stăpânul muntelui....

Al.Dumas
                       STĂPÂNUL MUNTELUI

     În mijocul lanțului de munți care brăzdează Spania în toare direcțiile, de la Bilbao la Gibraltar şi de la Alicante la capul Finister, masivul cel mai poetic fără îndoială prin înfățişarea pitorească dar şi prin amintirile istorice legate de el este Sierra Nevada care urmează după Sierra de Gádor, despărțit de acesta doar printr-o vale fermecătoare, unde îşi are unul dintre izvoare micul fluviu Órjiva, care se varsă în mare între Almuñécar şi Motril.
                  ××××
    Ginesta... Era o fată între şaisprezece şi optsprezece ani care, în unele privințe, părea să aparțină vreunui trib maur deşi, în alte privințe, părea îndreptățită să ceară un loc în marea familie europeană. Încrucișare probabilă a celor două rase, ea forma o verigă intermediară ce îmbina într-un amestec deosebit seducția arzătoare şi magică a femeii din sud cu dulcea şi suava frumusețe a fecioarei din nord. Părul atât de negru încât avea reflexul albăstrui al aripii de corb, încadra, căzând pe lângă gât, fața cu un oval desăvârșit şi demnă. Ochii mari albaștri ca brebenocul umbriți de gene şi sprâncene de culoarea părului, un ten mat şi alb ca laptele, buze fragede ca cireșile, dinți mai frumoși ca perlele, gât asemănător prin grație şi suplețe celui de lebădă, brațe un pic cam lungi dar de o formă desăvârșită, un mijloc suplu ca o trestie sau ca un palmier, picioare a căror goliciune îți îngăduia să le admiri delicatețea şi eleganța, aceasta era înfățişarea personajului asupra căruia ne îngăduia să atragem atenția cititorului.
                     ××××
     Renumele de frumusețe strălucită care o precedau pe doña Flor din lumea nouă în cea veche nu era cu nimic exagerat. Doña Flor la şaisprezece ani - era vârsta pe care o împlinise - ar fi depășit comparațiile exagerate pe care le-ar fi putut face în legătură cu ea poeții spanioli şi chiar cei arabi: avea strălucirea florii şi catifelarea fructului, grația muritoarei şi demnitatea zeiței. După cum la țiganca ce o privea cu naivă admirație apropiindu-se, se simțea amestecul rasei arabe cu cea spaniolă, tot astfel la doña Flor se putea vedea tipul nu numai a două rase minunate, ci şi a ceea ce era mai pur şi mai distins în aceste două rase. Copila Mexicului şi a Spaniei avea un ten mat, frumos, brațe încântătoare, picioare minunate de andaluză, gene întunecate, ochi catifelați, păr lung şi talia zveltă a indiencelor, fiicele soarelui.    
      Cât despre costum, el părea ales anume ca să pună în valoare formele minunate şi chipul încântător al frumoasei călătoare. Era o rochie de mătase de un albastru ceresc, irizat cu roz şi argintiu, încheiată de sus până jos cu perle dintre care fiecare era demnă să împodobească o coroană de contesă; rochia desena bustul şi partea de sus a brațelor, aşa cum erau croite costumele spaniole la începutul secolului al XIV-lea; doar că, ajungând la coate, manşetele se lărgeau şi cădeau de fiecare parte a corpului atârnând deschise, lăsând să se vadă sub valurile de dantelă de Murcia mâinile şi antebrațele care, fiindcă înfruntaseră nepedepsite soarele Mexicului, îl puteau înfrunta acum pe cel al Spaniei, însă fără să aibă a se teme de ceva fiind ascunse într-o capă largă de lână albă, fină şi moale, asemeni caşmirului nostru modern şi înrudit, prin croiala părții inferioare, cu mantia mexicană, iar prin gluga sub care strălucea într-o nuanță de culoare caldă chipul tinerei fete, cu burnuzul arab.  
      Don Iñigo şi doña Flor, în pasul catârilor care scuturau din cap sub covoarele de lână stacojie, mergeau în trap grăbit dar fără grijă, fata pășind la fel de obişnuită ca şi tatăl ei cu călătoriile peste munți şi cu viața aventuroasă a vremii.
                              ××××
     Deodată se auzi detunătura mai multor archebuze şi țipete de amenințare şi de durere...
-Ajutor ! Tâlharii !
