele mai multe date...
... provocarea are sloganul ''Click&Comment Monday''! 
... distribuie pe reţele articolele care îţi plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este:  ''MARIE CURIE - O VIAŢĂ ÎNCHINATĂ ŞTIINŢEI, UMANISMULUI ŞI PĂCII'', EVE CURIE






(sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/%C3%88ve_Curie )

lăcaşul tăcerilor mele...

... este duminică... după ora 12 a venit şi pe la noi PLOAIA !!!
... am citit câteva versuri minunat scrise de prietena mea virtuală, doamna Nora (Anna-Nora Rotaru):

''În tăcerile albe, înmărmurite, de cleştar,
 Şoptesc vraja cuvintelor sacre, nespuse
 Şi sub lumina pală a lumânărilor pe-altar,
 Îmi las gândurile îngenunchiate şi supuse !
                        Mă plec şi eu cu ele, deschizând firide,
                        Ascunse-n adâncul sufletului, sub cheie,
                        Numărând firele nisipului-n clepsidre,
                        Le azvârl în flăcări şi prinzând scânteie,
Voi aprinde cărbunele vieţii, aproape stins,
Cu trăirile arse, ca vechi ruine de cetate,
Suflând în spuza sufletului, de dor încins,
Poate-or reînvia speranţe, pe undeva uitate....
                        Să-mi pot deschide geamul ermetic închis,
                        În lăcaşul cu pereţii umezi, mucegai şi frig...
                        Înlăuntru să m-astepte, mult visatul Paradis,
                        Să mă pierd în el, să mă regăsesc când strig !
Bucăţi de suflet, răvăşite, să le-adun în pripă,
Să uit de anii fără tine, atât de goi, sihaştri...
S-adun nisipul în clepsidră, ce-oi aduna pe-aripă
Până m-oi reîntoarce, la locul meu-ntre aştri !''

         (ANA NORA ROTARU, ''LĂCAŞUL TĂCERILOR MELE'')

omul din Marte...

           OMUL DIN MARTE

                                                   de GUY DE MAUPASSANT

              Lucram în birou, când servitorul anunţă:
-Vrea să vă vorbească cineva, domnule.
-Pofteşte-l înăuntru.

              Un omuleţ intră şi salută cu aerul unui biet profesoraş cu ochelari, al cărui trup firav plutea în hainele prea largi.
-Vă cer scuze, miii de scuze pentru deranj, bâigui.
-Luaţi loc.
              Se aşeză şi începu:
-Trebuia neapărat să văd pe cineva şi numai dumneavoastră... În sfârşit... Ceea ce vă voi spune e atât de straniu, încât vă rog să mă credeţi pe cuvânt că nu sunt nebun, tocmai pentru că îmi dau seama de ciudăţenia mărturisirii mele.       

-Vă ascult.

-Nu, domnule, nu sunt nebun dar am aerul rătăcit al celor care au meditat mai mult decât ceilalţi şi au depăşit puţin (oh, atât de puţin !) limitele gândirii obişnuite. Pe lumea asta nimeni nu se gândeşte decât la treburile lui, la averea, plăcerile, viaţa lui, adică. (...) Dar cine gândeşte cu adevărat ? Nimeni ! Oh, scuzaţi-mă ! Revin la subiectul meu. Sunt aici de cinci ani. Dumneavoastră nu mă cunoaşteţi, eu însă vă cunosc prea bine... N-am fost niciodată pe plaja dumneavoastră sau la cazinoul unde vă petreceţi atâta timp. Eu îmi petrec vremea pe faleze, sunt îndrăgostit de falezele de la Étretat. Nu ştiu altele mai frumoase, mai aducătoare de sănătate. De sănătate spirituală, vreau să spun. Un zid măreţ de stâncă pe care se aşterne, între cer şi ape, o întindere de iarbă proaspătă, la marginea uscatului, dominând oceanul ! Cele mai minunate zile le-am trăit lungit în plin soare, visând la o sută de metri deasupra valurilor Mă înţelegeţi ?  

