parfum de liliac...

... o minunată poezie dedicată primăverii şi liliacului, la prietena mea de spirit şi suflet, doamna Laura (Laura Schussmann ):

''A înflorit
 liliacul. 
 Parfum,
 frumusețe,
 gingășie,
 alb,
 violet,
 culoare...

 Se scutură
 liliacul.

Primăvară,
flori
petale,
zbor
fluturi,
iubire,
zâmbet,
magie...

Sufletul meu
se inspiră
din amintirea
privirii.
Gândurle mele
se scutură
parfum de liliac.


Mă regăsesc
în anotimpuri
și mă despart
de trecerea lor,
sperând, cândva,
reîntâlnirea.''

          (LAURA SCHUSSMANN,''A ÎNFLORIT LILIACUL'')

eroi ce-au fost...

... Ziua Eroilor !
... eroi ce-au fost:
  (http://www.calendarintercultural.ro/agenda.php?detalii=9285&eventdate=1494622800 )
... m-am gândit la o minunată poezie (https://ro.wikisource.org/wiki/Pui_de_lei ):
                 ''Eroi au fost, eroi sunt încă
                  Și-or fi în neamul românesc!
                  Căci rupți sunt ca din tare stâncă
                  Românii orișiunde cresc.
                            E vița noastră făurită
                            De doi bărbați cu brațe tari
                            Și cu voința oțelită,
                            Cu minți deștepte, inimi mari.
                  Și unu-i Decebal cel harnic
                  Iar celălalt Traian cel drept
                  Ei, pentru vatra lor amarnic
                  Au dat cu-atâția dușmani piept.
                            Și din așa părinți de seamă
                            În veci s-or naște luptători,
                            Ce pentru patria lor mamă
                            Vor fi mereu învingători,
                  Au fost eroi, și-or să mai fie,
                  Ce-or frânge dușmanii cei răi,
                  Din coasta Daciei și-a Romei
                  În veci s-or naște pui de lei.''
      (Ioan Neniţescu -https://ro.wikisource.org/wiki/Autor:Ioan_Neni%C8%9Bescu -, ''Pui de lei'')

... şi iată şi povestea unui ''puiu de viteaz'':

       ''Am să vă povestesc isprava unui băieţandru de 16 ani, dintr-un sat din judeţul Gorj. Întâmplarea asta s'a petrecut în toamna anului 1906, când armata germană, mult mai numeroasă ca a noastră, a pătruns la noi prin valea Jiului.
        Flăcăiaşul se întorcea acasă, când o ceată de Nemţi îi iese în cale. 
-Unde sunt Românii ? îl întrebă răstit ofiţerul.
        Băieţandrul văzuse bine pe-ai noştri într'o pădure din apropiere.
         Avu însă curaj şi răspunse:
-Nu ştiu.
-Nu vrei să spui ? Am să te împuşc !
        Şi Nemţii îl înşfăcară, îl legară de un pom şi întinseră puştile spre pieptul lui. Ofiţerul îl întrebă din nou:
-Unde sunt Românii ?
        Băieţandrul repetă acelaşi răspuns: 
-Nu ştiu !    
        Ofiţerul se încredinţă că el nu ştie nimic şi-i dădu drumul. Dar n'apucară Nemţii să facă nici zece paşi, că se văzură înconjuraţi de-ai noştri şi fură făcuţi prizonieri.
         Atunci băieţandrul se înfăţişă mândru în faţa ofiţerului neamţ, luat prizonier:
-N'am vrut să-ţi spun unde-s Românii, căci ştiam că ai să-i găseşti singur.
        Iar puiul de viteaz a fost luat la regiment, după dorinţa lui.''    
                 (povestire preluată din cartea de la şcoliţă a mămicuţei mele...)

maestrul...

                         MAESTRUL MEU

                                                  -OCTAV ENIGĂRESCU -

              Una din plăcerile mele când mergeam în vacanţă la via de la Ştefăneşti era să mă urc în şura de paie din spatele casei. Nu ştiu de ce, dar acolo mi se părea că patefonul se auzea mai bine, iar plăcile uzate, pe care le descoperisem într-o cutie de sub patul mamei, parcă produceau o muzică divină.

              Aşa se făcea că, în special spre seară - pe când soarele cobora dincolo de deal, pe când vântul obosit din timpul zilei începea să moţăie, şi ciocârlanii din nucul cel mare acostau cu ciripituri şugubeţe vreo coţofană poposită, din întâmplare, pe crengile uscate din vârf - eu învârteam cu grabă manivela patefonului şi schimbam una după alta plăcile din cutia fermecată. 

