păpuşile. ..

ALEXANDRU MITRU
                        SĂGEATA CĂPITANULUI ION
       --NEUITATA ÎNTÂLNIRE DIN RÂMNIC--

       
     
           Odinioară Tit fusese oştean. Căzuse prizonier la turci. Fusese vândut şi ajunsese prin alte țări depărtate ale răsăritului. De acolo fugise cu o corabie venețiană până în marginea de asfințit a pământului. Umblase prin Franța, Germania şi Spania, însoțind o ceată de cântăreți rătăcitori, numiți jongleri. Văzuse şi învățase câte nici nu-i putea da nimănui prin gănd. Între altele se deprinsese să facă păpuși de lemn, îmbrăcându-le şi dându-le înfățișări de boieri, călugări, târgoveți sau țărani. Păpușile le mănuia în fel şi chip făcându-le să vorbească (de bună seamă cu glasul lui, al lui Bucur şi, în zilele din urmă, şi cu acela al Băiatului), jucând cu ele diferite întâmplări hazlii.
          Bărbații şi femeile, câți erau în târg, îşi spuneau:
-Veniți să vedeți ceva nemaipomenit! Nişte omuleți de lemn hazlii, care ies din spatele unei perdele de crengi, vorbesc şi se mişcă, de juri că sunt vii. Doamne, câte se mai pot născoci!
          În felul acesta, toți cei din târg, şi mai cu seamă țăranii, meșteșugarii şi neguțătorii se adunaseră în fața perdelei de crengi, din dosul căreia cei trei prieteni ai noștri îşi arătau priceperea în jocul până atunci necunoscut pe la noi, al păpușilor.
          Mai multe fețe boierești şi călugări stăteau la o parte, de vorbă, nevrând să se amestece cu prostimea, cătând însă pe furiş la păpuşi. Scenetele ce se reprezentau - ca să folosim un cuvânt obişnuit celor de astăzi - şi care-i făceau pe oameni să râdă cu atâta poftă, se desfășurau cam aşa:
          Mai întâi se ivea de după perdeaua de crengi o păpuşă zburlită, prăpăditătari, cu un nas lung şi ascuțit, având o pânză de sac pe spinare. Păpuşa mergea şchiopătănd, ținăndu-se cu o mână de picior, văicărindu-se:
-Vai de mi-i-ne şi de mi-i-ne. Mă nu-u-m-e-au Fatih-Cu-u-ce-ri-to-o-rul. Lua-a-sem Constan-ti-no-po-lul şi cre-deam că merge tot aşa... Dar a ve-e-nit Ioan de Hu-u-ne-doa-ra şi ce m-a bătut !... Ce m-a-a bă-tut !... A-lah !... Alah !
          Cuvintele le rostea pe o melodie tânguitoare, turcească, acompaniată de după perdea de un fluier şi o tobă. Iar când spunea:''Şi ce m-a bătut !'' păpuşa ducea mâinile la partea cărnoasă de la spate şi, îndoindu-se de şale, se ținea de ea, ca şi cum ar fi primit în acel loc bătaia. Şi pe urmă plângea.
-Hâ-hâ-hâ !... Hâ-hâ-hâ... scâncea, şi iar se apuca de şalvari. De ce m-a bătut aşa ? Hă-hâ-hâ... Hă-hâ-hâ...
-Mehmet!... Acesta e Mehmet... se prăpădeau de râs. Te doare, Mehmet ? Ai încasat-o bine de la Ioan de Hunedoara ?... Priviți-l,  e îmbrăcat în pânză de sac!... Îşi toarnă cenuşă pe cap!
           Toată lumea ştia că, în urmă cu două luni, Mahomed al II-lea - Mehmet, cum îi ziceau românii - mâncase, la Belgrad, din partea lui Ioan de Hunedoara, o bătaie soră cu moartea. Oastea de ieniceri şi spahii îi fusese nimicită. Şi el însuși,  cu o săgeată înfiptă în picior, abia scăpase cu fuga.  
           De supărare, Mahomed postise trei zile, învelindu-se ziua şi noaptea în pânză de sac, presărându-şi cenuşă pe plete, şi se mai îmbrăca şi la data, când Tit îşi juca păpușile, în straie cu turban cernit.
           Lumea râdea de nu mai putea.
