miercuri, 17 octombrie 2018
zile de recoltare...
marți, 16 octombrie 2018
stăpânul muntelui....
Al.Dumas
STĂPÂNUL MUNTELUI
În mijocul lanțului de munți care brăzdează Spania în toare direcțiile, de la Bilbao la Gibraltar şi de la Alicante la capul Finister, masivul cel mai poetic fără îndoială prin înfățişarea pitorească dar şi prin amintirile istorice legate de el este Sierra Nevada care urmează după Sierra de Gádor, despărțit de acesta doar printr-o vale fermecătoare, unde îşi are unul dintre izvoare micul fluviu Órjiva, care se varsă în mare între Almuñécar şi Motril.
××××
Ginesta... Era o fată între şaisprezece şi optsprezece ani care, în unele privințe, părea să aparțină vreunui trib maur deşi, în alte privințe, părea îndreptățită să ceară un loc în marea familie europeană. Încrucișare probabilă a celor două rase, ea forma o verigă intermediară ce îmbina într-un amestec deosebit seducția arzătoare şi magică a femeii din sud cu dulcea şi suava frumusețe a fecioarei din nord. Părul atât de negru încât avea reflexul albăstrui al aripii de corb, încadra, căzând pe lângă gât, fața cu un oval desăvârșit şi demnă. Ochii mari albaștri ca brebenocul umbriți de gene şi sprâncene de culoarea părului, un ten mat şi alb ca laptele, buze fragede ca cireșile, dinți mai frumoși ca perlele, gât asemănător prin grație şi suplețe celui de lebădă, brațe un pic cam lungi dar de o formă desăvârșită, un mijloc suplu ca o trestie sau ca un palmier, picioare a căror goliciune îți îngăduia să le admiri delicatețea şi eleganța, aceasta era înfățişarea personajului asupra căruia ne îngăduia să atragem atenția cititorului.
××××
Renumele de frumusețe strălucită care o precedau pe doña Flor din lumea nouă în cea veche nu era cu nimic exagerat. Doña Flor la şaisprezece ani - era vârsta pe care o împlinise - ar fi depășit comparațiile exagerate pe care le-ar fi putut face în legătură cu ea poeții spanioli şi chiar cei arabi: avea strălucirea florii şi catifelarea fructului, grația muritoarei şi demnitatea zeiței. După cum la țiganca ce o privea cu naivă admirație apropiindu-se, se simțea amestecul rasei arabe cu cea spaniolă, tot astfel la doña Flor se putea vedea tipul nu numai a două rase minunate, ci şi a ceea ce era mai pur şi mai distins în aceste două rase. Copila Mexicului şi a Spaniei avea un ten mat, frumos, brațe încântătoare, picioare minunate de andaluză, gene întunecate, ochi catifelați, păr lung şi talia zveltă a indiencelor, fiicele soarelui.
Cât despre costum, el părea ales anume ca să pună în valoare formele minunate şi chipul încântător al frumoasei călătoare. Era o rochie de mătase de un albastru ceresc, irizat cu roz şi argintiu, încheiată de sus până jos cu perle dintre care fiecare era demnă să împodobească o coroană de contesă; rochia desena bustul şi partea de sus a brațelor, aşa cum erau croite costumele spaniole la începutul secolului al XIV-lea; doar că, ajungând la coate, manşetele se lărgeau şi cădeau de fiecare parte a corpului atârnând deschise, lăsând să se vadă sub valurile de dantelă de Murcia mâinile şi antebrațele care, fiindcă înfruntaseră nepedepsite soarele Mexicului, îl puteau înfrunta acum pe cel al Spaniei, însă fără să aibă a se teme de ceva fiind ascunse într-o capă largă de lână albă, fină şi moale, asemeni caşmirului nostru modern şi înrudit, prin croiala părții inferioare, cu mantia mexicană, iar prin gluga sub care strălucea într-o nuanță de culoare caldă chipul tinerei fete, cu burnuzul arab.
Don Iñigo şi doña Flor, în pasul catârilor care scuturau din cap sub covoarele de lână stacojie, mergeau în trap grăbit dar fără grijă, fata pășind la fel de obişnuită ca şi tatăl ei cu călătoriile peste munți şi cu viața aventuroasă a vremii.
××××
Deodată se auzi detunătura mai multor archebuze şi țipete de amenințare şi de durere...
-Ajutor ! Tâlharii !
...Cât despre Don Iñigo şi fiică-sa, ei au dispărut în hanul a cărei poartă s-a închis în urma lor şi a tâlharilor care i-au luat prizonieri...
Dar deodată se auzi zgomotul unei ferestre sparte de un pumn puternic. Un tânăr, fără altă armă decât cu un pumnal basc la cingătoare, sări cu uşurință în cameră şi, cu un glas evident obişnuit să poruncească, întrebă:
-Ce se întâmplă aici, domnilor ?
...Cel a cărui sosire bruscă - în mod vădit, la fel de neaşteptată pentru cei ce amenințau, cât şi pentru cei amenințați - produsese o reacție atât de ciudată...
...Era un tânăr de douăzeci şi şapte, douăzeci și opt de ani, îmbrăcat într-un costum de muntean andaluz de o desăvârșită eleganță. Îmbrăcămintea lui se compunea dintr-o pălărie de fetru cenuşie cu boruri largi, împodobită cu două pene de vultur, o vestă scurtă de piele cu mâneci, brodată, aşa cum mai poartă şi astăzi încă vânătorii din Cordoba când se duc în Sierra Morena, o centură algeriană căptuşită cu mătase şi aur, pantaloni de catifea roşu deschis cu nasturi șlefuiți, cizme dintr-o piele asemănătoare cu aceea a vestei încheiate în părți dar numai la gleznă şi înapoia rotulei, astfel că deschizându-se pe toată lățimea pulpei lăsau să se vadă ciorapul.
Un simplu pumnal asemănător celor ale vânătorilor de urşi din Pirinei - adică având mânerul din corn şlefuit şi împodobit cu ținte de argint, cu lama lată de două degete, cu vârf ascuțit, şi cu două tăișuri, vârât într-o teacă de piele împodobită cu argint - era, după cum am spus, singura armă a tânărului şef, fiindcă nu se putea tăgădui că era şef cel al cărui glas avea o influență atât de directă şi de rapidă asupra unor oameni obișnuiți cu tâlhăria şi cu omorul, care se dăduseră înapoi înaintea lui.
Restul costumului se compunea dintr-o manta cu dungi de-a latul în care era înfășurat, măreț ca un împărat în purpura lui... nu numai tânăr, frumos, elegant, ci şi ... o înfățişare atât de falnică încât îndeobște e socotit hidalgo...
-Trebuie să-i iertăm, señor. Sunt oameni grosolani şi nu nobili ca noi.... Afinitatea aceasta, de îndată ce v-am văzut, mi-a scos mânia din inimă şi a azvârlit-o departe, atât de departe, încât, pe cuvântul meu de gentilom, am căutat-o cu privirea şi n-am mai dat de ea !
...doña Flor, ea se apropiase de taică-său nu din teamă, ci dimpotrivă, auzind glasul tânărului, ea încerca un sentiment ciudat care o făcea să simtă ceva asemănător unui fior mângâietor prin vene, şi venea să caute la brațul lui don Iñigo ocrotire, împotriva atracției necunoscute ce punea stăpânire pe ea...
Bătrânul se opri:
-Eşti un proscris ?...
-Deci o să-mi spui totul ?
-Totul, în afară de numele tatălui meu...
××××
...Fata îl întrebă din priviri pe taică-sub, iar don Iñigo făcu un semn de consimțământ.
Ea luă o floare din buchet.
Era o anemonă, floare a tristeții...
Şi dărui tânărului floarea.
Acesta o luă, o apropie respectuos de buze, apoi o puse pe piept şi îşi încheie vesta peste ea....
-Sunteți liberi, plecați şi cine nu se va îndepărta la zece paşi distanță de dumneavoastră, e un om mort...
Don Iñigo şi fiică-să ieşiră...
...Atunci scoase anemona de la piept, o mai sărută o dată cu o expresie asupra căreia nu te puteai înşela...
××××
Se oferea o răsplată de o sută de filipi de aur pentru fiecare tâlhar ucis sau prins şi predat autorităților şi o mie de filipi de aur pentru şeful lor.
Regele Don Carlos jucase că va stârpi tâlhăria în Spania şi că o să-i arunce pe hoți de pe un munte pe altul, până când o să-i azvârle în mare...
Erau şase leghe de la Alhama la han şi jumătate din distanța aceasta fusese străbătută de detașament, când soldații îl văzură venind spre ei în goana furioasă a disperării pe servitorul lui don Iñigo care, rănit şi însângerat, fugea chemând în ajutor.
Omul povesti ce se întâmplase....
Aflând de primejdia care-l amenință pe ilustrul hidalgo şi pe frumoasa doña Flor, el (comandantul detaşamentului) ordonă unității sale să pornească la drum mai repede...
...Apoi, urmat de Ginesta, tânarul... intră în bucătărie, de acolo trece într-o cămară mică, ridică un chepeng pe care-l lăsă să cadă în urmă, încuie chepengul cu un zăvor, ...coborâ pe scară, iar de-aici intră în coridorul subteran care-i se deschidea înainte.... Peste cinci minute tânărul şi țigăncuşa ajunseră la capătul culoarului. Fernando împinse cu umerii lui puternici alt chepeng, acoperit pe dinafară de o stâncă plată acoperită de mușchi.
Fugarii ajunseră pe munte... Cei doi fugari ajunseră la capătul fugii lor şi era vădit că, afară de cazul când ar fi fost trădați, erau aici, pentru moment, în deplină siguranță.
Spuneam 'afară de cazul când ar fi fost trădați', fiindcă tâlharii cunoşteau ascunzătoarea şefului lor, deşi nu veneau niciodată aici decăt chemați. Era un fel de refugiu unde Fernando, când era trist, venea să ceară înapoi lumea dispărută a trecutului, şi, culcat înfășurat în manta, căutând printre frunzele nemișcate ale stejarului un crâmpei de cer, albastru ca aripile Speranței, încerca să evoce amintirile zâmbitoare ale copilăriei ce contrastau atât de tare cu cele pe care, tânăr fiind, le aduna cumplite şi însângerate pentru bătrânețe... Când intră în luminiş, luă un corn de argint... şi suflă în el... Dar cele trei sunete răsunară... nimeni nu veni. Nu puteai crede că tâlharii nu auziseră... Fie banditii erau prinşi, fie îşi trădau şeful, fie, dându-şi seama că orice împotrivire e zadarnică..., socotiseră mai prudent să rămână împrăştiați şi să încerce să fugă fiecare pe cont propriu...
××××
-Sunt luminile incendiului !... Focul a cuprins muntele !...
Din când în când, incendiul cuprindea de la poale câte un pin uriaş, şi încolăcit ca un şarpe în jurul trunchiului lui, alerga de-a lungul crengilor şi răspândea lumină întocmai ca un sfeşnic sortit să lumineze la sărbătorile regale. Vreme de o clipă flacăra strălucea pâlpâitoare, apoi deodată uriașul de foc nu mai avea pe ce să se sprijine şi cădea în mijlocul vetrei uriaşe făcând să țâșnească până la cer o jerbă de scântei...
××××
Fernando trecu de la contemplație la reflecție. În mintea lui nu mai era nici o îndoială că incendiul din pădure nu era întâmplător, ci pus la cale de ofițerii detaşamentului trimis în urmărirea lui...
Doar o minune l-ar fi putut salva pe Fernando. Minunea aceasta o săvârşise devotamentul Ginestei... Atunci văzu cu uimire... peștera a cărei existență el însuşi, om al muntelui, nici măcar n-o bănuise vreodată. Se apropie încetișor şi, pe măsură ce se apropia, mirarea îi sporea.
Printr-o deschizătură îngustă care îngăduia trecerea de la stâncă la peşteră, o văzu pe față ridicând o lespede din podea, scoțând dintr-o ascunzătoare un inel pe care-l puse în deget şi un pergament pe care-l ascunse la sân...
-Intră, Fernando, rosti ea... E cuibul în care m-am născut, aici am fost crescută, aici vin să râd sau să plâng, ori de câte ori sunt fericită sau sufăr...
-Ale cui sunt cele două portrete ?
-'Regina Topaia cea frumoasă' - e al mamei mele...
-Dar celălalt portret ?
-'Regele Filip cel Frumos'.
