din liceu...

             Umblând prin amintirile mele, perioada liceului - cu cei 5 ani de cursuri - este plină de multe ... şi vesele şi mai puţin vesele...
             Simpatic a fost că nu aveam în clasă decât 4 băieţi! Deci clasă de fete ... majoritare...
             Acum îmi dau seama, privind în urmă, că, în viaţa mea, aceşti ani de liceu au fost, pe ansamblu, ani frumoşi...
             Din perioada terminării liceului, am găsit două poezii, importante pentru mine pentru că vorbesc despre întămplări legate de noi, elevii de atunci, şi profesorii noştri ... Au trecut atâţia ani de atunci dar parcă a fost ieri când citesc aceste versuri...
             Îmi pare tare rău că nu mai ştiu cine a fost autorul/autorii versurilor ...
             Versurile vorbesc despre doi profesori ( printre cei mai populari şi importanţi ) pe care i-am avut: profesorul de istorie, dl R... şi directoarea noastră (dar şi profesoara noastră de chimie analitică, în acelaşi timp), dna C...
             Când am avut întălnirea de 10 ani, dl R..., profesorul de istorie a citit caieţelul meu unde aveam printre multe alte rânduri, şi aceste versuri, şi l-au amuzat cele scrise!
             Mi-e drag de aceste versuri ... de aceea încerc să le transmit mai departe:

 AMINTIRE PENTRU PROFESORUL DE ISTORIE
       Cu istoria stăm bine
       Ne luptăm cu ani şi zile
       Cu start din antichitate
       Biete timpuri demodate
       Cu statui din bronz turnate
                                           vreme.
                       Talmeş-balmeş, unt cu ouă
                       Ieşit din secolul IX
                       În ţara medievală
                       O puserăm la popreală
                       Aveam frică de scrinteală
                                                        şcoală.
       Că aşa la o adică 
       Ştiind că ce e mult ne strică   
       Ce avem noi cu atâtea lupte   
       Că tot nu ţinem minte
       Ne e gândul la plăcinte
                                       în oră.
                       La prima secundă în clasă
                       Cu catalogul pe masă
                       Dl R... e supărat
                       Că ''cutare'' a absentat
                       C-un ''fugit'' la-ncoronat
                                                   sărmanul.  
       Şi lecţia următoare
       Ne-o copiam fiecare.
       Pe la jumătate-n oră :
       Copii, vă zic o parolă  
       Cu chenar de-aureolă, 
                                 o poantă.
                       Puneţi umăr de la umăr
                       Şi credeţi că eu sunt tânăr,
                       Am 20 de ani, băieţi,
                       Şi-s frumos, cu calităţi,
                       De vă-ntrec pe voi, pe toţi
                                                        şi toate.
       Luaţi aminte de la mine
       Că 1 aprilie vine...
       Am răfuială în clasă
       Cu-o Ileană arătoasă,
       Zău de nu i-o fac, frumoasă
                                            poantă.
                        Ca timpul să treacă bine
                        Glumitul se mai cuvine
                        Printre date: ha, ha, ha!  
                        Încălzeşte inima
                        Gonind şi plictiseala
                                                   de oră.
       Domn profesor rău ne pare
       Că am dat această lucrare
       Ore au fost, când se putea
       Să scăpăm pe atunci de ea!
       Şi zău, mai bine era
                                  odata.
                        Noi vă mulţumim fierbinte
                        Şi vom porni înainte.
                        N-o să uităm niciodată 
                        Cât aţi fost de minunat,
                        Mulţumire înc-o dat'
                                                 şi adio!
       Fericire, viaţă lungă
       Şi norocul să v-ajungă,
       Soarta să vă fie bună,
       Să fiţi mereu împreună,
       Să vă vedem cu maşină
                                        acum!      

                                 AMINTIRE PENTRU DOAMNA DIRECTOARE
       Primul careu nu-l vom uita
       Nu vom uita vocea ce-l domina
       Eram toşi mici şi-aşa naivi
       Dar vocea parcă ne răscolea. 