              Îmi plăcea cum se tânguia Maria Tănase, sau cum, după o melodie de jale, începea să chiuie drăcesc; îmi plăcea Jean Mascopol, care înşira tărăgănat cuvinte de dragoste în ritm de tangou languros;  îmi plăcea Paganini, care mânuia arcuşul cu iuţeala fulgerului; îmi plăcea uvertura ''Cavaleria uşoară'', pe care o acompaniam cântând la trompeta făcută din hârtia în care înfăşurasem pieptenul, dar mai presus de toate mă vrăjea o placă, din păcate ciobită care, pe o parte, avea imprimată o arie în care vocea Adelinei Patti părea că suie în vârtejuri atât de sus, încât nici ciocârlanii din vârful nucului n-ar fi putut s-o ajungă, iar cealaltă faţă a plăcii tăinuia vocea unui român pe nume Jean Athanasiu, care cânta o bucată numită ''Credo'' şi era din opera ''Otello''.

              Nu înţelegeam nici un cuvânt, căci cânta în limba italiană, iar despre ''Otello'' nu ştiam mai nimic la cei 15 ani ai mei, dar simţeam că în bucata respectivă se întâmpla ceva teribil, ca şi cum s-ar fi torsionat o lume întreagă, ca şi cum s-ar fi scufundat pământul, iar la sfârşit, când izbucnea în hohote de râs, simţeam că nu era nimic vesel ci, din contra, parcă s-ar fi prăbuşit tot cerul peste mine.
              Atât de mult mă vrăjise bucata aceea, încât, într-o seară târzie, când afară se dezlănţuise o furtună cu fulgere şi trăsnete, am simţit nevoia să pun placa cu aria respectivă.
              Ploaia bătea în geam, iar eu, la lumina slabă a lămpii cu gaz, în faţa oglinzii, am început să gesticulez, să fac grimase, să-mi las părul vâlvoi până peste ochii pe care îi mărisem cât cepele şi să imit melodia vrăjită. Bălmăjeam, una după alta, silabe necunoscute, când şoptindu-le, când forţându-le. La sfârşit, când am izbucnit în hohote demonice, mi s-a părut că ceva s-a desprins din mine, că de fapt nu eu eram cel ce strigam sau gesticulam, era altcineva care mi se suprapusese, care mă împingea spre o lume necunoscută ce era atotstăpânitoare pe întreaga mea fiinţă.
              Placa se terminase de mult, învârtindu-se în gol, când mi-am revenit şi m-am trezit în faţa oglinzii. Eram transpirat şi istovit de parcă aş fi alergat până în vârful dealului. Şi odată cu vălul care mi se ridicase de pe ochi, încetul cu încetul, prin lumina slabă a încăperii am descoperit într-un colţ privirea liniştită şi senină a mamei care mă întâmpina cu un zâmbet blând. Aşa de furat fusesem în acele câteva minute, că nici nu o observasem pe mama care intrase în cameră.      
              Mă simţeam oarecum stingherit, ruşinat de cele petrecute, cu toate că mama era obişnuită cu giumbuşlucurile pe care i le făceam de dimineaţa până seara. De data asta însă, nu numai că nu era supărată pe mine, dar am avut impresia că a primit cu mare bunăvoinţă scuzele mele stângace. La numai câteva săptămâni, după neobişnuita întâmplare, mergând la Bucureşti, m-a dus pe undeva pe lângă Podul Izvor, într-o clădire veche, pe a cărei firmă agăţată deasupra intrării era scris Conservatorul ''Astra''.
              Eram atât de emoţionat încât nici nu am reuşit să răspund ca lumea unui domn care m-a întrebat cum mă cheamă şi câţi ani am. Se vede treaba că mama vorbise dinainte cu acea persoană, cu ochii mari, cu sprâncene stufoase şi zbârlite şi cu o frunte care nu se mai termina.
              M-a dus lângă pian, punându-mă să fac o gamă, şi pentru că nu ştiam cum s-o execut, mi-a arătat el. Am făcut şi eu ce m-am priceput. M-a pus să bat şi într-un anumit fel cu degetele pe capacul pianului şi m-a chinuit vreme de vreun sfert de ceas, cu fel de fel de exerciţii. Când a văzut că am ajuns la capătul puterilor, a închis pianul, s-a întors către mama şi i-a spus că ceva calităţi s-ar părea să aibă băiatul, dar e prea crud. Să-l mai lăsăm un an să mai crească şi vom vedea. După aceea s-a întors spre mine, m-a bătut pe umăr şi a început să râdă cu poftă.
              Când ama juns în stradă, parcă scăpasem de la teza de chimie. Îmi suna mereu în urechi râsul necunoscutului. Semăna atât de mult cu cel de pe placă...
              M-am întors către mama şi am întrebat-o:
-Cine este domnul la care m-ai adus ?
-Ei, dragul meu, să ştii că ai stat de vorbă cu unul dintre cei mai mari cântăreţi şi profesori de canto din ţară !
              Şi astfel, în acea zi de toamnă a anului 1940, l-am cunoscut pe Aurel Costescu-Duca, cel care, peste puţină vreme, avea să dea sens destinului vieţii mele.
....................................................................................................................................................
              Trecuse un an agitat şi plin de evenimente sumbre. Vacanţa ce mare, pe care o aşteptam în fiecare vară cu nerăbdare, sosise fără ca să mai aducă cu ea şi bucuriile respective.
              Începuse războiul, dar eu care de-abia terminasem clasa a VI-a de liceu (a X-a după actualul sistem) nu-i dădeam prea bine seama de ceea ce avea să urmeze. Numai când am condus la gară doi dintre bunii mei prieteni care plecau chemaţi la datorie, când am văzut convoaie de trenuri militare şi când învăţătorul de la şcoala din sat a venit în uniformă de sublocotenent: ca să-şi ia rămas bun de la mama, atunci abia am simţit că ceva neobişnuit este pe cale să se întâmple.