-...sunt amintiri care pătrund atât de adânc în inimă încât le pastrezi toată viața, indiferent de la ce vârstă... zise Ginesta. Filip cel Frumos e tatăl regelui don Carlos, care mâine trebuie să fie la Granada. Deci nu am vreme de pierdut dacă vreau să-i cer regelui ceea ce o să-i refuze poate lui don Iñigo.
-Ginesta, n-o să mă învoiesc ca pentru mine...
××××
...împrejurul unei fântâni cu margini de marmură, se plimbă privilegiați așteptând sosirea regelui ce va avea loc când ceasul din turnul Vela va suna orele două după-amiază...
...Astfel, la sosirea lui, trompetele dublară intensitatea sunetelor lor de aramă, poate nu atât ca să-l cinstească pe nepotul Isabelei şi al lui Ferdinand, cât pentru ca zgomotul lor sa facă să treacă neobservată tăcerea oamenilor. Regele aruncă o privire rece şi apatică spre supușii săi...
...Un singur bărbat stătea în picioare pe acest drum, cu pălăria pe cap... Regele se opri.
-Sunteți 'rico hombre' ?
-Da, Sire...Don Ruiz de Torrillas... Deci, Alteță, vă rog în genunchi, vă implor de o mie de ori, deoarece partea adversă renunță la răzbunare, şi fiul meu nu mai are împotrivă decât puterea voastră regală, Sire, vă implor să-l iertați pe fiul meu !
Regele nu răspunse...
-Treaba aceasta nu mă priveşte. Adresați-vă marelui judecător al Andaluziei.
Şi porni mai departe...
Don Ruiz, singur şi prăbușit, rămase în Piața de los Algibes... Unul dintre seniorii din suita lui don Carlos îl zări pe bătrânul încovoiat sub povara refuzului regesc..., se întoarse iute spre don Ruiz de Torrillas... Don Iñigo zâmbi:
-N-am aşteptat invitația domniei voastre, don Ruiz, și la ora aceasta fiica mea, doña Flor, e instalată de acum la doña Mercedes care, în ciuda insistențelor noastre de a nu se deranja, a vrut să-i cedeze propria cameră...
-Don Lopez mi-a spus... că ați fost oprit de el Salteador.
-V-a spus și că, purtându-se ca un gentilom şi nu ca un tâlhar, conducătorul atât de temut, leu şi tigru pentru alții, a fost pentru noi câine păzitor şi miel ?... I-am jurat pe sfântul meu patron că simțind un interes adevărat față de el, n-o să-i dau pace regelui don Carlos până cănd nu-mi va acorda iertare pentru el...
-Bărbatul de care vorbiți e fiul meu !
-Don Iñigo Vela de Haro, mare judecător al Andaluziei, regele vă cheamă.
-...v-am spus că puteți conta pe marele judecător al Andaluziei ca pe domnia voastră înșivă.
÷×××
-...Părerea mea, Sire, este că circumstanțele sunt deosebite, că don Fernando e vinovat dar că există motive de iertare;...şi că ar fi bine pentru regele don Carlos să-şi vestească trecerea prin Andaluzia printr-un gest de clemență şi nu de severitate.
-...Atunci îmi pare rău că l-am trimis pe don Ruiz la tine... Păstrez pentru mine problema aceasta şi o să hotărăsc aşa cum îmi dictează conştiința.
××××
...Ajungând în pragul grădinii Lindaraja, întâlni o fată... Fata care deşi îmbrăcată ciudat, era foarte frumoasă, puse un genunchi în pământ zărindu-l pe rege şi-i înfățişă într-o mână un inel de aur, iar în cealaltă un pergament.
Regele tresări văzându-le.
Inelul de aur avea însemnele ducilor de Burgundia, iar pe pergament, deasupra câtorva rânduri scrise în germană, se vedea semnătura bine cunoscută tuturor, dar mai ales regelui don Carlos deoarece era a tatălui său: DER KOENIG PHILIPP.
Don Carlos privi uimit mai întâi inelul, apoi pergamentul şi, în sfârşit, pe fata îmbrăcată ciudat.
-Citiți, Sire! spuse ea în germana cea mai curată...
În ce-l priveşte pe don Carlos, el se mulțumise să-i răspundă fete în limba în care ea i se adresase:
-Urmează-mă !...
-...Rege don Carlos, sora ta îți cere în numele lui Filip, tatăl nostru, iertare pentru don Fernando de Torrillas !
-Şi dacă ți-aş spune că iertarea pe care o ceri pentru el și pe care jurasem să n-o acord nimănui ți-o dăruiesc cu două condiții ?
-...Ce-ai zice dacă prima condiție ar fi să-mi dai inelul, să distrugi pergamentul şi să făgăduieşti sub jurământul cel mai cumplit să nu pomenești nimănui de nimic despre descendența asta regală ale cărei singure dovezi sunt inelul şi pergamentul ?
-Sire, zise fata, inelul e pe degetul tău, păstrează-l. Pergamentul îl ții în mână, rupe-l. Spune-mi jurământul şi o să-l rostesc. Care-i cea de-a doua condiție ?
-... Ştii o ființă omenească, nevinovată şi castă, care să fie gata să meargă la mânăstire, să se lepede de lume, să se roage zi şi noapte pentru salvarea sufletului celui căruia eu îi salvez trupul ?i
-Da, zise Ginesta, spune-mi mânăstirea unde trebuie să mă duc şi mă duc.
-Trebuie plătită o sumă, şopti don Carlos...
-...Iată zestrea mea...
-Deci renunți la totul, întrebă don Carlos, la rang social, viitor fericit, plăceri, ca să dobândești iertarea tânărului ?
-La totul ! răspunse Ginesta şi nu cer decât o favoare: să-i duc eu însămi iertarea.
-Bine, zise don Carlos, o să capeți ce dorești.
Şi ducându-se la o masă, scrise câteva rânduri pe care le semnă şi puse sigiliul...
Jos, regele îl întâlni pe don Iñigo...:
-A, da... Vestiți-l pe don Ruiz de Torrillas că am semnat actul de iertare a fiului lui.
××××
...să vedem ce s-a întâmplat în peşteră...
... Trei soldați ce stăteau pe vârful unei stânci îl arătau cu degetul, iar un norişor alb urcând în sus arăta că glonțul pornise din grupul lor.
...El Salteador era descoperit...
Tânărul îşi luă la rându-i archebuza...
Neputând urca până la peşteră soldații coborâseră până la stâncă...
...Un foc de archebuză umplu peştera de zgomot şi fum... Soldatul fu înghițit de prăpastie. Trei încercări de acest fel avură loc şi toate sfârşiră la fel...
...Don Fernando fu smuls din... gânduri de zgomotul din peretele peșterii...
...El Salteador se strecură prin... deschizătură cu iuțeala unui şarpe şî se pomeni la patru paşi de urs...
-Aha, spuse Fernando...
...Îmbrățișarea fu cumplită, iar sărutul ucigător ! Fernando simți ghearele ursului intrându-i în umăr dar ursul, la rându-i, simți pătrunzându-i în inimă vârful pumnalul tânărului...
××××
Doña Flor... o primi pe fată...
-Dumitale îți aduc actul de iertare ca să i-l înmânezi... Îl iubești şi te iubeşte !
Și Ginesta îi întinse doñei Flor pergamentul ce conținea iertarea lui don Fernando.
-... sunt Felipa de la Mânăstirea Bunei Vestiri.
Acesta era lăcaşul pe care don Carlos îl desemnase fetei ca să-şi facă noviciatul şi să rostească jurământul de primire în cinul călugăresc.
××××
Doña Flor... zâmbea.
Poate că fata nu era încă îndrăgostită dar o mireasmă necunoscută îi vestea apropierea zeului Amor...
Orice fată a avut cinsprezece ani, orice tânăr a avut optsprezece, orice bărbat sau orice femeie a păstrat într-un colț al memoriei care corespunde inimii amintirea a tot ce a văzut prin uşa aceasta a tinereții...
... Uşa se deschise încet şi se închise tot aşa. Un cavaler înfășurat într-o mantie cafenie, lungă, se desluși în semiobscuritate, închise zăvoarele, fără îndoială ca să nu fie surprins, înaintă cu un pas uşor, se aşeză pe pat şi o sărută pe frunte pe cea care dormea şoptind:"Mamă !"
Fata tresări, deschise ochii şi scoase un țipăt. Tânărul mirat, se ridică, lăsă mantaua să-i cadă, şi apăru într-un elegant costum de cavaler.
-...am venit să-mi iau rămas bun de la mama şi să părăsesc Spania pentru totdeauna ! ...fiindcă sunt proscris, fugar, urmărit...
...perdelele patului fremătară uşor, o mână albă trecu printre ele ținând un pergament.
Don Fernando luă pergamentul fără să îndrăznească să atingă mâna care i-l dădea, şi-l dezdoi...
-Oh - strigă Fernando, apucând de data aceasta printre perdelele patului mâna doñei Flor şi sărutând-o - mulțumesc !... O, scumpă Ginesta, mi-o făgăduise!...
-Pot deci s-o vestesc pe doña Mercedes de întoarcerea domniei voastre, don Fernando ?
-Deci, pe astăzi...
××××
A doua zi în casa lui don Ruiz de Torrillas era atmosferă de sărbătoare...
Se auzi poarta de la stradă... don Fernando se ivi dar se opri în prag... Tânărul privi în grabă prin încăpere... oricât de grăbită fusese privirea, fiecare îşi primise partea.
-Señor, răspunse tânărul, ceva îmi spune că trebuie să rămân în genunchi înaintea tatălui meu, atâta vreme cât nu-mi va da mâna să i-o sărut !
Bătrânul făcu patru paşi spre fiul său.
-Iată mâna mea şi fie ca Domnul să te facă înțelept, precum îl rog din adâncul inimii... Acum, zise bătrănul, intră în casă şi sărută mâna mamei tale...
-Fii binevenit, copil al inimii mele !
...tânărul scoase de la piept o floare ofilită pe care o sărută cu înflăcărare.
Fata se împurpură și se retrase cu un pas. Recunoscuse anemona pe care o dăduse lui Salteador, în sala hanului 'La Regele Maur'...
××××
...unul dintre cei mai buni prieteni, don Ramiro, venise, aflând că se întorsese, era în salon şi voia să-i vorbească... Cei doi tineri care într-adevăr odinioară fuseseră foarte aproptați şi nu se mai văzuseră de trei ani, se îmbrățişară.
...Don Fernando ridică privirea şi o văzu pe doña Flor stând aplecată pe balcon... Cu toate acestea, fereastra nu se închise destul de repede şi, de la ea, căzu o floare.
Floarea era o anemonă.
Cei doi tineri se avântară în acelaşi timp să ridice floarea căzută din întâmplare sau cu voie din mâna fetei...
-O iubesc ! repetă don Fernando.
-Dar eu o iubesc de doi ani !...
-Domnilor, veniți vă rog, ca să nu ne batem fără martori...
...Nici apa, când se rupe un dig, nu năvălește mai repede decât se năpustiră cei doi tineri unul spre celălalt....Într-adevăr, cele două spade se încrucișară cu o iuțeală şi o înverșunare care te-ar fi putut face să crezi pentru o clipă că oțelul din care ieşeau scântei era însuflețit de aceleaşi pasiuni ca şi bărbații care-l mânuiau...
...Şi, în acelaşi timp, don Ruiz se pomeni în mijlocul cercului, chiar lângă fiul său.
-Opriți-vă ! repetă cu glas poruncitor.
...iute ca gândul, Fernando cu dosul palmei stângi îl dădu în lături pe don Ruiz şi, în acelaşi timp, cu o fentă îndemânatica străpunse complet brațul lui don Ramiro...
...Privitorii scoaseră un strigăt de groază: fiul îşi pălmuise tatăl...
-Deci nici voi, strigă don Ruiz, nu vreți să-mi faceți dreptate ! Atunci mă duc la rege...
-Cine-l cheamă pe regele Don Carlos ?
-...Ce-o vrea să însemne asta, Doamne ? Un fiu şi-a pălmuit tatăl !...
...parcă împietriți în mijlocul mulțimii... erau Mercedes, aproape luminată pe umărul lui Flor şi don Iñigo, nemișcat, parcă fulgerat de vorbele regelui: "Să nu te înfățișezi înaintea mea decât atunci când vinovatul va fi arestat."...
...Deci a doua zi urma să se rostească sentința. Dar care avea să fie sentința? Doñei Mercedes nu-i mai rămâne decât să aştepte, astfel că se hotărâ să-şi petreacă noaptea rugându-se... Mercedes se dădu înapoi cu un pas.
-Regele ! bâigui ea.