-Belgrad ți-a trebuit?... Belgrad ți-ai găsit!... Aşa ai să pățești de-aici înainte peste tot... Şi îi făceau cu pumnii semne:''Săc!  Săc!'', mai răcorindu-şi în felul acesta, măcar în fața păpuşii, năduful pe care îl aveau pe Mahomed, ce le pricinuise de câțiva ani încoace, în timpul domniei lui Vladislav, atâta rău.
           După ce se sătură, văzându-l pe Mahomed scălâmbăindu-se şi jelindu-se de pierderea oastei şi de durerea din picior, mulțimea ceru să i se joace şi altceva...
           Şi îndată se arătă o altă păpuşă, închipuind un boier valah, trufaş, cu barbă căruntă.
           La drept vorbind, Tit avea numai câteva păpuşi făcute din bucățele de lemn, cărora le schimba înfățișarea, după cum avea nevoie.
           Luate în mână de Tit sau băieți, păpuşile căpătau viață şi privitorii puteau să jure că sunt slujitori, turci, tătari, femei -- sau pe oricine întruchipau.
           Aşa se întâmplă şi de data asta. Păpuşa gătită în haine scumpe, cu un ghemotoc de călți la pântec - ca să semene cu un boier gras - de cum făcu primele mișcări păru un om viu.
-Ăsta-i boierul Albu ! îl recunoscută privitorii.
           Albu era boierul cel mai bogat şi puternic din Valahia. Voința lui era lege. De aproape un sfert de veac domnea ca un al doilea voievod neîncoronat. Domnitorii se schimbau, unii îşi pierdeau capetele, doar el rămânea nemișcat,  la fel de puternic și din ce în ce mai bogat.
           De aceea era de mirare că păpuşarul îndrăznea să joace pe boierul acesta numit, de prietenii şi curtenii lui, Albu cel Mare, fiindcă avea o curte ca un adevărat domnitor -- şi erau siguri că pănă în cele din urmă a lui va rămâne puterea.
           Lângă Albu cel Mare se arătă o altă păpuşă. Se vedea căt de colo că păpuşa nou-apărută înfăţişa pe un curtean al lui Albu, un om la fel de cunoscut de popor, căci la vederea lui mulțimea chicoti.
-Măi, că frumos iarmaroc mai este acesta din Rămnic ! deschise vorba păpuşa ce închipuia, cum simțise poporul, pe boierul Albu.
            Cel care vorbea, pufnind din când în când pe nări,  făcănd mulțimea să clocotească de răspuns,  era Tit.
-Ce forfotă !... Şi cât mai strigă oamenii ! Unii au răgușit de-atâta țipat şi s-au făcut roşii ca racii fierți... continuă să grăiască plin de măreție...
            De câte ori se oprea întâia păpuşă şi se întorcea brusc, cea de-a doua făcea un ocol mare în jurul ei, s-o ajungă din mers, aşa cum fac unii slujbași lingușitor, când sunt în preajma mărimilor.
-Ai dreptate, măria ta ! zicea slugarnică păpuşa a doua.
            De fapt era tot Tit, care ținea amândouă păpuşile în mâini,  din dosul perdelei, şi îşi schimba puțin vocea când ele trebuiau să vorbească.
-Ia te uită, măria ta, la cojocarul acela !... şi păpuşa a doua arăta pe un om din mulțime, care era chiar cojocar şi făcuse întocmai ce spune ea mai departe păpuşa.
-Îl văd, zicea prima.
-Uite-l, ia, cum şi-a agățat cojoacele în ramurile mai joase ale copacului sub care stă şi trage pe trecători de mânecă. Le spune că, acuşi, na, are să vină iarna, şi să se grăbească să cumpere de la el cojoace...
            Lumea fierbea de râs.
            Cojocarul se făcu la obraz ca focul, şi intorcându-şi căciula în mâini, ca în fața unui boier adevărat, răspunse înghesuit:
-Ei, lasă boierule, ce te legi şi dumneata aşa, pe nepusă masă, de mine... Fiecare îşi ştie nevoile sale...
            Vorbele lui îi făcură pe oameni să râdă mai tare. Dar hohotele se curmară,  căci întâia păpuşă, cu burta înainte, ițindu-se spre iarmaroc, mai cuvântă:
-Nu ştiu cum le-a părea unora dintre neguțători porunca dată, de dimineață, în târg, de slujitorii domniei, şi anume că acela care va umbla cu vicleşuguri sau va cere pe ce are de vânzare cât nu face, va fi pedepsit...