              În toamnă însă se împlinea scadenţa, iar eu m-am prezentat la Conservatorul 'Astra''. Maestrul Costescu-Duca m-a primit ca pe o veche cunoştinţă. Iar examinarea la care m-a supus mi s-a părut că nu a mai fost aşa de înspăimântătoare. Când mi-a comunicat că mă primeşte ca să urmez Conservatorul (acest lucru se făcea sub rezerva luării, în paralel, a bacalaureatului) şi că de la 1 octombrie trebuia să mă prezint la cursuri, am zbughit-o pe uşă şi nu m-am mai oprit decât în staţia de tramvai. Nu puteam să-mi stăpânesc emoţia şi simţeam parcă nevoia să spun în gura mare, fiecăruia dintre cei care mă înghesuiau în tramvai că sunt la Conservator.
              Prima zi a început însă sub auspicii mai puţin festive. Directorul Conservatorului, profesorul Nicolae Oancea, care preda teoria şi solfegiul, m-a făcut să-mi dau seama de la început, că a te pregăti pentru profesia de artist liric nu este nici pe departe un galop de plăcere. Stăteam ore întregi acasă cu caietele de solfegiu şi mă chinuiam să dezleg secretele acelor puncte mici şi negre care se chemau note.  În schimb, după-amiezele de luni, miercuri şi vineri erau aşteptate cu sufletul la gură. Orele de canto mă purtau undeva într-o lume aparte, o lume de mistere. Aveam impresia că pătrundeam într-o zonă a basmelor, unde închipuirea mă încita să visez lucruri neasemuit de frumoase, visuri care se prelungeau dincolo de orele de canto. De fapt, după-amiezele, în care mergeam la Conservator pentru a face vocalize cu maestrul meu, erau zile de adevărată desfătare, restul săptămânii, inclusiv duminica, treceau greu şi monoton.
              Clasa era formată numai din băieţi, fetele lucrând într-o sală alăturată cu doamna Victoria Costescu-Duca, soţia maestrului.
              Eram aproximativ 10-12 studenţi la clasă, care lucram individual câte 30-40 de minute. Deşi nu exista o ordine în care trebuia să lucrăm, îmi plăcea să fiu prezent de la început şi, chiar dacă îmi terminam vocalizele, rămâneam până seara târziu, ca să-i ascult pe toţi colegii. Pe măsură ce săptămânile treceau, îmi dispărea şi timiditatea, legam noi prietenii cu băieţii şi fetele de la clasele de canto şi de pian, astfel încât Conservatorul mi se părea o nouă şi mare familie.
              După ani şi ani de zile, prieteniile legate în orele de şcoală au rămas trainice şi pline de conţinut, chiar dacă viaţa ne-a risipit prin diferite colţuri ale ţării. Astfel, mă gândesc la regretatul profesor Penescu, de la Conservatorul ''Ciprian Porumbescu'' din Bucureşti, care din nefericire ne-a părăsit mult prea devreme, la George Comoiu (actualul George Speranţa, crainic la posturile noastre de radio), la Emilia Petrescu, de la Filarmonică, soprana Dia Panaitescu, de la Teatrul de Operetă, Ion Marinescu, de la acelaşi teatru, şi atâţi alţii.
              Desigur că am amintit numai colegi ai generaţiei mele, căci mai târziu, în decursul anilor, s-au adăpat la învăţătura aceluiaşi maestru mulţi alţii, dintre care suficient să amintesc doar doi actuali titani ai liricii noastre: David Ohanesian şi  Nicolae Herlea.
              Dar întorcându-mă cu gândul la minunata studenţie, pot spune că, de fapt, aceasta a constituit zona definitorie şi decisivă a tot ce avea să se petreacă mai târziu cu mine. Căci maestrul Costescu-Duca era o personalitate atât de puternică, ca pedagog şi om, încât ar fi fost cu neputinţă să nu absorb, ca un burete uscat, toată seva ce se revărsa din acea minunată fiinţă, să nu creez din el un idol, un îndreptar pentru timpurile ce aveau să urmeze.
              De multe ori am încercat să-l definesc, să-i dezleg secretele neobişnuitei sale forţe prin care îşi punea amprenta pe ucenicii săi. Nu am reuşit, dar cred că acel om deosebit era stăpânit de contradicţiile ce îl marcau în orice acţiune, în orice situaţie, în orice moment.
              Când eram lângă pian şi lucram vocalize, îmi amintesc şi acum că pe lângă marea bucurie pe care o trăiam la unele exerciţii reuşite, când maestrul îmi spunea:''Aşa, băiatule, bravo băiatule !'' - la numai câteva clipe gustam amarul apostrofării şi al unei priviri care mă îngheţa. Avea nişte ochi mari şi expresivi, în care nu-ţi era deloc greu să citeşti. Nu ştiu dacă am mai avut ocazia, în cursul vieţii, să mai întâlnesc asemenea ochi. De o culoare nedefinită, care de la o clipă la alta căpătau alte tonuri, când învăluite într-o căldură moleşitoare, când aruncând săgeţi de foc purtând în ei un amestec de ironie usturătoare, de o ilariantă îngăduinţă, acei ochi te fascinau, te vrăjeau, te făceau să rămâi agăţat de ei cu bucurie, cu deznădejde, cu speranţe sau cu furia propriei tale neputinţe. Dar în ce decor al feţii sălăşluiau acei ochi ! O frunte lată, foarte lată, brăzdată, ca şi faţa ovală şi robustă, de cute adânci şi prelungite ce se profilau când destinse, că abia le puteai percepe, când aspre şi puternice. În partea de jos, buzele mari şi voluptoase se sprijineau pe o bărbie segmentată, cu reliefuri de marmură. Şi toată această figură, complexă şi unică, se plimba continuu, copleşindu-şi interlocutorul, asemenea unor imagini de film, proiectate de un suflet bogat şi adânc ce fremăta până şi la cel mai neînsemnat fenomen din viaţă. 