       Ne era frică de anul doi
       Cu dvs ore aveam
       Turuiam ionii şi cationii
       Oricând de ''zece'' noi îi spuneam.
                    refren: Unde s-au dus, unde-am ajuns     
                                Unde sunt vremurile de altădat'
                                Cum au trecut, de ce n-au stat
                                De ce au zburat anii
                                                   şi ne-au lăsat?       
       Tremurau sticle şi eprubete
       Până când seama cu toţii ne-am dat
       Că sunteţi bună, aşa de bună
       Şi ce mult noi ne-am bucurat!

       În anul doi, la despărţire,
       În ochii tineri, lacrimi aveam,
       Chiar nevăzute, le-am şters cu grijă,
       Misterul fricii nu-l mai aveam.
                    refren: Unde s-au dus, unde-am ajuns
                                Unde sunt vremurile de altădat'
                                Cum au trecut, de ce n-au stat
                                De ce au zburat anii
                                                   şi ne-au lăsat?       
        Acum zâmbim că ştim c-atuncea
        Odată în clasă larmă era
        Râdeam cu toţii şi eram veseli
        De parcă lumea a noastră era.

        Când aţi sosit aşa de-odată
        Deplină linişte s-a coborât
        V-aţi supărat şi-aţi dat lucrare
        Ce-n catalog însă nu a apărut.
                     refren: Unde s-au dus, unde-am ajuns
                                Unde sunt vremurile de altădat'
                                Cum au trecut, de ce n-au stat
                                De ce au zburat anii
                                                   şi ne-au lăsat?
        În ceilalţi ani, care-au trecut
        V-am mai văzut, aşa de rar,
        Doar pe culoare şi coridoare
        Şi la careuri expunând clar.

        Noi vă dorim mult şi fierbinte
        Fiţi doamnă, fiţi fericită mereu
        Norocu-n viaţă să vă zîmbească
        Succes oriunde veţi fi la greu. 

P.S.
  Acum când le recitesc, cu mintea de acum, mă gândesc că sunt usor copilăreşti...dar mai păstreză din farmecul de atunci...
  Cine mai ştie, în ziua de azi, cum erau, la liceu, careurile ...?  Eram pe atunci prin 1978...
  Şi cât de multe altele, legate de anii de dinainte de 1989...
                                

de ce... prietena japoneză?

       De ani mulţi, de foarte mulţi ani... am fost atrasă de lumea fascinantă din arhipelagul japonez...
       Am citit tot ce am putut găsi despre viaţa modernă, obişnuită a unui japonez sau a unei japoneze, despre minunata viaţă culturală, despre respectul pentru tradiţii dar şi curiozitatea continuă pentru noutate,  despre zbuciumul acestui popor străbătând istoria ... am vizionat multe filme create de japonezi sau de alţii (fascinaţi de acest popor) ...
       Am reuşit să am şi o mică colecţie: o moneda japoneză (primită cam prin 1993, în Gara de Nord din Bucureşti, de la un băiat japonez cu care am schimbat reciproc monede din ţările noastre !), câteva romane cu actiunea în Japonia, 1 album foto despre Japonia, o carte despre istoria Japoniei, o carte despre cultura japoneză, câteva CD-uri cu filme japoneze ... şi ceea ce contează cel mai mult pentru mine ... posibilitatea recentă de a viziona programul tv ''NHK World''!
       Cunosc puţine cuvinte japoneze ... aşa pentru pură plăcere!
       Am suferit ori de câte ori am auzit de cutremure ... taifunuri ... marile  pagube şi suferinţe provocate de evenimentul trist din 2011 ... 
       Admir pe zi ce trece acest popor educat, admir modul cum ştie să se organizeze ca să depăşească momentele grele ...
       Mă minunez că există aşa ceva pe lume ... 
       Ori de căte ori sunt zbuciumată şi prea afectată de viaţa mea cotidiană, care de atât de multe ori nu se desfăşoară aşa cum ar trebui (oare eu nu sunt ok ? sau societatea/colectivul... din care fac parte este total diferită/diferit de structura mea interioară ?... şi mă fac să sufăr enorm şi să devin din ce în ce mai interiorizată, mai tăcută ... un simplu executant al unor cerinţe de moment pentru a realiza ce trebuie! ) ...  mă gândesc la Japonia sau caut tv ''NHK World'' şi, brusc, uit de toată tristeţea mea şi parcă de când lumea sunt în arhipelagul japonez ...   
  