-Doamnă, nu sunt regele... Un confesor... Mărturisiți că v-ați înșelat soțul. E cu neputință ca un fiu să-şi pălmuiască tatăl.
Mercedes căzu în genunchi, întinzând mâinile tremurătoare spre rege...
-Sire, strigă ea, Dumnezeu vă trimite ! Ascultați, o să vă spun totul... Don Ruiz... îmi spuse că mă iubeşte mai demult, iar căsătoria noastră fusese stabilită între părinții noştri...
-Señor, ... cinstea pe care mi-o propuneți nu poate fi primită de mine... Iubesc alt bărbat iar peste şapte luni voi fi mamă...
...Trecură trei zile...
-Să vă căsătoriți cu un bărbat îndeajuns de devotat ca să vă fie soț în ochii lumii şi doar frate față de domnia voastră... Voi fi fratele tău, Mercedes, repetă el. Copilul tău va fi al meu şi niciodată nu vom discuta nimic despre aceasta, îți dau cuvântul meu de gentilom...
-Frate, îi zisei, fie-ți milă de soția ta, şi salvează onoarea tatălui meu !
...Mă ridică, îmi sărută mâna şi plecă.
După cincisprezece zile eram soția lui don Ruiz... Acum, Sire, ştiți totul !
-Afară de numele adevăratului tată, zise regele, dar o să mi-l spuneți.
-Don Iñigo Velasco !...
-Bine, spuse don Carlos, ştiu tot ce voiam să ştiu.
Şi grav, întunecat, ieşi lăsând-o pe femeie în genunchi şi murmură:
-Ştiam eu că-i cu neputință ca un fiu să-şi pălmuiască tatăl...
××××
A doua zi, în zori, o mare mulțime de oameni se îngrămădea în Piața de los Algibes...
Apoi regele se ivi... Lângă rege mergea o tânără voalată...
-Don IIñigo Velasco... nu mai sunteți mare judecător al Andaluziei... Dar sunteți conetabil al regatului...Don Ruiz sunteți mare judecător al Andaluziei... Don Fernando, eşti vinovat...te şterg din rândurile gentilomilor, şi te las sărac...
Ginesta, eşti nobilă de rangul întâi și rangul acesta îl poți da, cu numele tău, soțului tău chiar dacă l-ai lua... de pe eșafod... Don Ramiro... eşti liber... Nu te pot face mai bogat decât eşti dar în amintirea mea, la numele tău îl vei adăugă pe cel de Carlos, iar în stema familiei vei include leul Burgundiei...
... Ginesta se duse spre Fernando şi îngenunche înaintea lui ridicându-şi voalul.
-Don Fernando, te iubesc! zise ea.
-Ducesă de Carmona, marchiză de Monterfrio, contesă de Pulgar, îl iei de soț pe condamnatul Fernando care n-are nici nume, nici rang, nici avere, întrebă don Carlos.
Ginesta... silindu-l pe Fernando să se încline, căzu în genunchi împreună cu el înaintea regelui.
-Bine, un rege îşi respectă cuvântul...
Don Ramiro, clătinându-se, străbătu... distanța care-l despărțea de doña Flor... puse un genunchi în pământ în fața fetei.
-De doi ani vă iubesc... Don Ramiro de Avila nu îndrăznea să v-o spună dar în prezența regelui, naşul, don Carlos de Atila vă cere, umil, mâna.
-Astazi eu vă sunt tată, doña Flor, zise don Carlos, şi dau mâna domniei voastre curierului dragostei...
...Un călăreț plin de praf... se ivi fluturând în mână un pergament şi strigând:
-...Salut lui Carol Quintul, împărat ales !...
... Don Carlos... rosti:
-Domnilor, slavă Celui de sus, pentru că doar el e mare !
(Al. Dumas, "Stăpânul muntelui")
... postarea este propusă pentru "Citate favorite" găzduite de doamna Zina (http://povestiripescurt.blogspot.com) unde veți găsi cele mai multe date...
... provocarea are sloganul "Click & Comment Monday" !
... distribuie pe rețele articolele care îți plac !
... deci dacă este luni, provocarea este:"Stăpânul muntelui" de Al. Dumas !
STĂPÂNUL MUNTELUI
În mijocul lanțului de munți care brăzdează Spania în toare direcțiile, de la Bilbao la Gibraltar şi de la Alicante la capul Finister, masivul cel mai poetic fără îndoială prin înfățişarea pitorească dar şi prin amintirile istorice legate de el este Sierra Nevada care urmează după Sierra de Gádor, despărțit de acesta doar printr-o vale fermecătoare, unde îşi are unul dintre izvoare micul fluviu Órjiva, care se varsă în mare între Almuñécar şi Motril.
××××
Ginesta... Era o fată între şaisprezece şi optsprezece ani care, în unele privințe, părea să aparțină vreunui trib maur deşi, în alte privințe, părea îndreptățită să ceară un loc în marea familie europeană. Încrucișare probabilă a celor două rase, ea forma o verigă intermediară ce îmbina într-un amestec deosebit seducția arzătoare şi magică a femeii din sud cu dulcea şi suava frumusețe a fecioarei din nord. Părul atât de negru încât avea reflexul albăstrui al aripii de corb, încadra, căzând pe lângă gât, fața cu un oval desăvârșit şi demnă. Ochii mari albaștri ca brebenocul umbriți de gene şi sprâncene de culoarea părului, un ten mat şi alb ca laptele, buze fragede ca cireșile, dinți mai frumoși ca perlele, gât asemănător prin grație şi suplețe celui de lebădă, brațe un pic cam lungi dar de o formă desăvârșită, un mijloc suplu ca o trestie sau ca un palmier, picioare a căror goliciune îți îngăduia să le admiri delicatețea şi eleganța, aceasta era înfățişarea personajului asupra căruia ne îngăduia să atragem atenția cititorului.
××××
Renumele de frumusețe strălucită care o precedau pe doña Flor din lumea nouă în cea veche nu era cu nimic exagerat. Doña Flor la şaisprezece ani - era vârsta pe care o împlinise - ar fi depășit comparațiile exagerate pe care le-ar fi putut face în legătură cu ea poeții spanioli şi chiar cei arabi: avea strălucirea florii şi catifelarea fructului, grația muritoarei şi demnitatea zeiței. După cum la țiganca ce o privea cu naivă admirație apropiindu-se, se simțea amestecul rasei arabe cu cea spaniolă, tot astfel la doña Flor se putea vedea tipul nu numai a două rase minunate, ci şi a ceea ce era mai pur şi mai distins în aceste două rase. Copila Mexicului şi a Spaniei avea un ten mat, frumos, brațe încântătoare, picioare minunate de andaluză, gene întunecate, ochi catifelați, păr lung şi talia zveltă a indiencelor, fiicele soarelui.
Cât despre costum, el părea ales anume ca să pună în valoare formele minunate şi chipul încântător al frumoasei călătoare. Era o rochie de mătase de un albastru ceresc, irizat cu roz şi argintiu, încheiată de sus până jos cu perle dintre care fiecare era demnă să împodobească o coroană de contesă; rochia desena bustul şi partea de sus a brațelor, aşa cum erau croite costumele spaniole la începutul secolului al XIV-lea; doar că, ajungând la coate, manşetele se lărgeau şi cădeau de fiecare parte a corpului atârnând deschise, lăsând să se vadă sub valurile de dantelă de Murcia mâinile şi antebrațele care, fiindcă înfruntaseră nepedepsite soarele Mexicului, îl puteau înfrunta acum pe cel al Spaniei, însă fără să aibă a se teme de ceva fiind ascunse într-o capă largă de lână albă, fină şi moale, asemeni caşmirului nostru modern şi înrudit, prin croiala părții inferioare, cu mantia mexicană, iar prin gluga sub care strălucea într-o nuanță de culoare caldă chipul tinerei fete, cu burnuzul arab.
Don Iñigo şi doña Flor, în pasul catârilor care scuturau din cap sub covoarele de lână stacojie, mergeau în trap grăbit dar fără grijă, fata pășind la fel de obişnuită ca şi tatăl ei cu călătoriile peste munți şi cu viața aventuroasă a vremii.
××××
Deodată se auzi detunătura mai multor archebuze şi țipete de amenințare şi de durere...
-Ajutor ! Tâlharii !
...Cât despre Don Iñigo şi fiică-sa, ei au dispărut în hanul a cărei poartă s-a închis în urma lor şi a tâlharilor care i-au luat prizonieri...
Dar deodată se auzi zgomotul unei ferestre sparte de un pumn puternic. Un tânăr, fără altă armă decât cu un pumnal basc la cingătoare, sări cu uşurință în cameră şi, cu un glas evident obişnuit să poruncească, întrebă:
-Ce se întâmplă aici, domnilor ?
...Cel a cărui sosire bruscă - în mod vădit, la fel de neaşteptată pentru cei ce amenințau, cât şi pentru cei amenințați - produsese o reacție atât de ciudată...
...Era un tânăr de douăzeci şi şapte, douăzeci și opt de ani, îmbrăcat într-un costum de muntean andaluz de o desăvârșită eleganță. Îmbrăcămintea lui se compunea dintr-o pălărie de fetru cenuşie cu boruri largi, împodobită cu două pene de vultur, o vestă scurtă de piele cu mâneci, brodată, aşa cum mai poartă şi astăzi încă vânătorii din Cordoba când se duc în Sierra Morena, o centură algeriană căptuşită cu mătase şi aur, pantaloni de catifea roşu deschis cu nasturi șlefuiți, cizme dintr-o piele asemănătoare cu aceea a vestei încheiate în părți dar numai la gleznă şi înapoia rotulei, astfel că deschizându-se pe toată lățimea pulpei lăsau să se vadă ciorapul.
Un simplu pumnal asemănător celor ale vânătorilor de urşi din Pirinei - adică având mânerul din corn şlefuit şi împodobit cu ținte de argint, cu lama lată de două degete, cu vârf ascuțit, şi cu două tăișuri, vârât într-o teacă de piele împodobită cu argint - era, după cum am spus, singura armă a tânărului şef, fiindcă nu se putea tăgădui că era şef cel al cărui glas avea o influență atât de directă şi de rapidă asupra unor oameni obișnuiți cu tâlhăria şi cu omorul, care se dăduseră înapoi înaintea lui.
Restul costumului se compunea dintr-o manta cu dungi de-a latul în care era înfășurat, măreț ca un împărat în purpura lui... nu numai tânăr, frumos, elegant, ci şi ... o înfățişare atât de falnică încât îndeobște e socotit hidalgo...
-Trebuie să-i iertăm, señor. Sunt oameni grosolani şi nu nobili ca noi.... Afinitatea aceasta, de îndată ce v-am văzut, mi-a scos mânia din inimă şi a azvârlit-o departe, atât de departe, încât, pe cuvântul meu de gentilom, am căutat-o cu privirea şi n-am mai dat de ea !
...doña Flor, ea se apropiase de taică-său nu din teamă, ci dimpotrivă, auzind glasul tânărului, ea încerca un sentiment ciudat care o făcea să simtă ceva asemănător unui fior mângâietor prin vene, şi venea să caute la brațul lui don Iñigo ocrotire, împotriva atracției necunoscute ce punea stăpânire pe ea...
Bătrânul se opri:
-Eşti un proscris ?...
-Deci o să-mi spui totul ?
-Totul, în afară de numele tatălui meu...
××××
...Fata îl întrebă din priviri pe taică-sub, iar don Iñigo făcu un semn de consimțământ.
Ea luă o floare din buchet.
Era o anemonă, floare a tristeții...
Şi dărui tânărului floarea.
Acesta o luă, o apropie respectuos de buze, apoi o puse pe piept şi îşi încheie vesta peste ea....
-Sunteți liberi, plecați şi cine nu se va îndepărta la zece paşi distanță de dumneavoastră, e un om mort...
Don Iñigo şi fiică-să ieşiră...
...Atunci scoase anemona de la piept, o mai sărută o dată cu o expresie asupra căreia nu te puteai înşela...
××××
Se oferea o răsplată de o sută de filipi de aur pentru fiecare tâlhar ucis sau prins şi predat autorităților şi o mie de filipi de aur pentru şeful lor.
Regele Don Carlos jucase că va stârpi tâlhăria în Spania şi că o să-i arunce pe hoți de pe un munte pe altul, până când o să-i azvârle în mare...
Erau şase leghe de la Alhama la han şi jumătate din distanța aceasta fusese străbătută de detașament, când soldații îl văzură venind spre ei în goana furioasă a disperării pe servitorul lui don Iñigo care, rănit şi însângerat, fugea chemând în ajutor.