  ...Cât despre Don Iñigo şi fiică-sa, ei au dispărut în hanul a cărei poartă s-a închis în urma lor şi a tâlharilor care i-au luat prizonieri...
     Dar deodată se auzi zgomotul unei ferestre sparte de un pumn puternic. Un tânăr, fără altă armă decât cu un pumnal basc la cingătoare, sări cu uşurință în cameră şi, cu un glas evident obişnuit să poruncească, întrebă:
-Ce se întâmplă aici, domnilor ?
  ...Cel a cărui sosire bruscă - în mod vădit, la fel de neaşteptată pentru cei ce amenințau, cât şi pentru cei amenințați  - produsese o reacție atât de ciudată...
  ...Era un tânăr de douăzeci şi şapte, douăzeci și opt de ani, îmbrăcat într-un costum de muntean andaluz de o desăvârșită eleganță. Îmbrăcămintea lui se compunea dintr-o pălărie de fetru cenuşie cu boruri largi, împodobită cu două pene de vultur, o vestă scurtă de piele cu mâneci, brodată, aşa cum mai poartă şi astăzi încă vânătorii din Cordoba când se duc în Sierra Morena, o centură algeriană căptuşită cu mătase şi aur, pantaloni de catifea roşu deschis cu nasturi șlefuiți, cizme dintr-o piele asemănătoare cu aceea a vestei încheiate în părți dar numai la gleznă şi înapoia rotulei, astfel că deschizându-se pe toată lățimea pulpei lăsau să se vadă ciorapul.
      Un simplu pumnal asemănător celor ale vânătorilor de urşi din Pirinei - adică având mânerul din corn şlefuit şi împodobit cu ținte de argint, cu lama lată de două degete, cu vârf ascuțit, şi cu două tăișuri, vârât într-o teacă de piele împodobită cu argint - era, după cum am spus, singura armă a tânărului şef, fiindcă nu se putea tăgădui că era şef cel al cărui glas avea o influență atât de directă şi de rapidă asupra unor oameni obișnuiți cu tâlhăria şi cu omorul, care se dăduseră înapoi înaintea lui.
     Restul costumului se compunea dintr-o manta cu dungi de-a latul în care era înfășurat, măreț ca un împărat în purpura lui... nu numai tânăr, frumos, elegant, ci şi ... o înfățişare atât de falnică încât îndeobște e socotit hidalgo...
-Trebuie să-i iertăm, señor. Sunt oameni grosolani şi nu nobili ca noi.... Afinitatea aceasta, de îndată ce v-am văzut, mi-a scos mânia din inimă şi a azvârlit-o departe, atât de departe, încât, pe cuvântul meu de gentilom, am căutat-o cu privirea şi n-am mai dat de ea !
   ...doña Flor, ea se apropiase de taică-său nu din teamă, ci dimpotrivă, auzind glasul tânărului, ea încerca un sentiment ciudat care o făcea să simtă ceva asemănător unui fior mângâietor prin vene, şi venea să caute la brațul lui don Iñigo ocrotire, împotriva atracției necunoscute ce punea stăpânire pe ea...
     Bătrânul se opri:
-Eşti un proscris ?...
-Deci o să-mi spui totul ?
-Totul, în afară de numele tatălui meu...
                                  ××××
  ...Fata îl întrebă din priviri pe taică-sub,  iar don Iñigo făcu un semn de consimțământ.
     Ea luă o floare din buchet.
     Era o anemonă, floare a tristeții...
     Şi dărui tânărului floarea.
     Acesta o luă, o apropie respectuos de buze, apoi o puse pe piept şi îşi încheie vesta peste ea....
-Sunteți liberi, plecați şi cine nu se va îndepărta la zece paşi distanță de dumneavoastră, e un om mort...
      Don Iñigo şi fiică-să ieşiră...
   ...Atunci scoase anemona de la piept, o mai sărută o dată cu o expresie asupra căreia nu te puteai înşela...
                                   ××××
      Se oferea o răsplată de o sută de filipi de aur pentru fiecare tâlhar ucis sau prins şi predat autorităților şi o mie de filipi de aur pentru şeful lor.
      Regele Don Carlos jucase că va stârpi tâlhăria în Spania şi că o să-i arunce pe hoți de pe un munte pe altul, până când o să-i azvârle în mare...