amintirile adolescenţei din Bucureşti

     Despre adolescenţa lui în Bucureşti, ticuţu mi-a povestit pe parcursul vieţii destul de multe dar trecerea anilor a făcut ca să mai uităm (şi el, şi eu) multe şi să ne amintim acum doar de acestea:

             ...Ca la toate familiile din acea perioadă, războiul al doilea mondial a influenţat şi viaţa familiei lui ticuţu: tatăl lui, Banu, a fost chemat în armată pentru front ... iar acasă mama, Frusina, a rămas cu 7 copiii, de vărste diferite: Drăgan-5 ani, Savu- 7 ani, Stan- 9 ani, Dida -11 ani, Vasile(ticuţu)-13 ani, Culina-15 ani, Costică-17 ani ... Singura sursă de trai: munca câmpului ... ea şi copiii...

             În 1940 ticuţu terminase 7 clase la şcoala din comuna Dorobanţu ...

            Un unchi de la Bucureşti, Lică, din partea mamei Frusina (căsătorit cu o soră a mamei), s-a gândit că ar fi bine pentru ticuţu, Vasile, ca să meargă mai departe cu şcoala, la Bucureşti!

            Dar ca să se susţină la şcoală, şcoală de meserii (timp de 3 ani, echivalentă cu liceul industrial din zilele noastre), ticuţu a trebuit să intre şi ucenic ... la croitorie, pentru a plăti şcoala... în Bucureşti!           

            Şi aşa a ajuns ticuţu să locuiască la dl Popescu, în strada Buzeşti nr.7, unde era casa şi atelierul de croitorie, iar şcoala de meserii era pe Calea Călăraşi... 
            La dl Popescu a locuit şi lucrat, ca ucenic, ticuţu timp de 2 ani.
            Aici a învăţat ticuţu cum să folosească o maşină de cusut, cum să facă lucrurile de început, mărunte, ale croitoriei: festonări ... Şi a mers bine şi cu şcoala de meserii...

           Dna Ecaterina Popescu (soţia dlui Popescu) lucra ca menajeră în casa a două doamne din ''lumea bună'', printesele ... 2 surori .... Dna Ecaterina venea, ca origine, din  Sighişoara, de unde  cunoştea bine familia prinţeselor.

          Cu dna Ecaterina se deschidea pentru ticuţu portita către o lume aparte ... 

          Prinţesele erau vara în Bucureşti, în casa lor din str. Porumbaru nr.8, lângă şoseaua Kisseleff

... şi toamna, plecau la Paris unde aveau o a doua casă...
         Strada Porumbaru era frumoasă: numai vile mari şi frumoase, ale celor din ''lumea bună''...
         Ce făcea ticuţu meu atunci, pe lângă dna Popescu?...Trebuia să o ajute!

         La pregătirile pentru anumite petreceri organizate de aceste prinţese (când erau în Bucureşti) ... Ajuta la curăţenia ce se făcea peste tot, ajuta la cumpărături, ajuta la transportul cumpărăturilor ... În această perioadă dna Popescu mai avea câte o fată, ca ajutor, în toate pregătirile ...

         Printre altele, ticuţu mi-a povestit cum era cu pâinea: veneau prin cartier căruţe cu pâine, se  striga:Pâineaaaaa! şi mergeai să cumperi de la cel care era venit cu pâine de la fabrică....Erau 2 fabrici pe atunci: Grozăveşti şi Gagel (care avea cea mai bună pâine).

         La bucătărie ticuţu doar privea cum se găteau specialităţile de către dna Popescu...

        Ce mai făcea ticuţu: ajuta la transportul tăvilor cu cafele şi altele, până în camera dinaintea salonului de primire al printeselor (de acolo tavile erau luate de persoana stabilită să servească invitaţii)...

         În salon, cele doua prinţese si invitaţii ascultau muzică (la patefon şi radio), dansau, serveau masa, jucau cărţi...

        Când nu erau petreceri, ticuţu o ajuta pe dna Ecaterina la alte activităţi: le servea pe prinţese cu tăvi cu cafele cand se sculau dimineaţa...