              Dar cu totul ieşite din comun erau reacţiile neaşteptate când, ca un mare maestru de şah, cu un gest te făcea inofensiv, erai mat.
              Îmi amintesc, uneori seara, când după orele de curs eram acceptat ca să-i însoţesc, pe doamna şi pe maestrul Costescu-Duca, până la locuinţa din strada Cortului. Desigur că nu îndrăzneam să port nici un fel de discuţii. Eram mulţumit doar să răspund la întrebările banale şi să mă bucur de situaţia privilegiată de a mai fi stat câteva zeci de minute în preajma acelui om care mă fascina. Dar chiar şi în acele împrejurări trăiam sub tensiunea neprevăzutului din care nu rareori mă scotea din încurcătură, plină de blândeţe, soţia maestrului.
              Mai târziu, după câţiva ani, aveam să pătrund mai adânc în viaţa lui. Începusem să fiu agreat, aş crede, chiar iubit, şi nu de puţine ori am stat alături de dânsul, lucrând sau vorbind despre profesia pentru care mă pregătea. Era din ce în ce mai mulţumit de strădaniile mele, iar după o întrerupere de doi ani (1943-1945), timp în care am îmbrăcat uniforma militară, începuse să-mi acorde şanse în reuşitele viitoare. N-am să pot uita niciodată cum acel colos, acel munte cu piscuri masive putea ascunde cel mai duios şi gingaş suflet.
              Eram la sfârşitul anului şcolar 1946, când la concertul de la Sala ''Dalles'', pe care îl susţineau studenţii Conservatorului ''Astra'', eu am cântat prologul  din ''Paiaţe''. 
              Deşi publicul s-a arătat pe deplin satisfăcut, am ieşit în grabă din scenă ca să urc scările care duceau la balconul sălii, de unde mă ascultase maestrul. Eram nerăbdător să-i citesc în ochi, să-l întreb dacă era mulţumit de felul în care reuşesem sau nu să execut sutele şi sutele de indicaţii pe care mi le dăduse în nenumăratele ore de studiu.
              Ieşise din sală şi se afla într-un colţ mai întunecat al holului de la balcon. Era cu spatele, alături de dânsul doamna Costescu. M-am oprit cu teamă, mai ales când doamna mi-a făcut un discret semn de a mă îndepărta. Ştiam cât de pretenţios era maestrul, ştiam că aproape nimic din ceea ce făceam noi, elevii, nu-l mulţumea pe deplin, mai niciodată.
              Eram descumpănit şi descurajat. Dar tocmai când mă îndepărtam, coborând primele trepte, am auzit-o pe doamna că mă strigă. M-am apropiat încet, şi la fiecare pas simţeam cum inima îmi bătea din ce în ce mai tare. Când m-a simţit alături, maestrul şi-a întors faţa spre mine. Ei bine, pe faţa lui - acea faţă care ani şi ani arătase asprime, blândeţe, duritate sau ironie - se prelingeau lacrimi, primele lacrimi, nebănuite flori de mărgăritar izvorâte din tainele acelor ochi adânci şi misterioşi.
              Nu ştiu cât am rămas în braţele maestrului meu. Timpul se oprise iar eu mă simţeam suspendat undeva sus, sus de tot.
              Târziu, seara, când trotuarele bulevardului erau aproape goale, ne îndreptam încet spre Piaţa Romană. Mergeam alături de maestrul meu, iar în faţa noastră era doamna Costescu-Duca împreună cu mama. Seara era minunată şi aş fi dorit ca drumul nostru să fie cât mai lung. Maestrul îmi povestea despre primele sale succese, despre emoţiile şi bucuriile pe care le trăise când, cântând prologul din ''Paiaţe'', profesorul său, Dimitrie Popovici-Bayreuth, îl sărutase pentru prima oară şi îi prevestise o mare şi frumoasă carieră artistică.
              Ajunşi acasă doamna Costescu ne-a invitat să continuăm povestirile la un pahar de vin. A fost o noapte de neuitat, în care pătrunsesem adânc în tainele vieţii maestrului meu. Mi-a arătat afişe, programe, cronici, mi-a povestit întâmplări ieşite din comun din neobişnuita sa carieră. La plecare, m-a îmbrăţişat din nou, dându-mi un plic pe care mi-a spus să-l deschid numai când voi ajunge acasă. 
              Mergeam pe stradă tăcuţi, eu şi mama. Simţeam că vorbele ar fi destrămat vraja acelei nopţi de neuitat. Priveam din când  în când plicul cel mare pe care îl primisem de la maestrul meu. Mai aveam încă de mers până acasă, dar nerăbdător, cu degetele tremurânde de emoţie,  am desfăcut cu grijă plicul. Era fotografia maestrului iubit, în rolul baronului Scarpia din ''Tosca''. Aceiaşi ochi, aceeaşi frunte, aceeaşi faţă vrăjită. Ceva mai jos, o frază, o singură frază, rânduită cu cerneală albă, exact acolo unde, sub haina baronului Scarpia, sălăşluia inima maestrului. ''Primului elev care va duce cu cinste, mai departe, arta care a călăuzit o viaţă întreagă pe maestrul său. Aurel Costescu-Duca, iunie 1946''.
              Am pus fotografia cu emoţie înapoi şi am închis cu aceeaşi grijă plicul. De fapt o închisesem în mine, în sufletul meu, în colţul cel mai ascuns.
              Mergeam alături de mama. Pe cer mijeau timid zorii unei dimineţi senine dintr-un început de vară.  
                      (OCTAV ENIGĂRESCU, ''DINCOLO DE SCENĂ'')