      Erau şase leghe de la Alhama la han şi jumătate din distanța aceasta fusese străbătută de detașament, când soldații îl văzură venind spre ei în goana furioasă a disperării pe servitorul lui don Iñigo care, rănit şi însângerat, fugea chemând în ajutor.
      Omul povesti ce se întâmplase....
      Aflând de primejdia care-l amenință pe ilustrul hidalgo şi pe frumoasa doña Flor, el (comandantul detaşamentului) ordonă unității sale să pornească la drum mai repede...
   ...Apoi, urmat de Ginesta, tânarul... intră în bucătărie, de acolo trece într-o cămară mică, ridică un chepeng pe care-l lăsă să cadă în urmă, încuie chepengul cu un zăvor, ...coborâ pe scară, iar de-aici intră în coridorul subteran care-i se deschidea înainte.... Peste cinci minute tânărul şi țigăncuşa ajunseră la capătul culoarului. Fernando împinse cu umerii lui puternici alt chepeng, acoperit pe dinafară de o stâncă plată acoperită de mușchi.
      Fugarii ajunseră pe munte... Cei doi fugari ajunseră la capătul fugii lor şi era vădit că, afară de cazul când ar fi fost trădați, erau aici, pentru moment, în deplină siguranță.
      Spuneam 'afară de cazul când ar fi fost trădați', fiindcă tâlharii cunoşteau ascunzătoarea şefului lor, deşi nu veneau niciodată aici decăt chemați. Era un fel de refugiu unde Fernando, când era trist, venea să ceară înapoi lumea dispărută a trecutului, şi, culcat înfășurat în manta, căutând printre frunzele nemișcate ale stejarului un crâmpei de cer, albastru ca aripile Speranței, încerca să evoce amintirile zâmbitoare ale copilăriei ce contrastau atât de tare cu cele pe care, tânăr fiind, le aduna cumplite şi însângerate pentru bătrânețe... Când intră în luminiş, luă un corn de argint... şi suflă în el... Dar cele trei sunete răsunară... nimeni nu veni. Nu puteai crede că tâlharii nu auziseră... Fie banditii erau prinşi, fie îşi trădau şeful, fie, dându-şi seama că orice împotrivire e zadarnică..., socotiseră mai prudent să rămână împrăştiați şi să încerce să fugă fiecare pe cont propriu...
                                   ××××
-Sunt luminile incendiului !... Focul a cuprins muntele !...
         Din când în când, incendiul cuprindea de la poale câte un pin uriaş, şi încolăcit ca un şarpe în jurul trunchiului lui, alerga de-a lungul crengilor şi răspândea lumină întocmai ca un sfeşnic sortit să lumineze la sărbătorile regale. Vreme de o clipă flacăra strălucea pâlpâitoare, apoi deodată uriașul de foc nu mai avea pe ce să se sprijine şi cădea în mijlocul vetrei uriaşe făcând să țâșnească până la cer o jerbă de scântei...
                                ××××
     Fernando trecu de la contemplație la reflecție. În mintea lui nu mai era nici o îndoială că incendiul din pădure nu era întâmplător, ci pus la cale de ofițerii detaşamentului trimis în urmărirea lui...
      Doar o minune l-ar fi putut salva pe Fernando. Minunea aceasta o săvârşise devotamentul Ginestei... Atunci văzu cu uimire... peștera a cărei existență el însuşi, om al muntelui, nici măcar n-o bănuise vreodată. Se apropie încetișor şi, pe măsură ce se apropia, mirarea îi sporea.
      Printr-o deschizătură îngustă care îngăduia trecerea de la stâncă la peşteră, o văzu pe față ridicând o lespede din podea, scoțând dintr-o ascunzătoare un inel pe care-l puse în deget şi un pergament pe care-l ascunse la sân...
-Intră, Fernando, rosti ea... E cuibul în care m-am născut, aici am fost crescută, aici vin să râd sau să plâng, ori de câte ori sunt fericită sau sufăr...
-Ale cui sunt cele două portrete ?
-'Regina Topaia cea frumoasă' - e al mamei mele...
-Dar celălalt portret ?
-'Regele Filip cel Frumos'.