-Sigur.

-Atunci pot să vă pun o întrebare ?

-Vă rog.

-Credeţi că celelalte planete sunt locuite ?

              Nu am ezitat:

-Desigur, sunt convins.

              Îl cuprinse o bucurie neobişnuită, se ridică, se aşeză şi abia se stăpâni să nu mă strângă în braţe.

-Ah ! Ce noroc ! Ce fericire ! Cum m-am putut îndoi de dumneavoastră ? Un om care nu crede în pluralitatea lumilor locuite nu poate fi inteligent. Trebuie să fii un cretin, o brută ca să-ţi închipui că miliardele de universuri înstelate strălucesc şi se rotesc numai spre a-l distra pe om - această gâză stupidă -, ca să nu pricepi că pământul e doar pulbere invizibilă în pulberea lumilor, că sistemul nostru solar se reduce la câteva molecule de viaţă siderală ce se vor spulbera curând. Priviţi Calea Lactee, acel fluviu de stele, şi gândiţi-vă că nu e decât o pată pe întinderea infinită! Reflectaţi la aceasta numai zece minute şi veţi înţelege că nu ştim nimic, nu pricepem nimic... Nu cunoaştem decât o părticică infinitezimală şi nimic dincolo de ea dar ne închipuim şi afirmăm atâtea ! Ha, ha, ha ! Dacă ni s-ar dezvălui dintr-o dată marele mister al vieţii extraterestre... ce uimire !

         [În continuare, straniul vizitator îi face gazdei sale o expunere bogată despre planetele sistemului nostru solar şi în special despre Marte.]

              Îmi arunca cifrele cu asemenea siguranţă, cu atâta încredere de comerciant care cunoaşte valorea numărului încât nu m-am putut abţine să nu pufnesc în râs şi îmi veni să-l întreb cât cântăresc pe Marte zahărul şi untul.

-Râdeţi, domnule, clătină el capul. Mă luaţi drept idiot după ce m-aţi considerat nebun ! Dar cifrele pe care vi le citez sunt cele pe care le veţi găsi în toate tratatele de astronomie. Diametrul lui Marte este aproape jumătate din cel terestru; suprafaţa sa reprezintă 26 % din cea a globului nostru. Volumul său e de 6 ori şi jumătate mai mic decât al Pământului, iar viteza celor 2 sateliţi ai săi arată că are o greutate de 10 ori mai mică. Or, intensitatea greutăţii depinzând de masă şi volum, adică de greutatea şi de distanţa dintre suprafaţă şi centru, rezultă în mod indiscutabil că pe această planetă există o stare de imponderabilitate ce face viaţa cu totul diferită, reglează - inexplicabil pentru noi - acţiunile mecanice şi face să predomine speciile înaripate. Da, domnule, fiinţa de pe Marte poartă aripi. Ea zoară de la un continent la altul, se plimbă asemenea unui duh, în jurul universului său de care, însă, o leagă atmosfera pe care nu o poate depăşi, cu toate că... În sfârşit, închipuiţi-vă planeta aceasta acoperită de plante, arbori şi animale, ale căror forme nici nu le bănuim, şi locuită de făpturi înaripate, aşa cum au fost descrişi îngerii ! Eu le văd zburând deasupra câmpiilor şi oraşelor în văzduhul auriu de acolo. Fiindcă s-a crezut cândva că atmosfera de pe Marte este roşie, după cum a noastră e albastră, dar ea e galbenă, domnule, de un galben auriu minunat. Vă mai miraţi atunci că astfel de făpturi au putut săpa canale largi de 100 de km ? Şi, pe urmă, gândiţi-vă numai la ceea ce a realizat ştiinţa la noi de un secol încoace... doar un secol... şi vă veţi da seama că marţienii ne sunt probabil superiori...