... postarea este propusă de Zinnaida unde veţi găsi cele mai multe date...
... provocarea are sloganul ''Click&Comment Monday''! 
... distribuie pe reţele articolele care îţi plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este: ''DINCOLO DE SCENĂ'', OCTAV ENIGĂRESCU !
      https://ro.wikipedia.org/wiki/Octav_Enig%C4%83rescu

      https://www.compendium.ro/pers_imagine.php?id_pers=2918&titlu_pag=Octav%2520ENIGARESCU

sursă coperta cărţii:
   https://www.okazii.ro/octav-enigarescu-dincolo-de-scena-a173598594

ikigai...

... am descoperit un cuvânt: ikigai (https://fr.wikipedia.org/wiki/Ikigai )...
... dar nu este doar un cuvânt, este un concept japonez ! şi ca tot ce descopăr la acest popor, totul este atât de simplu deşi la prima vedere pare complicat...  
... ikigai a fost descoperit de japonezi prin sec. al XIV-lea...
... unii traduc prin: 
            ''fericirea de a fi mereu ocupat''
            ''motivul pentru a se trezi dinmineaţa''
            ''raţiunea de a trăi''...
... din ceea ce am citit pe internet, pentru un japonez acest ikigai înseamnă multe: alimentaţia moderată, odihna, mişcarea în natură, a se întâlni cu prietenii...
... fiecare îşi descoperă propriul ikigai...    
... am descoperit şi un exemplu practic - pentru a afla propriul ikigai -: pe o foaie de hârtie, desenezi 4 cercuri (ca în desenul alăturat) şi încrii în fiecare cerc: 
            -ce îmi place cel mai mult
            -pentru ce sunt plătit
            -la ce sunt eu bun   
            -ce are nevoie lumea 
descoperind astfel legătura dintre: pasiune-profesie-misiune-vocaţie ! 
... pasul următor ar fi - într-o societate care funcţionează bine !- să te angajezi voluntar undeva sau să îţi creezi propria afacere, unde să îţi îndeplineşti ikigai-ul tău (sensul vieţii şi satisfacţia personală)... o viaţă "bună şi utilă", care va oferi fericire în timp...
... o lecţie frumoasă de viaţă !
(sursa:
http://www.terrafemina.com/article/ikigai-ce-mot-japonais-va-vous-aider-a-trouver-le-job-de-vos-reves_a307177/1

şi dacă...

ŞI DACĂ UNDEVA ÎN UNIVERS CRESC CACTUŞI ? 