-...sunt amintiri care pătrund atât de adânc în inimă încât le pastrezi toată viața, indiferent de la ce vârstă... zise Ginesta. Filip cel Frumos e tatăl regelui don Carlos, care mâine trebuie să fie la Granada. Deci nu am vreme de pierdut dacă vreau să-i cer regelui ceea ce o să-i refuze poate lui don Iñigo.
-Ginesta, n-o să mă învoiesc ca pentru mine...
                                  ××××
    ...împrejurul unei fântâni cu margini de marmură, se plimbă privilegiați așteptând sosirea regelui ce va avea loc când ceasul din turnul Vela va suna orele două după-amiază...
    ...Astfel, la sosirea lui, trompetele dublară intensitatea sunetelor lor de aramă, poate nu atât ca să-l cinstească pe nepotul Isabelei şi al lui Ferdinand, cât pentru ca zgomotul lor sa facă să treacă neobservată tăcerea oamenilor. Regele aruncă o privire rece şi apatică spre supușii săi...
    ...Un singur bărbat stătea în picioare pe acest drum, cu pălăria pe cap... Regele se opri.
-Sunteți 'rico hombre' ?
-Da, Sire...Don Ruiz de Torrillas... Deci, Alteță, vă rog în genunchi, vă implor de o mie de ori, deoarece partea adversă renunță la răzbunare, şi fiul meu nu mai are împotrivă decât puterea voastră regală, Sire, vă implor să-l iertați pe fiul meu !
      Regele nu răspunse...
-Treaba aceasta nu mă priveşte. Adresați-vă marelui judecător al Andaluziei.
      Şi porni mai departe...
      Don Ruiz, singur şi prăbușit, rămase în Piața de los Algibes... Unul dintre seniorii din suita lui don Carlos îl zări pe bătrânul încovoiat sub povara refuzului regesc..., se întoarse iute spre don Ruiz de Torrillas... Don Iñigo zâmbi:
-N-am aşteptat invitația domniei voastre, don Ruiz, și la ora aceasta fiica mea, doña Flor, e instalată de acum la doña Mercedes care, în ciuda insistențelor noastre de a nu se deranja, a vrut să-i cedeze propria cameră...
-Don Lopez mi-a spus... că ați fost oprit de el Salteador.
-V-a spus și că, purtându-se ca un gentilom şi nu ca un tâlhar, conducătorul atât de temut, leu şi tigru pentru alții, a fost pentru noi câine păzitor şi miel ?... I-am jurat pe sfântul meu patron că simțind un interes adevărat față de el, n-o să-i dau pace regelui don Carlos până cănd nu-mi va acorda iertare pentru el...
-Bărbatul de care vorbiți e fiul meu !  
-Don Iñigo Vela de Haro, mare judecător al Andaluziei, regele vă cheamă.  
-...v-am spus că puteți conta pe marele judecător al Andaluziei ca pe domnia voastră înșivă.
                                   ÷×××
-...Părerea mea, Sire,  este că circumstanțele sunt deosebite, că don Fernando e vinovat dar că există motive de iertare;...şi că ar fi bine pentru regele don Carlos să-şi vestească trecerea prin Andaluzia printr-un gest de clemență şi nu de severitate.
-...Atunci îmi pare rău că l-am trimis pe don Ruiz la tine... Păstrez pentru mine problema aceasta şi o să hotărăsc aşa cum îmi dictează conştiința.
                                     ××××
   ...Ajungând în pragul grădinii Lindaraja, întâlni o fată... Fata care deşi îmbrăcată ciudat, era foarte frumoasă, puse un genunchi în pământ zărindu-l pe rege şi-i înfățişă într-o mână un inel de aur, iar în cealaltă un pergament.
      Regele tresări văzându-le.
      Inelul de aur avea însemnele ducilor de Burgundia, iar pe pergament, deasupra câtorva rânduri scrise în germană, se vedea semnătura bine cunoscută tuturor, dar mai ales regelui don Carlos deoarece era a tatălui său: DER KOENIG PHILIPP.
       Don Carlos privi uimit mai întâi inelul, apoi pergamentul şi, în sfârşit, pe fata îmbrăcată ciudat.
-Citiți, Sire! spuse ea în germana cea mai curată...
       În ce-l priveşte pe don Carlos, el se mulțumise să-i răspundă fete în limba în care ea i se adresase:
-Urmează-mă !...
-...Rege don Carlos, sora ta îți cere în numele lui Filip, tatăl nostru, iertare pentru don Fernando de Torrillas !