Omul povesti ce se întâmplase....
Aflând de primejdia care-l amenință pe ilustrul hidalgo şi pe frumoasa doña Flor, el (comandantul detaşamentului) ordonă unității sale să pornească la drum mai repede...
...Apoi, urmat de Ginesta, tânarul... intră în bucătărie, de acolo trece într-o cămară mică, ridică un chepeng pe care-l lăsă să cadă în urmă, încuie chepengul cu un zăvor, ...coborâ pe scară, iar de-aici intră în coridorul subteran care-i se deschidea înainte.... Peste cinci minute tânărul şi țigăncuşa ajunseră la capătul culoarului. Fernando împinse cu umerii lui puternici alt chepeng, acoperit pe dinafară de o stâncă plată acoperită de mușchi.
Fugarii ajunseră pe munte... Cei doi fugari ajunseră la capătul fugii lor şi era vădit că, afară de cazul când ar fi fost trădați, erau aici, pentru moment, în deplină siguranță.
Spuneam 'afară de cazul când ar fi fost trădați', fiindcă tâlharii cunoşteau ascunzătoarea şefului lor, deşi nu veneau niciodată aici decăt chemați. Era un fel de refugiu unde Fernando, când era trist, venea să ceară înapoi lumea dispărută a trecutului, şi, culcat înfășurat în manta, căutând printre frunzele nemișcate ale stejarului un crâmpei de cer, albastru ca aripile Speranței, încerca să evoce amintirile zâmbitoare ale copilăriei ce contrastau atât de tare cu cele pe care, tânăr fiind, le aduna cumplite şi însângerate pentru bătrânețe... Când intră în luminiş, luă un corn de argint... şi suflă în el... Dar cele trei sunete răsunară... nimeni nu veni. Nu puteai crede că tâlharii nu auziseră... Fie banditii erau prinşi, fie îşi trădau şeful, fie, dându-şi seama că orice împotrivire e zadarnică..., socotiseră mai prudent să rămână împrăştiați şi să încerce să fugă fiecare pe cont propriu...
××××
-Sunt luminile incendiului !... Focul a cuprins muntele !...
Din când în când, incendiul cuprindea de la poale câte un pin uriaş, şi încolăcit ca un şarpe în jurul trunchiului lui, alerga de-a lungul crengilor şi răspândea lumină întocmai ca un sfeşnic sortit să lumineze la sărbătorile regale. Vreme de o clipă flacăra strălucea pâlpâitoare, apoi deodată uriașul de foc nu mai avea pe ce să se sprijine şi cădea în mijlocul vetrei uriaşe făcând să țâșnească până la cer o jerbă de scântei...
××××
Fernando trecu de la contemplație la reflecție. În mintea lui nu mai era nici o îndoială că incendiul din pădure nu era întâmplător, ci pus la cale de ofițerii detaşamentului trimis în urmărirea lui...
Doar o minune l-ar fi putut salva pe Fernando. Minunea aceasta o săvârşise devotamentul Ginestei... Atunci văzu cu uimire... peștera a cărei existență el însuşi, om al muntelui, nici măcar n-o bănuise vreodată. Se apropie încetișor şi, pe măsură ce se apropia, mirarea îi sporea.
Printr-o deschizătură îngustă care îngăduia trecerea de la stâncă la peşteră, o văzu pe față ridicând o lespede din podea, scoțând dintr-o ascunzătoare un inel pe care-l puse în deget şi un pergament pe care-l ascunse la sân...
-Intră, Fernando, rosti ea... E cuibul în care m-am născut, aici am fost crescută, aici vin să râd sau să plâng, ori de câte ori sunt fericită sau sufăr...
-Ale cui sunt cele două portrete ?
-'Regina Topaia cea frumoasă' - e al mamei mele...
-Dar celălalt portret ?
-'Regele Filip cel Frumos'.
-...sunt amintiri care pătrund atât de adânc în inimă încât le pastrezi toată viața, indiferent de la ce vârstă... zise Ginesta. Filip cel Frumos e tatăl regelui don Carlos, care mâine trebuie să fie la Granada. Deci nu am vreme de pierdut dacă vreau să-i cer regelui ceea ce o să-i refuze poate lui don Iñigo.
-Ginesta, n-o să mă învoiesc ca pentru mine...
××××
...împrejurul unei fântâni cu margini de marmură, se plimbă privilegiați așteptând sosirea regelui ce va avea loc când ceasul din turnul Vela va suna orele două după-amiază...
...Astfel, la sosirea lui, trompetele dublară intensitatea sunetelor lor de aramă, poate nu atât ca să-l cinstească pe nepotul Isabelei şi al lui Ferdinand, cât pentru ca zgomotul lor sa facă să treacă neobservată tăcerea oamenilor. Regele aruncă o privire rece şi apatică spre supușii săi...
...Un singur bărbat stătea în picioare pe acest drum, cu pălăria pe cap... Regele se opri.
-Sunteți 'rico hombre' ?
-Da, Sire...Don Ruiz de Torrillas... Deci, Alteță, vă rog în genunchi, vă implor de o mie de ori, deoarece partea adversă renunță la răzbunare, şi fiul meu nu mai are împotrivă decât puterea voastră regală, Sire, vă implor să-l iertați pe fiul meu !
Regele nu răspunse...
-Treaba aceasta nu mă priveşte. Adresați-vă marelui judecător al Andaluziei.
Şi porni mai departe...
Don Ruiz, singur şi prăbușit, rămase în Piața de los Algibes... Unul dintre seniorii din suita lui don Carlos îl zări pe bătrânul încovoiat sub povara refuzului regesc..., se întoarse iute spre don Ruiz de Torrillas... Don Iñigo zâmbi:
-N-am aşteptat invitația domniei voastre, don Ruiz, și la ora aceasta fiica mea, doña Flor, e instalată de acum la doña Mercedes care, în ciuda insistențelor noastre de a nu se deranja, a vrut să-i cedeze propria cameră...
-Don Lopez mi-a spus... că ați fost oprit de el Salteador.
-V-a spus și că, purtându-se ca un gentilom şi nu ca un tâlhar, conducătorul atât de temut, leu şi tigru pentru alții, a fost pentru noi câine păzitor şi miel ?... I-am jurat pe sfântul meu patron că simțind un interes adevărat față de el, n-o să-i dau pace regelui don Carlos până cănd nu-mi va acorda iertare pentru el...
-Bărbatul de care vorbiți e fiul meu !
-Don Iñigo Vela de Haro, mare judecător al Andaluziei, regele vă cheamă.
-...v-am spus că puteți conta pe marele judecător al Andaluziei ca pe domnia voastră înșivă.
÷×××
-...Părerea mea, Sire, este că circumstanțele sunt deosebite, că don Fernando e vinovat dar că există motive de iertare;...şi că ar fi bine pentru regele don Carlos să-şi vestească trecerea prin Andaluzia printr-un gest de clemență şi nu de severitate.
-...Atunci îmi pare rău că l-am trimis pe don Ruiz la tine... Păstrez pentru mine problema aceasta şi o să hotărăsc aşa cum îmi dictează conştiința.
××××
...Ajungând în pragul grădinii Lindaraja, întâlni o fată... Fata care deşi îmbrăcată ciudat, era foarte frumoasă, puse un genunchi în pământ zărindu-l pe rege şi-i înfățişă într-o mână un inel de aur, iar în cealaltă un pergament.
Regele tresări văzându-le.
Inelul de aur avea însemnele ducilor de Burgundia, iar pe pergament, deasupra câtorva rânduri scrise în germană, se vedea semnătura bine cunoscută tuturor, dar mai ales regelui don Carlos deoarece era a tatălui său: DER KOENIG PHILIPP.
Don Carlos privi uimit mai întâi inelul, apoi pergamentul şi, în sfârşit, pe fata îmbrăcată ciudat.
-Citiți, Sire! spuse ea în germana cea mai curată...
În ce-l priveşte pe don Carlos, el se mulțumise să-i răspundă fete în limba în care ea i se adresase:
-Urmează-mă !...
-...Rege don Carlos, sora ta îți cere în numele lui Filip, tatăl nostru, iertare pentru don Fernando de Torrillas !
-Şi dacă ți-aş spune că iertarea pe care o ceri pentru el și pe care jurasem să n-o acord nimănui ți-o dăruiesc cu două condiții ?
-...Ce-ai zice dacă prima condiție ar fi să-mi dai inelul, să distrugi pergamentul şi să făgăduieşti sub jurământul cel mai cumplit să nu pomenești nimănui de nimic despre descendența asta regală ale cărei singure dovezi sunt inelul şi pergamentul ?
-Sire, zise fata, inelul e pe degetul tău, păstrează-l. Pergamentul îl ții în mână, rupe-l. Spune-mi jurământul şi o să-l rostesc. Care-i cea de-a doua condiție ?
-... Ştii o ființă omenească, nevinovată şi castă, care să fie gata să meargă la mânăstire, să se lepede de lume, să se roage zi şi noapte pentru salvarea sufletului celui căruia eu îi salvez trupul ?i
-Da, zise Ginesta, spune-mi mânăstirea unde trebuie să mă duc şi mă duc.
-Trebuie plătită o sumă, şopti don Carlos...
-...Iată zestrea mea...
-Deci renunți la totul, întrebă don Carlos, la rang social, viitor fericit, plăceri, ca să dobândești iertarea tânărului ?
-La totul ! răspunse Ginesta şi nu cer decât o favoare: să-i duc eu însămi iertarea.
-Bine, zise don Carlos, o să capeți ce dorești.
Şi ducându-se la o masă, scrise câteva rânduri pe care le semnă şi puse sigiliul...
Jos, regele îl întâlni pe don Iñigo...:
-A, da... Vestiți-l pe don Ruiz de Torrillas că am semnat actul de iertare a fiului lui.
××××
...să vedem ce s-a întâmplat în peşteră...
... Trei soldați ce stăteau pe vârful unei stânci îl arătau cu degetul, iar un norişor alb urcând în sus arăta că glonțul pornise din grupul lor.
...El Salteador era descoperit...
Tânărul îşi luă la rându-i archebuza...
Neputând urca până la peşteră soldații coborâseră până la stâncă...
...Un foc de archebuză umplu peştera de zgomot şi fum... Soldatul fu înghițit de prăpastie. Trei încercări de acest fel avură loc şi toate sfârşiră la fel...
...Don Fernando fu smuls din... gânduri de zgomotul din peretele peșterii...
...El Salteador se strecură prin... deschizătură cu iuțeala unui şarpe şî se pomeni la patru paşi de urs...
-Aha, spuse Fernando...
...Îmbrățișarea fu cumplită, iar sărutul ucigător ! Fernando simți ghearele ursului intrându-i în umăr dar ursul, la rându-i, simți pătrunzându-i în inimă vârful pumnalul tânărului...
××××
Doña Flor... o primi pe fată...
-Dumitale îți aduc actul de iertare ca să i-l înmânezi... Îl iubești şi te iubeşte !
Și Ginesta îi întinse doñei Flor pergamentul ce conținea iertarea lui don Fernando.
-... sunt Felipa de la Mânăstirea Bunei Vestiri.
Acesta era lăcaşul pe care don Carlos îl desemnase fetei ca să-şi facă noviciatul şi să rostească jurământul de primire în cinul călugăresc.
××××
Doña Flor... zâmbea.
Poate că fata nu era încă îndrăgostită dar o mireasmă necunoscută îi vestea apropierea zeului Amor...
Orice fată a avut cinsprezece ani, orice tânăr a avut optsprezece, orice bărbat sau orice femeie a păstrat într-un colț al memoriei care corespunde inimii amintirea a tot ce a văzut prin uşa aceasta a tinereții...
... Uşa se deschise încet şi se închise tot aşa. Un cavaler înfășurat într-o mantie cafenie, lungă, se desluși în semiobscuritate, închise zăvoarele, fără îndoială ca să nu fie surprins, înaintă cu un pas uşor, se aşeză pe pat şi o sărută pe frunte pe cea care dormea şoptind:"Mamă !"
Fata tresări, deschise ochii şi scoase un țipăt. Tânărul mirat, se ridică, lăsă mantaua să-i cadă, şi apăru într-un elegant costum de cavaler.
-...am venit să-mi iau rămas bun de la mama şi să părăsesc Spania pentru totdeauna ! ...fiindcă sunt proscris, fugar, urmărit...
...perdelele patului fremătară uşor, o mână albă trecu printre ele ținând un pergament.
Don Fernando luă pergamentul fără să îndrăznească să atingă mâna care i-l dădea, şi-l dezdoi...