                                                - de  MARCEL LUCA
                                                        (http://helionsf.ro/arhiva/marcel-luca/ )

                
            1
            Amândoi, ajunşi la mijlocul podului Michelangelo se opriră fără voie, primind câteva minute, parfumul răcoros care pulsa dinspre Parcul Rozelor.
            Mai impulsivă, Ioana ieşi prima din reverie; prinzându-l de mână şi râzând, îl smulse de lângă parapetul de beton, făcându-l să alerge împreună cu ea, silindu-l să-şi potrivească mereu mersul cu paşii ei mărunţi.
            Alergară ca într-o transă, pe firul marcajului alb de pe mijlocul autostrăzii; ocoliră în aceeaşi goană voluptoasă peluza semnului giratoriu, pătrunzând pe aleea asfaltată care ducea la cantina Universităţii.
            Dinspre cămin se auzeau, estompate, frânturi de râsete şi acorduri de chitară.
            Se opriră în sfârşit aproape în centrul spaţiului verde ce desparte orăşelul studenţesc de autostrada care curge alături de apele Begăi.
            Răsuflau adânc şi inima ei bătea repede, iar obrajii, şi mai ales buzele, îi erau fiebinţi. Adrian simţise asta atunci când o sărutase deja de câteva ori, aproape fără s-o ştie, cu o uşurinţă pe care nu şi-o bănuia în clipele în care, la cursuri sau la reuniuni, o privea pe furiş.
-''Te iubesc, Ioana'', rosti el mai întâi în şoaptă, apoi mai tare, mai febril, printre sărutările la care ea răspundea tăcută şi incredibil de supusă.
-''Dragul meu...'' murmură ea în cele din urmă, atâta doar, căci un nou sărut, îi pecetlui buzele.
-''Nu-mi spune nimic, Ioana! Lasă-mă să te privesc... Eşti frumoasă... Eşti atât de frumoasă !''
            Păstrându-şi palmele pe umerii rotunzi şi cuminţi, Adrian se dezlipi de ea, dându-se cu un pas înapoi. În momentul în care simţi un obstacol în spate, îl scutură un fior scurt dar intens.
            Sări într-o parte, izbucnind în râs. Se sprijinise de un cactus destul de curios, plantat la marginea aleii.
-''Ai mai văzut cactusul ăsta?''
-''Nu'', răspunse Ioana, privind cu curiozitate cilindrul ţepos, înalt cât un stat de om, printre ale cărui ace lungi vibrau în aer căuşele mici şi aproape transparente ale unor flori ciudate, dispuse într-o simetrie desăvârşită.
-''Probabil a fost plantat astăzi. Oricum, e o specie foarte rară; nici nu-mi amintesc să fi văzut vreodată ceva similar.''
            Ioana întinse mâinile pentru a mângâia una din florile acelea străvezii dar un şoc scurt o făcu să se tragă speriată spre pieptul băiatului. O clipă îşi simţise degetele arzând şi un val de căldură îi străbătu trupul, moleşind-o ca preludiul unui leşin.
            Îşi reveni şi, lăsându-se tăcută pe braţul lui Adrian, porniră spre cămin.
            2
            A doua zi în drum spre Institut, trecând cu paşi grăbiţi pe lângă cactusul din ajun, Ioana îl găsi mai puţin misterios, aproape banal, cu toate că buricele degetelor îi erau încă înroşite şi străbătute de o mâncărime măruntă, ca după urzicătură.
            Spre seară, ieşind de la bibliotecă, îl găsi pe Adrian aşteptând-o nerăbdător. Hoinăriră puţin prin oraş, apoi porniră ''spre casă''.
            Văzură de departe cum, în jurul locului pe care era plantat cactusul, un grup numeros de fete şi băieţi se înghesuiau - minune ! - fără să vorbească şi să gesticuleze. Se apropiară.    
            Dinspre trunchiul ţepos al plantei îşi auziră vocile, voalate uşor, ca într-o înregistrare pe o bandă magnetică:
     ''Nu-mi spune nimic, Ioana ! Lasă-mă să te privesc... Eşti frumoasă... Eşti atât de frumoasă !''
     'Ai mai văzut cactusul ăsta ?''
     ''Nu...''
     ''Probabil a fost plantat astăzi. Oricum, e o specie foarte rară...''
            Adrian era uluit. Ţinând strâns mâna Ioanei, aproape fără să simtă umerii celor care se înghesuiau, hotărâţi parcă să înveţe pe dinafară replicile lor rostite cu o seară înainte, căuta o justificare raţională fenomenului care se dovedea a fi cel puţin ciudat.
            După aproximativ treizeci de ''emisii'' se aşternu tăcerea. Tinerii izbucniră gălăgioşi comentând cu aprindere ceea ce unul numea ''pastilă radiofonică sentimentală''. Câţiva socoteau că în interiorul cactusului era instalat vreun difuzor controlat de cine ştie ce farsor de la ''Electro''.
            Cu toate că o mai păţiseră, unii încercară din nou să atingă planta dar renunţară repede, îndepărtaţi de şocuri uneori violente, faţă de care izolarea improvizată a mâinilor cu o batistă sau un material mai gros, se dovedea ineficientă.
            Se lăsase noaptea când ultimii curioşi se îndepărtară.
            3
            În următoarea zi, dimineaţa, cactusul a dispărut. Încercările câtorva curioşi, şi mai ales ale lui Adrian, de a găsi o dovadă revelatoare care să explice existenţa atât de scurtă şi de ciudată a bizarei cactacee se dovediră zadarnice.
             Amprenta circulară, cu un diametru de câteva palme şi o înălţime de un deget, în care stătuse timp de două zile, se dovedea a fi o urmă care ducea poate pe un drum vertical inaccesibil!...              