-Şi dacă ți-aş spune că iertarea pe care o ceri pentru el și pe care jurasem să n-o acord nimănui ți-o dăruiesc cu două condiții ?
-...Ce-ai zice dacă prima condiție ar fi să-mi dai inelul, să distrugi pergamentul şi să făgăduieşti sub jurământul cel mai cumplit să nu pomenești nimănui de nimic despre descendența asta regală ale cărei singure dovezi sunt inelul şi pergamentul ?
-Sire, zise fata, inelul e pe degetul tău, păstrează-l. Pergamentul îl ții în mână, rupe-l. Spune-mi jurământul şi o să-l rostesc. Care-i cea de-a doua condiție ?
-... Ştii o ființă omenească, nevinovată şi castă, care să fie gata să meargă la mânăstire, să se lepede de lume, să se roage zi şi noapte pentru salvarea sufletului celui căruia eu îi salvez trupul ?i
-Da, zise Ginesta, spune-mi mânăstirea unde trebuie să mă duc şi mă duc.
-Trebuie plătită o sumă, şopti don Carlos...
-...Iată zestrea mea...
-Deci renunți la totul, întrebă don Carlos, la rang social, viitor fericit, plăceri, ca să dobândești iertarea tânărului ?
-La totul ! răspunse Ginesta şi nu cer decât o favoare: să-i duc eu însămi iertarea.
-Bine, zise don Carlos, o să capeți ce dorești.
       Şi ducându-se la o masă, scrise câteva rânduri pe care le semnă şi puse sigiliul...
       Jos, regele îl întâlni pe don Iñigo...:
-A, da... Vestiți-l pe don Ruiz de Torrillas că am semnat actul de iertare a fiului lui.  
                   ××××
     ...să vedem ce s-a întâmplat în peşteră...
     ... Trei soldați ce stăteau pe vârful unei stânci îl arătau cu degetul, iar un norişor alb urcând în sus arăta că glonțul pornise din grupul lor.
     ...El Salteador era descoperit...
        Tânărul îşi luă la rându-i archebuza...
        Neputând urca până la peşteră soldații coborâseră până la stâncă...
     ...Un foc de archebuză umplu peştera de zgomot şi fum... Soldatul fu înghițit de prăpastie. Trei încercări de acest fel avură loc şi toate sfârşiră la fel...
     ...Don Fernando fu smuls din... gânduri de zgomotul din peretele peșterii...
     ...El Salteador se strecură prin... deschizătură cu iuțeala unui şarpe şî se pomeni la patru paşi de urs...
-Aha, spuse Fernando...
     ...Îmbrățișarea fu cumplită, iar sărutul ucigător ! Fernando simți ghearele ursului intrându-i în umăr dar ursul, la rându-i, simți pătrunzându-i în inimă vârful pumnalul tânărului...
                                             ××××
     Doña Flor... o primi pe fată...
-Dumitale îți aduc actul de iertare ca să i-l înmânezi... Îl iubești şi te iubeşte !
     Și Ginesta îi întinse doñei Flor pergamentul ce conținea iertarea lui don Fernando.
-... sunt Felipa de la Mânăstirea Bunei Vestiri.
     Acesta era lăcaşul pe care don Carlos îl desemnase fetei ca să-şi facă noviciatul şi să rostească jurământul de primire în cinul călugăresc.
                                              ××××
     Doña Flor... zâmbea.
     Poate că fata nu era încă îndrăgostită dar o mireasmă necunoscută îi vestea apropierea zeului Amor...
     Orice fată a avut cinsprezece ani, orice tânăr a avut optsprezece, orice bărbat sau orice femeie a păstrat într-un colț al memoriei care corespunde inimii amintirea a tot ce a văzut prin uşa aceasta a tinereții...
 ... Uşa se deschise încet şi se închise tot aşa. Un cavaler înfășurat într-o mantie cafenie, lungă, se desluși în semiobscuritate, închise zăvoarele, fără îndoială ca să nu fie surprins, înaintă cu un pas uşor, se aşeză pe pat şi o sărută pe frunte pe cea care dormea şoptind:"Mamă !"
     Fata tresări, deschise ochii şi scoase un țipăt. Tânărul mirat, se ridică, lăsă mantaua să-i cadă, şi apăru într-un elegant costum de cavaler.