-Oh - strigă Fernando, apucând de data aceasta printre perdelele patului mâna doñei Flor şi sărutând-o - mulțumesc !... O, scumpă Ginesta, mi-o făgăduise!...
-Pot deci s-o vestesc pe doña Mercedes de întoarcerea domniei voastre, don Fernando ?
-Deci, pe astăzi...
××××
A doua zi în casa lui don Ruiz de Torrillas era atmosferă de sărbătoare...
Se auzi poarta de la stradă... don Fernando se ivi dar se opri în prag... Tânărul privi în grabă prin încăpere... oricât de grăbită fusese privirea, fiecare îşi primise partea.
-Señor, răspunse tânărul, ceva îmi spune că trebuie să rămân în genunchi înaintea tatălui meu, atâta vreme cât nu-mi va da mâna să i-o sărut !
Bătrânul făcu patru paşi spre fiul său.
-Iată mâna mea şi fie ca Domnul să te facă înțelept, precum îl rog din adâncul inimii... Acum, zise bătrănul, intră în casă şi sărută mâna mamei tale...
-Fii binevenit, copil al inimii mele !
...tânărul scoase de la piept o floare ofilită pe care o sărută cu înflăcărare.
Fata se împurpură și se retrase cu un pas. Recunoscuse anemona pe care o dăduse lui Salteador, în sala hanului 'La Regele Maur'...
××××
...unul dintre cei mai buni prieteni, don Ramiro, venise, aflând că se întorsese, era în salon şi voia să-i vorbească... Cei doi tineri care într-adevăr odinioară fuseseră foarte aproptați şi nu se mai văzuseră de trei ani, se îmbrățişară.
...Don Fernando ridică privirea şi o văzu pe doña Flor stând aplecată pe balcon... Cu toate acestea, fereastra nu se închise destul de repede şi, de la ea, căzu o floare.
Floarea era o anemonă.
Cei doi tineri se avântară în acelaşi timp să ridice floarea căzută din întâmplare sau cu voie din mâna fetei...
-O iubesc ! repetă don Fernando.
-Dar eu o iubesc de doi ani !...
-Domnilor, veniți vă rog, ca să nu ne batem fără martori...
...Nici apa, când se rupe un dig, nu năvălește mai repede decât se năpustiră cei doi tineri unul spre celălalt....Într-adevăr, cele două spade se încrucișară cu o iuțeală şi o înverșunare care te-ar fi putut face să crezi pentru o clipă că oțelul din care ieşeau scântei era însuflețit de aceleaşi pasiuni ca şi bărbații care-l mânuiau...
...Şi, în acelaşi timp, don Ruiz se pomeni în mijlocul cercului, chiar lângă fiul său.
-Opriți-vă ! repetă cu glas poruncitor.
...iute ca gândul, Fernando cu dosul palmei stângi îl dădu în lături pe don Ruiz şi, în acelaşi timp, cu o fentă îndemânatica străpunse complet brațul lui don Ramiro...
...Privitorii scoaseră un strigăt de groază: fiul îşi pălmuise tatăl...
-Deci nici voi, strigă don Ruiz, nu vreți să-mi faceți dreptate ! Atunci mă duc la rege...
-Cine-l cheamă pe regele Don Carlos ?
-...Ce-o vrea să însemne asta, Doamne ? Un fiu şi-a pălmuit tatăl !...
...parcă împietriți în mijlocul mulțimii... erau Mercedes, aproape luminată pe umărul lui Flor şi don Iñigo, nemișcat, parcă fulgerat de vorbele regelui: "Să nu te înfățișezi înaintea mea decât atunci când vinovatul va fi arestat."...
...Deci a doua zi urma să se rostească sentința. Dar care avea să fie sentința? Doñei Mercedes nu-i mai rămâne decât să aştepte, astfel că se hotărâ să-şi petreacă noaptea rugându-se... Mercedes se dădu înapoi cu un pas.
-Regele ! bâigui ea.
-Doamnă, nu sunt regele... Un confesor... Mărturisiți că v-ați înșelat soțul. E cu neputință ca un fiu să-şi pălmuiască tatăl.
Mercedes căzu în genunchi, întinzând mâinile tremurătoare spre rege...
-Sire, strigă ea, Dumnezeu vă trimite ! Ascultați, o să vă spun totul... Don Ruiz... îmi spuse că mă iubeşte mai demult, iar căsătoria noastră fusese stabilită între părinții noştri...
-Señor, ... cinstea pe care mi-o propuneți nu poate fi primită de mine... Iubesc alt bărbat iar peste şapte luni voi fi mamă...
...Trecură trei zile...
-Să vă căsătoriți cu un bărbat îndeajuns de devotat ca să vă fie soț în ochii lumii şi doar frate față de domnia voastră... Voi fi fratele tău, Mercedes, repetă el. Copilul tău va fi al meu şi niciodată nu vom discuta nimic despre aceasta, îți dau cuvântul meu de gentilom...
-Frate, îi zisei, fie-ți milă de soția ta, şi salvează onoarea tatălui meu !
...Mă ridică, îmi sărută mâna şi plecă.
După cincisprezece zile eram soția lui don Ruiz... Acum, Sire, ştiți totul !
-Afară de numele adevăratului tată, zise regele, dar o să mi-l spuneți.
-Don Iñigo Velasco !...
-Bine, spuse don Carlos, ştiu tot ce voiam să ştiu.
Şi grav, întunecat, ieşi lăsând-o pe femeie în genunchi şi murmură:
-Ştiam eu că-i cu neputință ca un fiu să-şi pălmuiască tatăl...
××××
A doua zi, în zori, o mare mulțime de oameni se îngrămădea în Piața de los Algibes...
Apoi regele se ivi... Lângă rege mergea o tânără voalată...
-Don IIñigo Velasco... nu mai sunteți mare judecător al Andaluziei... Dar sunteți conetabil al regatului...Don Ruiz sunteți mare judecător al Andaluziei... Don Fernando, eşti vinovat...te şterg din rândurile gentilomilor, şi te las sărac...
Ginesta, eşti nobilă de rangul întâi și rangul acesta îl poți da, cu numele tău, soțului tău chiar dacă l-ai lua... de pe eșafod... Don Ramiro... eşti liber... Nu te pot face mai bogat decât eşti dar în amintirea mea, la numele tău îl vei adăugă pe cel de Carlos, iar în stema familiei vei include leul Burgundiei...
... Ginesta se duse spre Fernando şi îngenunche înaintea lui ridicându-şi voalul.
-Don Fernando, te iubesc! zise ea.
-Ducesă de Carmona, marchiză de Monterfrio, contesă de Pulgar, îl iei de soț pe condamnatul Fernando care n-are nici nume, nici rang, nici avere, întrebă don Carlos.
Ginesta... silindu-l pe Fernando să se încline, căzu în genunchi împreună cu el înaintea regelui.
-Bine, un rege îşi respectă cuvântul...
Don Ramiro, clătinându-se, străbătu... distanța care-l despărțea de doña Flor... puse un genunchi în pământ în fața fetei.
-De doi ani vă iubesc... Don Ramiro de Avila nu îndrăznea să v-o spună dar în prezența regelui, naşul, don Carlos de Atila vă cere, umil, mâna.
-Astazi eu vă sunt tată, doña Flor, zise don Carlos, şi dau mâna domniei voastre curierului dragostei...
...Un călăreț plin de praf... se ivi fluturând în mână un pergament şi strigând:
-...Salut lui Carol Quintul, împărat ales !...
... Don Carlos... rosti:
-Domnilor, slavă Celui de sus, pentru că doar el e mare !
(Al. Dumas, "Stăpânul muntelui")
... postarea este propusă pentru "Citate favorite" găzduite de doamna Zina (http://povestiripescurt.blogspot.com) unde veți găsi cele mai multe date...
... provocarea are sloganul "Click & Comment Monday" !
... distribuie pe rețele articolele care îți plac !
... deci dacă este luni, provocarea este:"Stăpânul muntelui" de Al. Dumas !
sâmbătă, 13 octombrie 2018
atac de cord...
Liviu Paciugă
ATAC DE CORD
1. KALAHARI
Mi-am retras mâna. Claviatura, ecranul. Parcă le văd pentru prima dată, obiecte străine sau înstrăinate de automatismul extrem ce determină dispariția percepției conștiente. Se ocupă subconştientul de întregul proces. Intrat în reflex. Sau introdus ? Pentru a da posibilitatea conştientului de a se odihni. Mai bine zis de a rămâne într-o hibernare perpetuă care durează de o viață. Memoria mea conştientă este goală, nu golită sau ştearsă, e pur şi simplu goală. Pentru că nici o imagine, nici un eveniment nu a reuşit performanța de a străpunge bariera subconștientului spre a ajunge la nivelul conştientului. Astfel că ecranul, claviatura se înscriu pentru prima dată în memoria mea conştientă şi, alături de aceste gânduri, sunt primele elemente care o tulbură. Primele mele gânduri... Primele... Parcă ar fi un început. De viață ?... Dar dacă sunt primele mele gânduri conştiente, nu înseamnă că nu sunt o mulțime altele în subconştient, care se îngrămădesc să ajungă la conştient. Mă repet şi asta nu-mi place deloc. C ar putea să însemne conştient şi S subconştient.
Între S şi C s-a deschis o portiță odată cu primele gănduri tip C. Şi golul C-ului atrage toate noțiunile, toate gândurile din uriașul acumulator S prin portița asta minusculă. Dacă le-aş lăsă libere, ar fi haos în creierul meu. Dar reuşesc să le stăpânesc. Am de gând să-mi ascult foarte atent S-ul. Are o experiență de 24 de ani. Stop ! De unde ştiu asta ? Ecranul din față etalează cifre, cuvinte ale căror sensuri nu le-am găsit încă în S. Un colț face notă aparte. Delimitat de un chenar luminescent poartă următoarea inscripție:
FIŞĂ DE IDENTITATE
... (două cuvinte care nu au nici un semn pentru mine şi... nu mă ostenesc să le memorez)
VÂRSTA: 24 ANI
FUNCȚIA: OPERATOR AUTOMAT GRAD 1
CALITATEA: OM
Mă aflu într-un fotoliu foarte comod, dintr-un material de culoare neagră. Am în față un calculator de prelucrare a datelor: ecranul, claviatura. Cifrele numărului 24 de pe FIŞA DE IDENTITATE încep să clipească intermitent. În dreapta pupitrul e un fel de nişă care ar fi trebuit să se deblocheze automat când cifrele dintr-un alt colț al ecranului ar fi indicat 24.00.00. Acolo găseam întotdeauna două butoane de culori diferite. Ştiam că trebuie să le mănânc. Nu aveau nici gust, nici miros. Nişa nu s-a deblocat. Iar cifrele nu numai că indică numărul 24.00.00. Au rămas încremenite în această poziție. Sunt sigur că ar fi trebuit să se schimbe. Poate că aceste fapte inedite au determinat activitatea nivelului C. Nu reuşesc să-mi desprind privirea de numărul 24.00.00. A devenit constant prin nemișcarea cifrelor sale. Totdeauna este nevoie de o constantă. Dar până acum ce a fost constant ?