                        
                            - ''ŞI DACĂ UNDEVA ÎN UNIVERS CRESC CACTUŞI ?'' 
                                               de MARCEL LUCA

          

            

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, prinde bine câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !

... sper că a fost o lectură plăcută ! 

sursa desenului - rândunica:

http://www.qbebe.ro/utile/desene_de_colorat/pasari

jurnalul (200)

Astăzi ... 19.05.2017, ora 20.50 

Am ajuns ... mai aproape de perioada călduroasă - adică plouă şi se răcoreşte aerul dar căldura revine mai repede decât înainte... ce bine !  
Mă gândesc … adesea - în timp ce tai la iarbă prin grădini -  la cartea, din bibliotecă, pe care s-o recitesc pentru a fi o surpriză cât mai plăcută celor ce vor vizita blogul meu lunea ! şi mai ales mă gândesc, cu groază, când s-o recitesc când eu cad ''lată'' de oboseală, la prânz sau seara, când termin muncile peste tot...

Am învăţat … că trebuie să iau lucrurile încet, să nu mă grăbesc, că este un timp pentru toate... dar uneori nu-mi ajunge timpul !!! sau eu nu mai fac faţă... 

Recunosc că ... am făcut periodic frumos prin grădini şi am o mare bucurie când mă plimb prin grădini şi descopăr că este frumos ca vizitator ! dar descopăr şi pe unde trebuie să revin ca lucrător! 
În bucătărie ... este bine... am început să erisesc mai des deschizând larg ferestrele... sper că este gata cu frigul !!! (deşi am o teamă - dacă stă pe undeva pitit şi aude că ne bucurăm că a plecat... şi revine...) 

Îmbrăcămintea ... este încă cea pe care am avut-o pe afară... mai am încă mult de lucru pe la leptop - nu am avut timp toată săptămâna aşa cum am dorit eu !
Puiu ... s-a obişnuit ca să fie singur... toată lumea îl răsfaţă, iar pe mami o păcăleşte şi primeşte des de mâncare - mami uită că i-a dat şi zice: ''ia să-i dau eu băieţelului meu ceva de mâncare !'' şi Puiu, şmecher, umblă tot timpul cu ea, n-o slăbeşte din ochi...    

Speranţe avem ... ca răsadurile noastre, chiar dacă au fost mititele, să fie rezistente: cresc încetişor dar sigur ! parcă văd că roşiile or să crescă şi eu o să le pun câte un arac de pază şi sprijin...

Muncă ... multă: tăiat iarba (până o tai peste tot, vine câte o ploaie şi iarba creşte la loc - o, ce bucurie!), umplut bidoane cu apă, udat răsadurile.. o mare bucurie am avut:au început căpşunile să se facă roşii... ticuţu se plimbă prin grădină şi ciuguleşte la ele... am cules muşeţel... avem şi pătlagină la uscat... am preparat şi suc din florile de soc şi este aşa răcoritor: un pahar cu suc aromat!
Ascult ... la tv-ul lui ticuţu - eu o să stau mai puţin pe tv, astă-seară (dacă m-aş aşeza în fotoliu, în faţa tv-ului meu, aş adormi foarte repede)...

Preferinţa mea ... pentru a fotografia mult - pentru a avea amintiri frumoase, peste ani - s-a cam pierdut pentru că mi-a fost mai uşor cu telefonul - acum câteva zile căutând ceva prin sertare, am descoperit aparatul de fotografiat !!! stătea trist acolo...

Pentru că am fost prin grădini, mi-au plăcut multe şi am hotărât să le postez ca amintire:

adâncurile..

                      SEVA DIN ADÎNCURI

                             - IOANA POSTELNICU -

                                               Motto:
                                     ''La judecata de apoi mă prezint cu confesiunile mele în mână şi voi                                                          spune: Ăsta sunt, cel care mă aflu între coperţile lor.''
                                                                            (J.J ROUSSEAU, ''CONFESIUNI'') 