-...am venit să-mi iau rămas bun de la mama şi să părăsesc Spania pentru totdeauna ! ...fiindcă sunt proscris, fugar, urmărit...
    ...perdelele patului fremătară uşor, o mână albă trecu printre ele ținând un pergament.
    Don Fernando luă pergamentul fără să îndrăznească să atingă mâna care i-l dădea, şi-l dezdoi...
-Oh - strigă Fernando, apucând de data aceasta printre perdelele patului mâna doñei Flor şi sărutând-o - mulțumesc !... O, scumpă Ginesta, mi-o făgăduise!...
-Pot deci s-o vestesc pe doña Mercedes de întoarcerea domniei voastre, don Fernando ?
-Deci, pe astăzi...
                                             ××××
       A doua zi în casa lui don Ruiz de Torrillas era atmosferă de sărbătoare...
       Se auzi poarta de la stradă... don Fernando se ivi dar se opri în prag... Tânărul privi în grabă prin încăpere... oricât de grăbită fusese privirea, fiecare îşi primise partea.
-Señor, răspunse tânărul, ceva îmi spune că trebuie să rămân în genunchi înaintea tatălui meu, atâta vreme cât nu-mi va da mâna să i-o sărut !
       Bătrânul făcu patru paşi spre fiul său.
-Iată mâna mea şi fie ca Domnul să te facă înțelept, precum îl rog din adâncul inimii... Acum, zise bătrănul, intră în casă şi sărută mâna mamei tale...
-Fii binevenit, copil al inimii mele !  
   ...tânărul scoase de la piept o floare ofilită pe care o sărută cu înflăcărare.
      Fata se împurpură și se retrase cu un pas. Recunoscuse anemona pe care o dăduse lui Salteador, în sala hanului 'La Regele Maur'...  
                                   ××××
    ...unul dintre cei mai buni prieteni, don Ramiro, venise, aflând că se întorsese, era în salon şi voia să-i vorbească... Cei doi tineri care într-adevăr odinioară fuseseră foarte aproptați şi nu se mai văzuseră de trei ani, se îmbrățişară.
   ...Don Fernando ridică privirea şi o văzu pe doña Flor stând aplecată pe balcon... Cu toate acestea, fereastra nu se închise destul de repede şi, de la ea, căzu o floare.
      Floarea era o anemonă.
      Cei doi tineri se avântară în acelaşi timp să ridice floarea căzută din întâmplare sau cu voie din mâna fetei...
-O iubesc ! repetă don Fernando.
-Dar eu o iubesc de doi ani !...
-Domnilor, veniți vă rog, ca să nu ne batem fără martori...
    ...Nici apa, când se rupe un dig, nu năvălește mai repede decât se năpustiră cei doi tineri unul spre celălalt....Într-adevăr, cele două spade se încrucișară cu o iuțeală şi o înverșunare care te-ar fi putut face să crezi pentru o clipă că oțelul din care ieşeau scântei era însuflețit de aceleaşi pasiuni ca şi bărbații care-l mânuiau...
    ...Şi, în acelaşi timp, don Ruiz se pomeni în mijlocul cercului, chiar lângă fiul său.
-Opriți-vă ! repetă cu glas poruncitor.
    ...iute ca gândul, Fernando cu dosul palmei stângi îl dădu în lături pe don Ruiz şi, în acelaşi timp, cu o fentă îndemânatica străpunse complet brațul lui don Ramiro...
    ...Privitorii scoaseră un strigăt de groază: fiul îşi pălmuise tatăl...
-Deci nici voi, strigă don Ruiz, nu vreți să-mi faceți dreptate ! Atunci mă duc la rege...
-Cine-l cheamă pe regele Don Carlos ?
-...Ce-o vrea să însemne asta, Doamne ? Un fiu şi-a pălmuit tatăl !...
    ...parcă împietriți în mijlocul mulțimii... erau Mercedes, aproape luminată pe umărul lui Flor şi don Iñigo, nemișcat, parcă fulgerat de vorbele regelui: "Să nu te înfățișezi înaintea mea decât atunci când vinovatul va fi arestat."...
    ...Deci a doua zi urma să se rostească sentința. Dar care avea să fie sentința? Doñei Mercedes nu-i mai rămâne decât să aştepte, astfel că se hotărâ să-şi petreacă noaptea rugându-se... Mercedes se dădu înapoi cu un pas.