        Iarna, ticutu o ajuta pe dna Popescu la alte activităţi: la curăţatul zăpezii de prin curtea casei prinţeselor şi multe alte treburi mărunte ...În lipsa prinţeselor, casa era păzită noaptea de un paznic.

        Asta era prin 1941-1942-1943...

        Dar şcoala de meserii, la care era elev în tot acest timp, a cerut, la un moment dat, ca ticuţu să facă practică şi în atelier mecanic şi aşa a trebuit să plece de la dl. Popescu ...
        Aşa a ajuns la dl. Rizescu care avea şi croitorie (ca să continue să muncească ca ucenic-pentru a plăti şcoala) dar şi atelier mare, pe profil mecanic (pentru a efectua practica cerută de şcoală)... Şi a locuit în str. Dr. Felix, colţ cu bld. Ioan Cuza...Şi a continuat ca elev şi la şcoala de meserii...
        Şcoala a terminat-o în 1943 dar ticuţu a rămas încă un an la atelierul d-lui Rizescu ca într-o practică plătită...în atelierul mecanic: reparatii de pompe şi altele...
        Tot de Bucureşti se leagă amintirile lui ticuţu privind începuturile lui ca utecist (organizatia celor mai tineri membri, în cadrul activităţilor ce ţineau de partidul comunist) !!!!!!!!!!!
        Activişti din partidul comunist îl contactaseră prin toamna lui 1944 şi aşa a ajuns să se formeze ca utecist şi să  participe la şedinţe, la formare de noi membri, la diverse actiuni desfaşurate de comunişti, etc...  

         Timpul liber?Erau plimbările prin Bucureşti! Ce frumoase erau plimbările la pădurea Băneasa, în grădina Cişmigiului ...

        Cu prieteni mai mari, mergea la cursele cu cai la hipodromul Băneasa (unde a şi pariat pe cai dar fără mari câştiguri!) ...      
        Mergea la cinematograful Volta Buzeşti sau la cinematograful Marconi din Griviţa ... Rulau filme bune dar atracţia era dată de ... trupele de revistă (erau dansatoare care creau atmosferă plăcută până să înceapă filmul) ... Deci mergea pentru fete!!!
        Atunci a cunoscut şi o fată, prezentată de un prieten al lui, Ion Stochiţă...
        S-a înscris şi la şcoala de dans unde mergea de 2-3 ori pe săptămână: învăţa tangouri, valsuri câte 2 ore pe zi...
        Sâmbăta şi duminica mergea să mănânce la cantina patronată de dna Maria Antonescu, soţia generalului Antonescu, cantină cu mâncare bună şi multă, la preţuri convenabile...
        Amintiri frumoase ... pentru un adolescent de 15-16 ani!  
        Asta a fost până în toamna anului 1946, când ticuţu a trebuit să plece la ţară, la Dorobanţu, la propunerea care i se făcuse de către activiştii de partid de a activa la organizatia judeteană Călaraşi ...
        În acelaşi an, ticuţu şi-a cumpărat şi o maşină de cusut, de la dl Lăzărescu, ce locuia în bld. Magheru, tot în Bucureşti, şi avea atelier cu multe maşini de cusut ...
        Maşina aceasta ... îl va ajuta pe ticuţu să nu uite ce a învăţat la Bucureşti!!!  

din lumea arabă...

                       Fragment din jurnalul de amintiri al ticuţului:
    ''Trebuie să amintesc că în acest timp eu am lucrat pe şantiere internaţionale ca Siria - Libia...

    ... 1978 - am plecat în Siria la rafinăria petrolieră Banias situată pe malul Mării Mediterana, pe timp de 2 ani de zile (1978-1979).

  ...  Venind în ţară, am stat in concediu 3 luni de zile, apoi am lucrat la Turnu Severin, la apa grea...

    ... 1982 - am plecat în Libia pe şantierul din Surman. Aici am lucrat timp de 2 ani şi jumătate, adică 1982 - 1984.