             Există totuşi un simţământ pe care nu-l poţi încadra în blazare, părând - la prima vedere - că din ea şi-ar trage seva, dar rămânând totuşi altceva. Când revii mereu în locuri văzute, cunoscute, în oraşe cercetate, în muzee şi pinacoteci străbătute, sensibilitatea nu-ţi mai este intens solicitată, emoţia nu mai fierbe în tine, forţând inima să reverse sângele în trup, ca un torent. Nu poţi vedea de o sută de ori acelaşi muzeu, acelaşi monument, nu poţi străbate bulevardele, parcurile, cu simţămintele pure ale întâiului contact, care ţi-a smuls exclamaţii, ce ţi-a cutremurat sufletul. Cu timpul, impresiile se adună în adâncul tău într-un conglomerat eterogen. Dacă pe deasupra lor se cern impresii proaspete, trăirea entuziastă ţâşneşte iar... Dacă nu, treci pe dinaintea celor văzute şi nevăzute, bineînţeles însufleţiţi, dar uzat, ţintind spre un obiectiv nou, mai depărtat, necunoscut.        
........................................................................................................................................................
             Făceam mătănii în fiecare seară, în timpul postului. Ne izbeam unul în celălalt când săltam de la podea şi cădeam din nou peste ea. Ne mai bufnea râsul, dar simţământul că comitem un păcat ne potolea.
             Veneau aceste obiceiuri din străfundul veacurilor, erau ca un fir pe care erau înşirate mărgelele neamului ce a pierit şi cel ce mergea înainte. Erau stâlpii de rezistenţă ai clădirii neamului nostru, trecut prin prigoane, prin focuri, lăcomit de venetici. Erau stâlpii de rezistenţă ai pământului străbun pe care-l păzeau şi-l îngrijeau, cum îngrijeşte mama pruncii. Umplea sufletul cu visări şi năzuinţe, cu teama de judecata ce cade unde trebuie, asupra celui care făptuieşte rău, mai iute, mai târziu, dar cade. Simţeam o priveghere asupra noastră. Nu rosteam vorbe urâte, nu luam nimic în deşert. Nu se fuma în casa noastră, nu se consumau băuturi. Se chibzuia banul, se muncea greu pentru el. Era aplicată o educaţie sobră, în vederea unui scop. Creşterea în cinste pentru cinste. Şi părinţii îşi făceau timp pentru asta. Dar cum viaţa, ca un râu în ale cărui ape curate se varsă şi putreziciuni, era şi este plină de poveri, greutăţi, adversităţi, eşecuri, ambiţii, ciocniri. Sigur că toate acestea au operat şi asupra noastră în fel şi chip de-a lungul anilor. Dar în adâncul inimii noastre a rămas, poate chiar numai ca o nostalgie, curăţenia acelor năzuinţi ale părinţilor noştri în anii fragezi ai copilăriei.
             Strămoşii noştri nu stau în morminte. Îi purtăm în noi. Seminţia din care ne tragem răzbate din ei în trăsături mai viguroase sau mai slabe, dar răzbate. Noi suntem toţi câţi au fost ei şi toţi câţi ne-au făcut pe noi. Din oamenii răsăriţi la câmpie sau la munte, la oraş sau la sat. Suntem ei cu adaosurile istoriei, ale anilor pentru a o preda urmaşilor. De aici vin ''Vlaşinii'' mei, pe care trebuia să-i eternizez în cărţi, ei reprezentându-mă pe mine, fiica tatii, a mamei, a moşului Ilie, a moşului Alexa şi a atâtor alţii şi alţii care m-au pregătit pe mine. Ei, strămoşii sunt geamandura ce ne ţine la suprafaţă. Nici o stihie nu ne poate doborâ, nici un cataclism nu ne poate pieri. Rădăcinile noastre sunt adânci cât pământul pe care trăim, şi sunt păzite de cei ce s-au dus.
........................................................................................................................................................
             Nici astăzi  nu uit o învăţătură de la dânsul (=tata) pe care şi eu am transmis-o fiicei mele:''Chiar dacă mergi pe o stradă pustie, nu ştii cine se află în dosul vreunui geam. Dă perdeaua la o parte şi te vede umblând scălămbăiat, necuviincios, şi nu te mai uită. Aşa rămâi în mintea aceluia, pentru vecie.''
.........................................................................................................................................................
             Nu suntem născuţi, cum am mai spus, din generaţii spontane, am avut părinţi, strămoşi, avem copii... Ne-au transmis aceştia atâtea din câte au avut ei, şi noi la rândul nostru transmitem celor ce vin. Aşa se formează neamul, conştiinţa de neam, de familie. Locurile pe unde au călcat strămoşii, pe unde au trăit ei, experienţele lor de viaţă înseamnă istorie. Din ele se încheagă chipul oamenilor, felul de trai, felul de gândire al epocii. Toate ne leagă de pământul nostru, de ţara noastră, toate fac din noi poporul acestui loc.   
.........................................................................................................................................................
             Contactul cu natura e fascinant. Învăţ de la pământ, învăţ de la copaci şi lujeri, de la gâze, soare şi ploaie. Câte nu cunosc orăşenii din cele ce se petrec în preajma gliei. Satul este o familie, oamenii sunt legaţi între ei ca într-o plasă, suferinţa unuia este însuşită de către toţi. Bucuria la fel.      
                                 (IOANA POSTELNICU, ''SEVA DIN ADÂNCURI'') 

... postarea este propusă de Zinnaida unde veţi găsi cele mai multe date...
... provocarea are sloganul ''Click&Comment Monday''! 
... distribuie pe reţele articolele care îţi plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este: ''SEVA DIN ADÂNCURI'', IOANA POSTELNICU !

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ioana_Postelnicu

sursa coperţii cărţii:
(https://www.okazii.ro/ioana-postelnicu-seva-din-adancuri-a178944856 )