              Tăcu brusc, plecă ochii, apoi murmură cu voce groasă:

-Mă veţi lua drept nebun... dacă vă voi spune că... era să-i văd... chiar eu... seara trecută... Ştiţi poate că ne aflăm în anotimpul stelelor căzătoare. Mai ales în noaptea de 18 către 19 se văd asemenea stele; probabil în acest moment planeta noastră străbate resturile unei comete. Şedeam pe stânca Mane-Porte, acel enorm picior de faleză care înaintează în mare, şi priveam ploaia de mici universuri de deasupra mea. E un spectacol mult mai vesel şi mai încântător decât focurile de artificii. Deodată am zărit deasupra mea, în imediata apropiere, un glob luminos, transparent, înconjurat de aripi uriaşe şi fremătătoare sau cel puţin aşa mi-au părut în penumbrele nopţii. Sălta asemenea unei păsări rănite, se rotea ca un titirez scoţănd un vuiet misterios şi părea lipsit de suflare, muribund, pierdut. A trecut pe dinaintea mea. Aducea cu o enormă sferă de cristal, plină de fiinţe îngrozite, abia vizibile, care se agitau ca echipajul unei nave în pierzanie ce nu mai poate fi stăpânită şi se rostogoleşte din val în val. Şi globul acesta straniu, descriind o imensă curbă, s-a prăbuşit în mare, de unde a răzbătut zgomotul cumplitei sale căderi, asemeni unei lovituri de tun. De altfel, toţi oamenii din regiune au auzit bubuitura extraordinară dar au luat-o drept tunet. Eu singur am văzut... Dacă ar fi căzut pe uscat, lângă mine, i-am fi cunoscut pe marţieni. Să nu spuneţi niciun cuvânt, domnule, gândiţi-vă multă vreme, şi povestiţi întâmpalrea aceasta într-o bună zi, dacă veţi voi. Da, am văzut... prima navă aeriană, prima navă astrală lansată în infinit de fiinţe gânditoare... Numai dacă nu cumva am asistat doar la sfârşitul unei stele căzătoare atrase de Pământ. Fiindcă trebuie să ştiţi că planetele vânează universurile rătăcitoare ale spaţiului, aşa cum îi urmărim noi pe vagabonzi. Pământul, care este uşor şi lipsit de putere, nu poate opri din calea lor decât pe mărunţii trecători ai imensităţii.

              Se ridicase exaltat şi delira deschizând braţele spre a imita mersul aştrilor:

-Cometele care bântuie la graniţele marii nebuloase din care ne-am născut, cometele, păsări libere şi luminoase, vin către soare din adâncurile infinitului. Vin către astrul strălucitor, târând în urma lor o imensă coadă luminoasă; şi vin cu o repeziciune atât de mare în cursa lor nebună, încât nu pot atinge soarele; după ce trec pe lângă el, sunt aruncate din nou în spaţiu de însăşi viteza căderii lor. Dacă totuşi, de-a lungul călătoriilor lor extraordinare, trec prin preajma vreunei planete puternice şi dacă, deviate din calea lor, simt influenţa irezistibilă a acesteia, rămân atunci captivele noului stăpân. Parabola lor nemăsurată se transformă într-o curbă închisă şi astfel putem calcula întoarcerea cometelor periodice. Jupiter are opt sclave, Saturn numai una, Neptun tot una plus o armată de stele căzătoare... Atunci... Atunci... am văzut doar cum Pământul a oprit din zborul său un mic univers rătăcitor... La revedere, domnul meu, nu-mi spuneţi nimic, reflectaţi şi povestiţi toate acestea într-o zi, dacă veţi considera că merită...

              Aşa am şi făcut. Fiindcă smintitul acesta mi-a părut mai puţin stupid decât un simplu rentier.

                                         10 octombrie 1889

                       (GUY DE MAUPASSANT, ''OMUL DIN MARTE'')
                                 - traducere ANDREI NICULESCU -       

          

            

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, prinde bine câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !

... sper că a fost o lectură plăcută ! 

sursa desenului - rândunica:

http://www.qbebe.ro/utile/desene_de_colorat/pasari