În jur sunt calculatoare identice cu al meu. Oamenii stau în fața lor. Au privirile fixe şi apasă pe două butoane dar mi se pare ceva absolut lipsit de sens. Mă ridic şi pornesc printre calculatoare. S îmi spune că trebuie să merg, să caut o ieşire. Vreau să ajung la un perete. Mergând de-a lungul lui voi găsi o uşă. Uşile înseamnă de obicei ieşiri. Merg destul de repede. Sunt înconjurat de aceleaşi calculatoare. În sfârşit, un perete. După cât am mers până aici, cred că sala este imensă. Peretele la care am ajuns e uşor curbat. Pornesc mai departe. Ecranele calculatoarelor s-au stins. Calculatoarele au murit. Am asistat la agonia lor. Oamenii îşi părăsesc lucrurile. Dar liniştea nu este ruptă. Nu au ce să-şi spună. Sau au prea multe de spus şi nu se pot hotărâ cu ce să înceapă. Văd un alt perete. Disting o uşă aproape de colț. Ajung acolo. Uşa e blocată. Deşurubez cel mai apropiat fotoliu şi încep să izbesc în uşă cu acest berbec improvizat. Uşa cedează destul de repede. Privesc dincolo. O sală imensă. Pereții nu se văd. Calculatoarele sunt părăsite de operatorii care stau adunați în grupuri privindu-se fără să spună nimic. Cele două săli sunt perfect identice. Pornesc mai departe de-a lungul peretelui curbat. Monotonie. Obositoare. Încep să înțeleg cu adevărat noțiunea de oboseală. Şi noțiunea de foame. Mă enervează încetineala mişcărilor celorlalți. Dar eu cum mă mişcam înainte de activitatea nivelului C ? Sau mă enervează tocmai pentru că la nivelul S am conştiința condiției pe care am reuşit să o părăsesc cu ajutorul unui S deosebit şi pe care acum... o disprețuiesc ? După câteva ore ajung la un alt colț. Uşa e blocată. Deşurubez cel mai apropiat fotoliu şi încep să izbesc în uşă cu acest berbec improvizat. Uşa cedează destul de repede. Privesc dincolo. O sală identică primelor două. Uşile înseamnă de obicei ieşiri. Dar nu întotdeauna. Cred că e mai bine să o iau de-a lungul peretelui fără curbură. Merg. Dar mult prea încet. Mă întind pe jos. Imaginea se estompează, se estompează, se estompează... M-am trezit. Asta trebuie să fi fost somn. Mă ridic şi pornesc. Peretele e foarte lung. Podeaua e uşor înclinată. Înainte nu mi-am dat seama pentru că unghiul era prea mic. Deci urc. La început imperceptibil, acum evident. Urc. Îmi place cuvântul. Spre ce ? În jur, monotonia. Şi nu numai în jur. Merg. Un alt colț. O uşă. O încerc. Se deschide uşor. Stratul gros de praf se scutură pe mine.
2. KARAKORUM
-Stai !
Soldatul îşi îndreaptă arma spre mine. Nu mă opresc.
-Cine eşti, omule ? strigă.
Ridic din umeri.
-Nu ştiu.
Mă opresc. Mă priveşte câteva clipe. Apoi lasă arma în jos.
-De fapt nu are nici o importanță.
Pare că a uitat de existența mea.
-Ce faci ?
-E rândul meu să păzesc aici.
-Ce să păzești?
-Uşa.
-De cine ? Sau de de ?
Râse.
-N-o păzesc de nimeni. Trebuie doar să văd câți intră sau ies pe uşa asta. Ştii, am pus un pariu. E prea complicat să-ți explic.
Am plecat. Sala e plinâ cu mese. La unele stau câte patru oameni şi îşi trec unul altuia cartonaşe colorate. La altele sunt numai câte doi care aruncă pe rând cu două cuburi. Am ajuns în fața unui ordinator. E mort, ca şi calculatoarele dîn sălile anterioare. În spatele său se află un cilindru uriaş. O mare inscripție care fusese luminiscentă anunță:
SIMULATOR SITUAȚII LUPTĂ
Podeaua urcă şi aici. Pe lângă pereți sunt paturi aliniate în şiruri lungi. Ajung la o altă uşă. Acolo stă un soldat. Trec pe lângă el şi deschid uşa. O închid în urmă. Sunt într-o sală mult mai mică decât cele precedente. E împărțită în carouri albe şi negre. În stânga, un ecran îşi lansează insistent mesajul scris:
REMEDIAȚI AVARIA
Câțiva oameni discută aprins. Aud fragmente:
-Punctul dumitale de vedere este doar virtual posibil...
-De acord. Dar dacă schimbăm sistemul de referință...
Sunt foarte multe mese. Repartizate uniform. Mesele au suprafețele împărțite în pătrate albe şi negre. Sunt paturi de-a lungul pereților drepți, pe lângă care podeaua e înclinată. Oamenii sunt îmbrăcați cu salopete în carouri albe şi negre. Stau câte doi la o masă. Față în față. Unul mişcă nişte statuete de culoare albă aşezate pe tablă, celălalt mişcă statuetele similare de culoare neagră. Câteva mese sunt libere. E un joc pe care aş vrea să-l exersez şi eu dar nu-i ştiu regulile. Unii oameni se plimbau prin sală când am intrat eu. Acum mă înconjoară. Se recomandă drept GÂNDITORI. Le povestesc tot şi le cer o soluție. Unul dintre ei începe să vorbească:
-Întreaga problemă poate fi redusă la situația pionului care mai are un pas şi ajunge pe ultimul rând transformându-se din cea mai slabă în cea mai puternică piesă, dama. Întrebarea care se pune este: ajunge sau nu pionul pe ultimul rând ? Cu un calcul probabilistic relativ simplu...
-Iartă-mă că te întrerup - intervine un altul - dar nu ții cont de o seamă de factori care...
Încep să se certe. Plec. Ies din camera gânditorilor. Sunt acum într-o sală pustie. Podeaua e din ce în ce mai înclinată. Văd o uşă pe care scrie ORDINATORUL CENTRAL. Uşa se deschide în interior. Intru şi mă sprijin de ea. Un ecran imens şi un pupitru de comandă foarte complex sunt acum în fața mea. E şi un fotoliu. Mă aşez. Pe ecran scrie:
AVARIE
CAUZA: SCURTCIRCUIT
ALIMENTARE: GRUP ENERGETIC SUPLIMENTAR
TIMP DE FUNCȚIONARE: 48.00.00
TIMP SCURS: 47.57.59
S îmi spune să mă grăbesc. Apăs pe butonul CONTROL. O parte a pupitrului se desprinde de rest şi lasă să se vadă multe obiecte de dimensiuni mici, înghesuite unele lângă altele. Îmi plac. Printre ele sunt mai multe tuburi minuscule de sticlă având în interior câte un fir metalic subțire. Unul dintre acestea e înnegrit. S spune că asta nu e în regulă. Apăs pe butonul PIESE DE SCHIMB. Se deschide un sertar. Iau un tub de sticlă şi îl înlocuiesc pe cel înnegrit. Îmi place dispozitivul de fixare. Dar nu am timp suficient să-i înțeleg construcția. Pupitrul se reface. Ecranul rămâne gol. Apoi apare inscripția:
REGIM NORMAL DE FUNCȚIONARE
după care ecranul este invadat de date care se schimbă cu o viteză uluitoare. Nu le pot urmări. Mă simt eliberat de o mare povară. Gândesc. Poate avea dreptate omul acela. N-am fost decât un pion. Am ajuns pe ultimul rând ? Ce sunt acum ? Cine sunt eu ? Cele două cuvinte de pe fişa de identitate... numele meu. Numele reprezintă identitatea. Dar eu mi-am pierdut numele, deci identitatea. Trebuie să o caut. Ordinatorul mi-a detectat prezența. Începe să-mi explice totul. Cel puțin aşa pretinde. Dar eu nu-l mai ascult. Nu mai vreau să-l ascult. Sau nu mai am puterea s-o fac. M-am săturat de aparențe. Trebuie să mă caut, să-mi caut identitatea. Mă ridic de pe fotoliu. Urc povârnişul podelei. Cuvinte disparate ale ordinatorului stăruie în jurul meu: "rațiunea", "adevărata societate", "supraviețuire", "involuția", "necesar", "sacrificiu"... Îl ocolesc. Urc. Îmi place cuvântul. O uşă. Cred că se va deschide foare greu. O ating. Uşa se deschide. Descopăr pe partea cealaltă cinci sigilii. Toate s-au rupt acum.
(Liviu Paciugă, "Atac de cord")
... sper că a fost o lectură plăcută !
vineri, 12 octombrie 2018
jurnalul (269)
... Au trecut ... 147 zile... timpul trece şi trece şi trece...
... Gândurile ... îmi sunt tot la activitățile ce ar trebui sa le mai derulez prin grădini în această perioadă... bifez, în minte, ce am realizat şi verific ce ar mai fi pe lista perioadei... mai descopăr câte o activitate nefinalizată (mai aveam ceva de vopsit...)...
... Bucătăria ... este zona unde - pregătind câte ceva pentru masă - se face repede cald şi este zona de unde pleacă căldura și în camera de somn... nu am făcut până acum focul în sobă deşi am avut în gând adesea...
... Vremea ... este - prin temperaturi - împărțită în: ziua, după ora 11, este perioada caldă, plăcută; după ora 18 ne înconjoară, din toate părțile, frigggul ! dar în casă, indiferent de temperatura de afară, este răcoare (stăm în plăpumioară la tv)...
... Puiu ... profită (obligat de noi ca să mai iasă din casă...) de razele soarelui, mai cască de căldură în timp ce este de pază:
apoi este primul la uşă, seara, pentru a intra la culcare:
.. Noutatea săptămânii ... poate fi o plimbare printr-o zonă interesantă din Japonia: Shikoku !
PS.
Am uitat ceva: am tăiat trandafirii (pentru a-i pregăti de iarnă...) şi grădinița din fața casei pare mult mai săracă acum !!!
miercuri, 10 octombrie 2018
încântare - scurt inventar...
... particip şi eu cu drag la "Miercurea fără cuvinte", joc organizat de Carmen (http://vis-si-realitate-2.blogspot.ro) !
luni, 8 octombrie 2018
trifoiul cu patru foi...
Eugen Ionescu
TRIFOIUL CU PATRU FOI
Savantul Berembest, pe baza unor cercetări şi observații îndelungate, a stabilit că se găsesc trei trifoiuri cu patru foi față de nouăzeci şi şapte trifoiuri cu trei foi. Italianul Micoromegassini a stabilit însă procentul de două trifoiuri cu patru foi la sută. Iar germanul Glumenblatt, de şase la sută: aceste statistici contradictorii au suscitat vii, aprinse şi pătimașe controverse, polemici, dueluri, asasinate şi sinucideri.
Cei trei savanți mondiali s-au întrunit atunci într-o localitate misterioasă, situată la confluența unor fluvii spaniole, şi au căutat, pe bază documentară extrem de serioasă, să stabilească un adevăr eclectic. Deoarece, însă, nici unul nu vroia să cedeze ori să dea de la sine o singură foaie de trifoi, măcar, situația era foarte încordată. Dar s-a agravat şi mai mult în clipa în care un al patrulea savant, polonezul Asmatzukievitz a afirmat că la suta de trifoiuri nu se găseşte "nici unul cu patru foi".
Aserțiunea acestuia părea întărită solid de temeinice dovezi, aşa încât opinia ştiințifică mondială atârna greu de partea lui. În sprijinul convingerilor sale aducea şi un argument de ordin teoretic: trifoi însemnează, prin definiție, trei foi; şi trifoiul cu patru foi este, deci, o flagrantă contradicție în termeni.
Ceilalți trei savanți, deşi adversari, s-au unit împotriva adversarului comun, polonezul Asmatzukievitz. Au scris împreună o carte groasă prin care combăteau aprig teoriile polonezului. Ei susțineau teza interesantă că realitatea trifoiului este irațională, ilogică. De vreme ce este ilogică, sau propriu-zis chiar alogică, nu i se pot aplica criteriile logicei.
Trifoiul cu patru foi nu este posibil logic; e posibil în viață. Şi cea mai bună dovadă nu este aceea că se găsesc două, patru sau şase la sută ?
Polonezul a răspuns ironic printr-un eseu, scris spiritual şi degajat. El conținea, în esență, următoarele: o apărare a spiritului logic; realitatea este supusă principiilor logicei; numai capetelor celor trei savanți le lipseşte logica şi generalizează cazul lor particular şi patologic. Dacă ar fi să-i credem, atunci cei trei savanți ar fi patru, aşa cum patru ar fi cele trei foi ale trifoiului. Aplicând însă metoda însăşi a celor trei savanți, metoda empirică, şi numărându-i, vedem că cei trei savanți sunt numai trei. Pe urmă, presupunând chiar că există, la o sută de trifoiuri cu trei foi, două, trei sau şase trifoiuri cu patru foi, orice trifoi ar trebui să fie 2 sutimi sau 4 sutimi sau 6 sutimi cu patru foi. Dar trifoiul cu trei foi nu are nici măcar o sutime dintr-o a patra foaie.
Savantul Berembest, drept replică, a fotografiat un trifoi cu patru foi (e drept cam veştejit) şi a reprodus fotografia în ziarul "Times". Dar Asmatzukievitz nu s-a lăsat deloc intimidat. El a susținut că esența trifoiului este să aibă trei foi. Că trifoiul cu patru foi este neadevărat, inautentic, patologic şi aberație. Or ştiința nu se ocupă decât de adevăr; cazul trifoiului cu patru foi nu poate fi generalizat, pentru că nu e o caracteristică esențială a trifoiului; şi chiar dacă există, e ca şi cum nu ar exista. De altfel, polonezul crede că nici prin eroare nu există asemenea trifoi; şi că se îndoiește la culme de autenticitatea fotografiei lui Berembest. A reprodus el însuşi un trifoi cu trei foi, un trifoi frumos şi verde, pe care l-a opus trifoiului veştejit al lui Berembest. A declarat ca lasă opinia mondială să tragă consecințele.