-Regele ! bâigui ea.
-Doamnă, nu sunt regele... Un confesor... Mărturisiți că v-ați înșelat soțul. E cu neputință ca un fiu să-şi pălmuiască tatăl.
       Mercedes căzu în genunchi, întinzând mâinile tremurătoare spre rege...
-Sire, strigă ea, Dumnezeu vă trimite ! Ascultați, o să vă spun totul... Don Ruiz... îmi spuse că mă iubeşte mai demult, iar căsătoria noastră fusese stabilită între părinții noştri...
-Señor, ... cinstea pe care mi-o propuneți nu poate fi primită de mine... Iubesc alt bărbat iar peste şapte luni voi fi mamă...
     ...Trecură trei zile...
-Să vă căsătoriți cu un bărbat îndeajuns de devotat ca să vă fie soț în ochii lumii şi doar frate față de domnia voastră... Voi fi fratele tău, Mercedes, repetă el. Copilul tău va fi al meu şi niciodată nu vom discuta nimic despre aceasta, îți dau cuvântul meu de gentilom...
-Frate, îi zisei, fie-ți milă de soția ta, şi salvează onoarea tatălui meu !
     ...Mă ridică, îmi sărută mâna şi plecă.
        După cincisprezece zile eram soția lui don Ruiz... Acum, Sire, ştiți totul !
-Afară de numele adevăratului tată, zise regele, dar o să mi-l spuneți.
-Don Iñigo Velasco !...
-Bine, spuse don Carlos, ştiu tot ce voiam să ştiu.
         Şi grav, întunecat, ieşi lăsând-o pe femeie în genunchi şi murmură:
-Ştiam eu că-i cu neputință ca un fiu să-şi pălmuiască tatăl...
                                        ××××
         A doua zi, în zori, o mare mulțime de oameni se îngrămădea în Piața de los Algibes...
         Apoi regele se ivi... Lângă rege mergea o tânără voalată...
-Don IIñigo Velasco... nu mai sunteți mare judecător al Andaluziei... Dar sunteți conetabil al regatului...Don Ruiz sunteți mare judecător al Andaluziei... Don Fernando, eşti vinovat...te şterg din rândurile gentilomilor, şi te las sărac...
Ginesta, eşti nobilă de rangul întâi și rangul acesta îl poți da, cu numele tău, soțului tău chiar dacă l-ai lua... de pe eșafod... Don Ramiro... eşti liber... Nu te pot face mai bogat decât eşti dar în amintirea mea, la numele tău îl vei adăugă pe cel de Carlos, iar în stema familiei vei include leul Burgundiei...
    ... Ginesta se duse spre Fernando şi îngenunche înaintea lui ridicându-şi voalul.  
-Don Fernando, te iubesc! zise ea.
-Ducesă de Carmona, marchiză de Monterfrio, contesă de Pulgar, îl iei de soț pe condamnatul Fernando care n-are nici nume, nici rang, nici avere, întrebă don Carlos.
    Ginesta... silindu-l pe Fernando să se încline, căzu în genunchi împreună cu el înaintea regelui.
-Bine, un rege îşi respectă cuvântul...
    Don Ramiro, clătinându-se, străbătu... distanța care-l despărțea de doña Flor... puse un genunchi în pământ în fața fetei.
-De doi ani vă iubesc... Don Ramiro de Avila nu îndrăznea să v-o spună dar în prezența regelui, naşul, don Carlos de Atila vă cere, umil, mâna.
-Astazi eu vă sunt tată, doña Flor,  zise don Carlos, şi dau mâna domniei voastre curierului dragostei...
    ...Un călăreț plin de praf... se ivi fluturând în mână un pergament şi strigând:
-...Salut lui Carol Quintul, împărat ales !...
    ... Don Carlos... rosti:
-Domnilor, slavă Celui de sus, pentru că doar el e mare !
            (Al. Dumas, "Stăpânul muntelui")

... postarea este propusă pentru "Citate favorite" găzduite de doamna Zina (http://povestiripescurt.blogspot.com) unde veți găsi cele mai multe date...
... provocarea are sloganul "Click & Comment Monday" !
... distribuie pe rețele articolele care îți plac !
... deci dacă este luni, provocarea este:"Stăpânul muntelui" de Al. Dumas !