   ... Am cele mai plăcute amintiri din viaţa mea ... petrecute cu soţia mea, la  Marea Mediterană, în frumosul oraş Banias şi în alte oraşe ca Alep, Damasc, Latakia...''    

de-ale începuturilor creştine

          Încercând să aprofundez cunoştinţele mele privind scrierile marelui şi regretatului istoric,  de câteva zile ''plecat'' dintre noi, Florin Constantiniu, - o persoană care mi-a plăcut ori de câte ori apărea în discuţii televizate, pe teme legate de istoria poporului român, plin de curaj în afirmaţii şi combativ - am găsit câteva rânduri scrise de dl Florin Constantiniu, privind începuturile creştine ale populaţiei de pe meleagurile româneşti.
           Pentru că, de mulţi ani, articolele care fac referire la părţi mai puţin cunoscute din istoria noastră ca popor, mă interesează din ce în ce mai mult, am găsit de cuviinţă să prezint prin blogul meu, acest fragment din articolul dlui Florin Constantiniu - ca un mod de a-mi exprima atât admiraţia faţă de enormul bagaj de cunoştinţe istorice ale dânsului, cât şi ca pe un fragment care mi-a plăcut mult prin cele afirmate:
     

          '' Pentru a înţelege mai bine crâmpeiele de viaţă bisericească – monastică, în primul rând – coborârea la obârşie este necesară. Una din caracteristicile creştinismului românesc este pătrunderea şi răspândirea învăţăturii lui Hristos de-a lungul unei lungi perioade, de la timpurile apostolice la încheierea etnogenezei românilor.

           Dacă în cazul bulgarilor, ungurilor, ruşilor, de pildă, cunoaştem momentul, când un conducător politic – ţar, rege, mare cneaz – a impus creştinismul poporului său, românii apar dintru început ca un popor creştin. Miracol şi enigmă, întocmai ca şi continuitatea daco-romană, apoi română, la nord de Dunăre, în perioada migraţiilor (secolele III-XIII) s-ar putea repeta. În fapt însă, difuzarea creştinismului şi formarea poporului român au fost două procese concomitente, care s-au asociat în chipul cel mai strâns. Creştini am fost de când am apărut ca neam.

           În Evul mediu, în lumea creştină, orice autoritate politică, era, în mod obligatoriu, dublată de una religioasă: alături de voievod, cneaz, rege stătea un prelat – episcop, mitropolit sau, la nevoie, un stareţ care-şi dobândise o autoritate spirituală. Când s-au întemeiat domniile româneşti, voievozii au avut alături ierarhi recunoscuţi de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol.

          Aşa cum creştinarea românilor s-a desfăşurat pe tăcute şi neştiute, tot astfel, în împrejurări care rămân în obscuritate, în spaţiul carpato-dunărean, organizarea bisericească s-a aflat sub semnul hesihasmului (isihasmului), acel curent, care, originar încă din secolele IV-V, s-a afirmat plenar în secolul al XIV-lea prin învăţătura Sfântului Grigore Palama. Obiectivul lui era înălţarea, prin asceză, a omului până la perceperea luminii taborice, a strălucirii Mântuitorului, vădită în Schimbarea la Faţă. Atingerea unei trepte atât de înalte, de curăţie sufletească şi de comunicare cu Dumnezeu, pe Care „a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor”, cerea o forţă spirituală, capabilă să lupte cu ispitele şi să găsească, prin rugăciunea neîncetată, calea spre Domnul.

           Dacă, atunci, în secolele XIV-XV şi chiar mai târziu, până la reînnoirea paisiană nu am avut clerici de rafinamentul teologic al palamiştilor, în schimb, hesihaştii români au devenit sihaştrii, pustnici, călugări retraşi în solitudine, dar gata oricând să dea sfatul cel bun pentru zidirea spirituală sau conduita în lume. Termenul însuşi de „sihastru” şi, mai ales, locul ocupat de el în imaginarul popular – unde este înconjurat de respect – dă măsura legăturii puternice dintre trăirea isihastă şi percepţia ei în masa credincioşilor.