Toți intelectualii din lume au luat parte activă și vehementă la controversă. S-au deschis anchete. Au căzut guverne. S-au întâmplat revoluții. Numai o babă se pieptăna în tot timpul acesta. A fost surprinsă în flagrant delict. Condamnată. Arsă de vie. Şi în toate statele s-a pornit atunci o prigoană împotriva fabricanților de piepteni. S-au închis fabricile. S-au confiscat pieptenii pe motivul că e un lux criminal să te piepteni în acele grave momente, în care se va hotărâ pacea sau războiul lumii. Situația planetară era extrem de complicată şi de încordată.
Un chinez Pep-Te-Ne a pus untdelemn peste foc erijându-se cu o teorie nouă opusă celei a polonezului a afirmat, anume, că trifoii cu patru foi se află în număr de cincizeci la sută; deci cei cu trei foi (după calcule minuțioase) tot cincizeci la sută.
Europenii au făcut atunci un protest la Liga Națiunilor, argumentând că "Ce se bagă chinezul ?", "Ce se pricepe chinezul ?". Pe urmă numele lui, care amintește un ustensil reprobat de când cu baba, constituia o obrăznicie sfruntată. Degeaba s-a apărat, pe de o parte jurându-se că e însuflețit de dorințe obiective de cercetare ştiințifică; pe de altă parte, pretextând că i, care-i esențial cuvântului "Pieptene", iar nu Piep-Te-Ne. Că în cazul acesta ar trebui eliminat din dicționar şi cuvântul francez "pied", care începe ca "pieptene".
Francezii, simțindu-se direct ofensați, s-au plâns, pe cale diplomatică, guvernului chinez care însă nu a vrut să ştie de nimic, de parcă era turc.
Un atentat a fost încercat asupra lui Pep-Te-Ne, la care chinezii au răspuns printr-o tentativă de incendiere a consulatului francez din Shangai. Franța a decretat mobilizarea. Războiul ar fi izbucnit cu siguranță, dacă un fapt nou nu ar fi adus o destindere:
Cinci copilași (unul japonez, altul bengalez, altul olandez, altul sud-american şi altul antisemit) au făcut fiecare o colecție de o sută de trifoiuri.
Primul copil avea trei trifoiuri cu patru foi; al doilea - două; al treilea - şase; al patrulea - niciunul; al cincilea - cincizeci.
Îndată întreaga vină a căzut, cum se cuvenea, pe capetele responsabile ale celor cinci savanți. Aceştia au dreptate fiecare în parte şi nu au dreptate împreună; faptele vorbesc. Ei îşi bat capul şi nu mai înțeleg nimic şi încearcă, nedumeriți, să soluționeze intriganta problemă.
Stau ascunşi undeva, (unde) nu creşte trifoiul, aşa că îşi urmează cercetările în mod pur teoretic. Au fiecare partizanii lor puțini.
De atunci însă ştiința este desconsiderată şi pacea lumii asigurată, în mod provizoriu.
Dar povestea nu s-a sfârşit. Nici nu se poate.
(Eugen Ionescu, "Trifoiul cu patru foi", vol."Nu")
... postarea este propusă pentru "Citate favorite" găzduite de doamna Zina pe un blog nou: (https://povestiripescurt.blogspot.com ) unde veți găsi cele mai multe date...
... provocarea are sloganul "Click&Comment Monday"! ... distribuie pe rețele articolele care îți plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este: "TRIFOIUL CU PATRU FOI" de Eugen Ionescu !
TRIFOIUL CU PATRU FOI
Savantul Berembest, pe baza unor cercetări şi observații îndelungate, a stabilit că se găsesc trei trifoiuri cu patru foi față de nouăzeci şi şapte trifoiuri cu trei foi. Italianul Micoromegassini a stabilit însă procentul de două trifoiuri cu patru foi la sută. Iar germanul Glumenblatt, de şase la sută: aceste statistici contradictorii au suscitat vii, aprinse şi pătimașe controverse, polemici, dueluri, asasinate şi sinucideri.
Cei trei savanți mondiali s-au întrunit atunci într-o localitate misterioasă, situată la confluența unor fluvii spaniole, şi au căutat, pe bază documentară extrem de serioasă, să stabilească un adevăr eclectic. Deoarece, însă, nici unul nu vroia să cedeze ori să dea de la sine o singură foaie de trifoi, măcar, situația era foarte încordată. Dar s-a agravat şi mai mult în clipa în care un al patrulea savant, polonezul Asmatzukievitz a afirmat că la suta de trifoiuri nu se găseşte "nici unul cu patru foi".
Aserțiunea acestuia părea întărită solid de temeinice dovezi, aşa încât opinia ştiințifică mondială atârna greu de partea lui. În sprijinul convingerilor sale aducea şi un argument de ordin teoretic: trifoi însemnează, prin definiție, trei foi; şi trifoiul cu patru foi este, deci, o flagrantă contradicție în termeni.
Ceilalți trei savanți, deşi adversari, s-au unit împotriva adversarului comun, polonezul Asmatzukievitz. Au scris împreună o carte groasă prin care combăteau aprig teoriile polonezului. Ei susțineau teza interesantă că realitatea trifoiului este irațională, ilogică. De vreme ce este ilogică, sau propriu-zis chiar alogică, nu i se pot aplica criteriile logicei.
Trifoiul cu patru foi nu este posibil logic; e posibil în viață. Şi cea mai bună dovadă nu este aceea că se găsesc două, patru sau şase la sută ?
Polonezul a răspuns ironic printr-un eseu, scris spiritual şi degajat. El conținea, în esență, următoarele: o apărare a spiritului logic; realitatea este supusă principiilor logicei; numai capetelor celor trei savanți le lipseşte logica şi generalizează cazul lor particular şi patologic. Dacă ar fi să-i credem, atunci cei trei savanți ar fi patru, aşa cum patru ar fi cele trei foi ale trifoiului. Aplicând însă metoda însăşi a celor trei savanți, metoda empirică, şi numărându-i, vedem că cei trei savanți sunt numai trei. Pe urmă, presupunând chiar că există, la o sută de trifoiuri cu trei foi, două, trei sau şase trifoiuri cu patru foi, orice trifoi ar trebui să fie 2 sutimi sau 4 sutimi sau 6 sutimi cu patru foi. Dar trifoiul cu trei foi nu are nici măcar o sutime dintr-o a patra foaie.
Savantul Berembest, drept replică, a fotografiat un trifoi cu patru foi (e drept cam veştejit) şi a reprodus fotografia în ziarul "Times". Dar Asmatzukievitz nu s-a lăsat deloc intimidat. El a susținut că esența trifoiului este să aibă trei foi. Că trifoiul cu patru foi este neadevărat, inautentic, patologic şi aberație. Or ştiința nu se ocupă decât de adevăr; cazul trifoiului cu patru foi nu poate fi generalizat, pentru că nu e o caracteristică esențială a trifoiului; şi chiar dacă există, e ca şi cum nu ar exista. De altfel, polonezul crede că nici prin eroare nu există asemenea trifoi; şi că se îndoiește la culme de autenticitatea fotografiei lui Berembest. A reprodus el însuşi un trifoi cu trei foi, un trifoi frumos şi verde, pe care l-a opus trifoiului veştejit al lui Berembest. A declarat ca lasă opinia mondială să tragă consecințele.
Toți intelectualii din lume au luat parte activă și vehementă la controversă. S-au deschis anchete. Au căzut guverne. S-au întâmplat revoluții. Numai o babă se pieptăna în tot timpul acesta. A fost surprinsă în flagrant delict. Condamnată. Arsă de vie. Şi în toate statele s-a pornit atunci o prigoană împotriva fabricanților de piepteni. S-au închis fabricile. S-au confiscat pieptenii pe motivul că e un lux criminal să te piepteni în acele grave momente, în care se va hotărâ pacea sau războiul lumii. Situația planetară era extrem de complicată şi de încordată.
Un chinez Pep-Te-Ne a pus untdelemn peste foc erijându-se cu o teorie nouă opusă celei a polonezului a afirmat, anume, că trifoii cu patru foi se află în număr de cincizeci la sută; deci cei cu trei foi (după calcule minuțioase) tot cincizeci la sută.
Europenii au făcut atunci un protest la Liga Națiunilor, argumentând că "Ce se bagă chinezul ?", "Ce se pricepe chinezul ?". Pe urmă numele lui, care amintește un ustensil reprobat de când cu baba, constituia o obrăznicie sfruntată. Degeaba s-a apărat, pe de o parte jurându-se că e însuflețit de dorințe obiective de cercetare ştiințifică; pe de altă parte, pretextând că i, care-i esențial cuvântului "Pieptene", iar nu Piep-Te-Ne. Că în cazul acesta ar trebui eliminat din dicționar şi cuvântul francez "pied", care începe ca "pieptene".
Francezii, simțindu-se direct ofensați, s-au plâns, pe cale diplomatică, guvernului chinez care însă nu a vrut să ştie de nimic, de parcă era turc.
Un atentat a fost încercat asupra lui Pep-Te-Ne, la care chinezii au răspuns printr-o tentativă de incendiere a consulatului francez din Shangai. Franța a decretat mobilizarea. Războiul ar fi izbucnit cu siguranță, dacă un fapt nou nu ar fi adus o destindere:
Cinci copilași (unul japonez, altul bengalez, altul olandez, altul sud-american şi altul antisemit) au făcut fiecare o colecție de o sută de trifoiuri.
Primul copil avea trei trifoiuri cu patru foi; al doilea - două; al treilea - şase; al patrulea - niciunul; al cincilea - cincizeci.
Îndată întreaga vină a căzut, cum se cuvenea, pe capetele responsabile ale celor cinci savanți. Aceştia au dreptate fiecare în parte şi nu au dreptate împreună; faptele vorbesc. Ei îşi bat capul şi nu mai înțeleg nimic şi încearcă, nedumeriți, să soluționeze intriganta problemă.
Stau ascunşi undeva, (unde) nu creşte trifoiul, aşa că îşi urmează cercetările în mod pur teoretic. Au fiecare partizanii lor puțini.
De atunci însă ştiința este desconsiderată şi pacea lumii asigurată, în mod provizoriu.
Dar povestea nu s-a sfârşit. Nici nu se poate.
(Eugen Ionescu, "Trifoiul cu patru foi", vol."Nu")
... postarea este propusă pentru "Citate favorite" găzduite de doamna Zina pe un blog nou: (https://povestiripescurt.blogspot.com ) unde veți găsi cele mai multe date...
... provocarea are sloganul "Click&Comment Monday"! ... distribuie pe rețele articolele care îți plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este: "TRIFOIUL CU PATRU FOI" de Eugen Ionescu !
sâmbătă, 6 octombrie 2018
maşina interioară...
Alexandru Ungureanu
MAŞINA INTERIOARĂ
Bună seara, doamnă Delix, o salutam, sau bună ziua, foarte rar bună dimineața. Văzându-mă în pragul magazinului de la nivelul -17, ea îmi făcea semn afirmativ din cap, adică da, intrarea era permisă, dacă tot n-aveam altceva mai bun de făcut puteam să intru şi să caut, fiindcă ăsta mi-era obiceiul. Aşa mă simțeam eu bine răscolindu-i marfa pentru ca, în cele din urmă, să cumpăr te miri ce. Scotoceala era plăcută. Atunci îmi izbucneau în cap tot felul de gânduri, idei despre maşinării complicate, şi încercam să recunosc în ciurucurile care îmi cădeau în mână pe cele ce mi-ar fi putut folosi. Uneori aveam scurte revelații. În rafturile de lângă mine, pe sub tejghele sau pur şi simplu levitând prin preajmă se afla tot ce mi-ar fi trebuit. Vag, maşina părea că se află oarecum strânsă în jurul meu şi ar fi fost necesar doar un pic de efort pentru a o monta; ea era ingenioasă, folositoare, revoluționară chiar. S-ar fi cuvenit să cumpăr subansamblele respective, să încerc transpunerea în practică a ideii însă brusc, din adâncul ființei, mă năpădea o lene mistuitoare în care bunele mele intenții se topeau ca un abur uşor în aerul încăperii. Căutam să reiau apoi raționamentul, să reconstruiesc maşina. Subansamblele reci, piese mecanice ori circuite organotronice nu se mai legau niciodată, rămâneau nefuncționale, păreau cu neputință de reasamblat.