           Ajungem astfel la altă trăsătură a monahismului românesc: dialogul permanent dintre monahi şi laici. Trei factori sunt de avut în vedere pentru a înţelege această realitate. Mai întâi, permeabilitatea socială: în imensa lor majoritate, călugării au aceeaşi origine rurală ca şi masa credincioşilor. Ţăranul se recunoaşte în ţăran, în graiul, reprezentările, obişnuinţele atât ale unora, cât şi ale altora. În al doilea rând, rezultat al împrejurărilor vitrege – am fost mereu „în calea răotăţilor” – numai o elită cu totul restrânsă a clerului avea o înaltă cultură teologică; grosul clerului călugăresc şi mirean se împărtăşea din aceeaşi cultură de sorginte populară, ca şi credincioşii care îl frecventau. Dialogul devenea astfel foarte lesnicios. În sfârşit, prin stilul de viaţă, călugărul, supus ascultării, avea de îndeplinit diverse munci fizice, care, într-o lume agrară, erau, de regulă, activităţi legate de cultura pământului şi creşterea vitelor. Ţăranul, venit la mănăstire, vedea pe „părintele” lucrând la câmp sau îngrijind de vitele sau stupii mănăstirii, întocmai ca şi el în gospodăria lui.

            Toate acestea „au spart” zidurile mănăstirii şi au integrat organic comunităţile călugăreşti în societatea românească. Respectul credinciosului de rând pentru omul în rasă nu-l înstrăinează în nici un chip pe cel din urmă de cel dintâi. Cleric şi laic se află într-o desăvârşită unitate spirituală şi mentală.

            Aceste trăsături ale vieţii bisericeşti s-au păstrat nealterate din Evul mediu până astăzi. Este ceea ce explică locul eminent ocupat de Biserică în viaţa societăţii, prestigiul de care ea se bucură, forţa credinţei vădită, cel mai pregnant, în marele aflux de credincioşi la sărbătorile Bisericii.''

           - Florin Constantiniu, decembrie 2011...

omletă portocalie

O reţetă pentru 4 persoane:
     Ingrediente: 1 1/2 ceaşcă făină, 2 ouă, 2 ceşti lapte, un praf de sare, 5 ml ulei, 2 portocale (coaja rasă şi zeama de portocală), 1/2 ceaşcă zahăr farin.
     Mod de preparare:
     Se amestecă ouăle, făina, jumătate din ulei, coaja rasă de la portocale, sarea. Se adaugă treptat laptele. Se amestecă bine. Se prăjeşte în ulei bine încins. Se asează pe un platou. Se presară zahăr farin.
     Sosul: zeama de la cele 2 portocale, 2 linguriţe zahăr pudră. Se amestecă. Se pune pe foc şi se fierbe până se obţine un sirop.
     Se toarnă siropul peste omleta de pe platou.
     Se serveşte caldă!

turtă în foi

         Micuţa pregăteşte o specialitate, numită în Bărăgan, turtă în foi!
        Ingrediente: 5 ouă, 700 ml apă, drojdie (cât o nucă), 2 linguri zahăr, un praf de sare, 250 g margarină (sau untură), zahăr farin, făină cât cuprinde, ulei.
        Mod de preparare:
        Se cerne făina.
        Se bat spumă ouăle. Se adaugă în mijlocul făinii.
        Se dizolvă drojdia în puţină apă călduţă şi puţin zahăr. Se lasă la loc călduţ, pentru a se înmulţi drojdia.
        Se frământă făina cu ouăle, drojdia şi zahărul (dizolvat în puţină apă călduţă). Se adaugă şi sarea dizolvată în puţină apă călduţă. Se amestecă bine şi se adaugă apă călduţă, treptat, până se obţine un aluat consistent, uşor de întins pe masă.
        Se acoperă aluatul cu o pânză şi se lasă la dospit, circa 15 minute.
        Se împarte aluatul în bucăţi egale, potrivite ca mărime, aproape 10-15 bucăţi.
        Fiecare bucată se întinde ca o foaie de formă pătrată  (10 cm), subţire ca grosime şi se unge cu margarină (sau cu untură).
        Foile unse cu margarină (sau untură) se pun una peste alta.
        Se întinde iar aluatul (cele 10-15 bucăţi, puse una peste alta), întinzând o foaie subţire de aluat. Se taie în bucăţi de dimensiunea dorită.
        Se prăjesc în ulei bine încins.
        Se pudrează cu zahăr farin.            
        Se mănâncă, de preferinţă, calde!