Mă plânsesem doamnei Delix de acest fenomen. Avea o ținută sobră de persoană în vârstă: părul alb, aerul serios mă incitau să o zgândăr. "Ştiu, mi-a răspuns ea sec, toți clienții noştri pățesc la fel. Există o genă a maşinii care se lasă dezmorțită într-un asemenea loc."
Altă dată a afirmat, nu mai ştiu cum venise vorba despre maşini dar despre ce altceva puteai discuta în acel magazin, "maşina simbolizează nevoia primordială a omului de a ordona universul exterior, astfel încât acesta să fie controlabil şi eventual folositor."
Şi încă mi-a mai spus cu o ocazie "maşinile vagi pe care aveți senzația că le intuiți ca schemă şi mod de funcționare sunt proiecțiile mașinilor din exterior în subconștientul dumneavoastră, ca urmare a nevoii de a rândui lumea interioară algoritmizând-o. Nevoia aceasta nu durează mult, iar când senzația trece, de obicei în momentul pornirii la fapte, schema se neantizează, devine imposibilă ca şi repetarea identică a unui sentiment."
Înclinam să cred măcar o parte din spusele ei pentru că pierdeam foarte mult timp în magazin căutând, fără să ştiu ce, fără să fiu mânat de vreo nevoie practică de a cumpăra ceva, grijile şi preocupările mele concrete fiind orientate spre cu totul alte direcții. Şederea printre angrenaje, subansamble, circuite demontate din tot felul de instalații cărora nimeni nu le mai cunoştea rostul, mă liniştea împăcându-mă cu mine însumi. Doamna Delix ştia sau întâia toate acestea căci, la sfârşitul căutărilor, cănd, obosit de atâta aplecare pe sub tejghele, îi întindeam fleacul pe care-l cumpăram simbolic pentru a-mi justifica îndelungata prezență acolo, îmi zâmbea puțin ironică, puțin amuzată, eventual mă scutura de praf cu nişte fire destul de rigide, făcute din nu ştiu ce care erau înfipte într-o bucățică de lemn, şi se exprima ceremonios:
"Mă bucur foarte mult că ați găsit ce căutați, domnule!" Sublinia nuanțând intenționat "ce căutați". Zâmbeam şi eu un pic rușinat, niciodată cu adevărat stingherit, îi plăteam şi ieşeam.
Alteori nu cumpăram nimic dar doamna Delix nu se supăra. Exclama foarte îndatoritoare: "Vai ce rău îmi pare că astăzi nu ați găsit ceva interesant!", în vreme ce eu mă chinuiam să exprim prin mimica feței falsul meu regret, căci de fapt mă bucuram de infima sumă economisită ce pentru mine însemna totuşi foarte mult.
Lucrurile cumpărate nu le păstram niciodată pentru că nu aveam un domiciliu stabil şi, oricum, scoase dintre celelalte, nu-mi mai spuneau nimic. Aveam diferite metode prin care mă descotoroseam de ele până a ajunge la colțul străzii.
O singură dată am făcut o excepție. Găsisem în spatele unui raft, zăcând aruncată, o cutiuță metalică foarte interesantă. Înăuntru era căptușită cu un material spongios care proteja o sferă din sticlă incoloră. În mijlocul acesteia se distingea un cub cu pereții colorați într-un roşu-violaceu translucid.
-Doamnă Delix - m-am auzit vorbind, pentru prima oară într-adevăr uimit de ceva descoperit în magazinul ei - asta ce e ?
A tresărit, speriată de îndrăzneală mea, comisesem într-un fel o nepolitețe pentru că o puneam la o grea încercare. Era probabil imposibil să cunoşti rostul tuturor celor aflate acolo. O clipă am văzut în privirea ei tentația de a-mi refuza răspunsul, căuta o formulare vagă dar politicoasă, apoi a reuşit să-şi aducă aminte, ceea ce a făcut-o să crească mult în fața mea.
-Acest obiect, domnule, este o sferă-oracol. Ea este astfel construită încât intră în contact cu subconștientul şi inconștientul putând în acest chip răspunde la întrebări legate de viața dumneavoastră precum şi la cele privitoare la marile taine ale Exteriorului,în măsura în care ele se află în adânc şi pot fi aduse la suprafață.
-Nemaipomenit ! am izbucnit eu, cu totul entuziasmat. Şi cum reuşeşte ? Poate această sferă-oracol să vorbească ?
-A, nu, domnule ! Mergeți cu imaginația prea departe. Are un cod simplu de comunicare. În momentul când vreți să o utilizați, o luați în mâini astfel încât să nu-i acoperiți toată suprafața, trebuie să mai vedeți printr-un loc cubul din interior. Formulați întrebarea cu glas ferm, bine articulat. Nu e nevoie să ridicați tonul. După câteva clipe, sfera vă va răspunde prin iluminarea în impulsuri a cubului din centrul ei. Dacă se emite un singur impuls atunci răspunsul este afirmativ, iar dacă se emit două, e negativ. O serie de cinci, şase impulsuri scurte trebuie interpretată ca o stare de indecizie - nu ştiu, nu pot să răspund, nu are importanță, întrebarea este nesemnificativă... Vreți să încercați ?
-Desigur , doamnă Delix, sunt chiar foarte curios !
Mi-a întins sfera cu un aer oarecum solemn; am pus-o în palma dreaptă, acoperind-o cu degetele răsfirate ale celeilalte. Eram surescitat, mâinile îmi tremurau puțin. Sfera era tare, netedă şi rece. Am căutat pentru ea o întrebare al cărei răspuns să mă lase indiferent. N-am reuşit. Toate întrebările care le-aş fi născocit în acel moment mă implicau mai mult decât aş fi dorit. Poate de aceea vocea mi-a sunat chinuită.
-Este universul în care trăim finit ?
Am așteptat cu teamă răspunsul. După câteva clipe, lumina dinăuntrul sferei a clipit de vreo cinci ori scurt. Mi-am dat seama că indecizie mă satisfăcea. Dacă ar fi răspuns afirmativ sau negativ, m-aş fi simțit dezamăgit. În plus, culoarea roşietic-violacee care inunda cubul la momentul respectiv, îmi crea o plăcere cromatică deosebită. Am ezitat un pic.
-Cât costă această sferă-oracol, doamnă Delix ? m-am hotărât definitiv.
-Este o construcție foarte rară, astăzi nu se mai fac asemenea lucruri, lumea nu mai este preocupată de introspecție. Valorează 4 000 de unități decontizate.
"Ei, pe naiba ! " am exclamat în gândul eu. Toată maghernița ei nu valora nici jumătate din această sumă. M-am tocmit cu doamna Delix cum nu mă mai tocmisem vreodată, fiindcă nici nu avusesem de ce. N-a vrut s-o lase sub 500 nici moartă. Tot timpul discuției a rămas foarte calmă, deşi îmi aduc aminte că i-am trântit şi nişte vorbe mai puțin delicate. Mai mult chiar, la plecare m-a ironizat cu politețea ei obişnuită:
-Mă bucur foarte mult că astăzi ați găsit ceva care să vă intereseze ! La revedere, domnule, mai poftiți pe la noi !
-Bună seara, doamnă Delix - am salutat-o - sau bună ziua, poate chiar bună dimineața !
Eram fericit sau, în orice caz, foarte bucuros. Fiecare om are întrebări de pus, mai puțin au de dat răspunsuri, eu aveam maşina care să facă asta.
😤😤😤
Mă închisesem în camera mea şi zăceam în cel mai deplin întuneric. Pentru mine nu mai existau pereții, oraşul, Hipercubul 14, materia dispăruse toată din Univers iar conştiința, cât va mai fi fost, se găsea concentrată în jurul unicului punct din spațiul cu adevărat interesant -- sfera-oracol. Eu eram Întunericul, întrebam, Lumina răspundea, un fel de beție care mă făcea să verific totul.
I
Exist ? Da. Mai mult decât alții ? Da. Voi trăi mult ? Da. Voi realiza ceva în această viață ? Da. Tot ceea ce mi s-a întâmplat până acum, a avut un rost ? Indecizie. Nu poți să-mi răspunzi ? Nu ştii ? Da.
II
Subconştientul meu trăieşte ca entitate aparte, independentă de conștient ? Da. Pot intra în legătură ? Da. Tu, sferă, mijloceşti această legătură ? Da. Subconștientul meu cunoaşte răspunsul la orice ? Nu. Dar despre sine ? Indecizie. Aş putea comunica cu el folosind forme de expresie mai complicate dar mai bine nuanțate ? Da. Este posibil în acest moment ? Nu.
III
Afară este noapte ? Indecizie. Voi găsi mâine de lucru ? Da. Mă va iubi vreodată ? Da. Va dura mult până atunci ? Indecizie.
IV
Există în mine puteri, forțe de care nu sunt conștient ? Da. Le voi putea vreodată folosi ? Da. Aş putea să-i transmit Ei vreun mesaj folosind subconştientul meu ? Da. Va intra în legătură cu subconştientul Ei ? Indecizie. Pot începe ? Da. Îmi vei confirma primirea mesajelor de către Ea prin da ? Indecizie.
V
O cunoşti ? Indecizie. Mă cunoşti ? Da. Ştii totul despre mine ? Indecizie.
Aici s-a întrerupt însă scurta serie a încercărilor de a investiga universul meu interior cu ajutorul sferei-oracol. A doua zi nu am găsit de lucru, cu toate că avusesem nişte promisiuni. Asistând la schimbarea gărzii de la Sediul Controlului Spațial pentru a o vedea, mi-am dat seama după privirea indiferentă că mesajul meu telepatic nu ajunsese până la Ea. Întrucât înregistrasem pe un cristal organotronic toate întrebările şi răspunsurile le-am reluat analizându-le amănunțit. Exista o sinceritate, poate naivă, recunosc, care îmi fusese înșelată.
M-am dus, furios ca niciodată, până la magazinul doamnei Delix pentru a-i cere socoteală. Eram în stare să-i fac praf dugheana şi, eventual, să-i frâng gâtul. Pe drum m-am mai calmat dar nu suficient. Ajuns față în față cu ea, pe un ton foarte nervos, i-am explicat cum stăteau lucrurile.
-Foarte bine, domnule ! a întâmpinat senină doamna Delix reproşurile mele. Dar ce vă deranjează ?
Îmi venea să o dau cu capul de toți pereții magazinului.
-Păi cum, doamnă, sfera asta oracol mă fraiereşte fără jenă, iar dumneavoastră ați pretins că ea... mă rog... vizualizează răspunsurile date de subconştientul meu. Mai îndrăzniți şi acum să susțineți acelaşi lucru ?
-Poate că da ! Doamna Delix desfăcuse cutia şi învârtea sfera între degetele ei subțiri, albe. Sunteți convins că minte întrutotul ?
-Absolut ! Minte cu nerușinare!
-Păi atunci e simplu ! Toate răspunsurile ei interpretați-le pe dos !
-Bine dar nu e cinstit... Am dat o groază de unități decontizate pe ea... Economiile mele pe un an...
-Greşeala dumneavoastră provine din necunoaștere. Subconştientul vă furnizează prin intermediul acestei maşini răspunsurile pe care le doriți, nu cele absolute.
O mulțime de gânduri mi s-au învălmăşit în cap.
-Şi atunci, adevărurile, marile răspunsuri la întrebările care mă frământă...
Doamna Delix a zâmbit blând arătându-mi cu un gest larg magazinul:
-Poftiți, mai căutați, poate găsiți !
Mi-am cerut scuze şi am plecat, nu înainte de a o fi salutat.
😤😤😤
Bună seara, doamnă Delix, sau bună ziua, foarte rar bună dimineața. NU, nu am mai repetat de atunci greşeala, nu am mai pus maşinii întrebări la ale căror răspunsuri aveam opțiuni cât de vagi, sau am făcut-o numai pentru a mă distra.
Ce zi îngrozitoare, nu-i aşa ? Da.
Mâine voi găsi de lucru ? Da.
Mă va iubi ? Da. În curănd ? Da.
Odată şi odată voi schimba această lume, ştii ? Da.
Mai spune-mi o dată, mă va iubi ? Da.
Totul, totul poate fi altfel. Va fi ?
Indecizie.
(Alexandru Ungureanu, "Maşina interioară")
... deci dacă este sâmbătă - am decis eu cu drag -prinde bine câte o porție mică de literatură SF (din colecția de reviste, cărți şi almanahuri SF ce o am prin bibliotecă, scrâse de specialiştii domeniului în decursul timpului)!
... sper că a fost o lectură plăcută !
Abonați-vă la:
Postări (Atom)