            Şi păpuşa cea grasă arată cu mâna la beregata,  în semn că vinovatul va fi ridicat în furci.
-Nici nu mai era nevoie să dea vestirea asta, zise a doua păpuşă. De când s-a înscăunat fiul lui Vlad Dracul, tăindu-l pe Vladislav, sub cuvânt că se făcuse omul turcilor, nu e răscruce să nu se legene în spânzurătoare sau să nu stea înțepenit în furci câte un hoț, fie de cei de drumul mare, fie de cei de tarabă. Vodă a pus la un izvor o cupă mare, scumpă şi minunată, de aur, să bea oamenii din ea, şi nimeni nu îndrăzneşte s-o fure...
-Bine că a pierit hoția căci erau primejduite averile noastre boierești, ia din nou cuvântul întâia păpuşă și se bate cu palma peste pântec. Se bate peste pântec o dată, de două, de trei ori. Îşi pipăie brâul. Şi începe să se jeluiască:
-Punga... Punga mea !... O mie de galbeni aveam în ea. Mi s-a furat punga !...
-Poate nu ți s-o fi furat, ci numai oi fi pierdut-o domnia ta, boierule, zice păpuşa a doua. Văd că băierile brâului sunt cam slabe...
-Sunt sau nu slabe, cui mi-o găsi sau cui mi-o aduce-o, vestește în tărg că-i dau o sută de galbeni...
-Vai de mine, o su-tă de galbeni ?! se miră o femeie. Boierul Albu, zgârcitul zgârciților, să dea el cuiva o sută de galbeni ?...
-Parcă n-aş crede, zice şi cojocarul de adineauri.
-Nici eu... nici eu... îşi arată părerea alții.
-Ssst... ssst !... îi îndeamnă la tăcere mulțimea pe limbuți.  Să vedem ce se mai întâmplă...
                Păpuşa a doua îşi făcu palmele pâlnie la gură şi începu să strige din adâncul rărunchilor:
-Boierul cel mare, stăpânul nostru, a pierdut sau i s-a furat o pungă cu o mie de galbeni. Cine o are şi n-o aduce o să fie înfipt în țeapă. Dar cine i-o aduce, primeşte răsplată domnească: o sută de galbeni.
-Mai vestește o dată, îl îndeamnă pe sfetnicul său boierul cel mare. Ori e punga mea pe la vreunul dintre voi ? întrebă el mulțimea, aplecându-se peste perdeaua de crengi.
-Nu e, boierule, nu e ! răspund oamenii păpuşii, mai în glumă, mai în serios, dându-se însă câțiva paşi înapoi, căci cu boierii cei mari, chiar când sunt numai păpuşi, nu poți şti niciodată ce se mai întămplă.
-Spuneți drept sau o pățiți ! zice păpuşa.
-Nu mințim, boierule, zău că nu mințim, se jură privitorii. Poți să ne cauți. Pune mai bine sfetnicul să dea încă o dată de ştire.
-Mai strigă o dată, cum ți-am poruncit ! țipă boierul.
            Şi păpuşa a doua strigă iarăşi cuvintele prin care amenință pe cei care-i ascunde punga cu țeapă şi făgăduieşte celui cinstit suta de galbeni.
            Nu apucă însă să-şi isprăvească vorbele şi, de după perdea, se ivește o a treia păpuşă. Aceasta e îmbrăcată ca un țăran şi are o pungă doldora de galbeni, pe care o întinde boierului.
-Boierule, zice el (de fapt vorbind Bucur, cel ce mânuia păpuşa), uite am găsit în drum punga asta. Dacă e a dumitale, s-o stăpânești sănătos. Eu sunt om sărac. Am şapte copii dar lucrul străin nu-mi trebuie...
-E punga mea ! se bucură boierul cel mare, înşfăcând-o.
-Ai văzut omul sărac ? zice o fată tânără unui flăcău de lângă ea. Ia să fi fost un boier, mai da el înapoi punga ?...
-Aş ! Se făcea că n-a găsit-o ! îi răspunde flăcăul. Ăștia, de ce au, tot ar mai vrea...
-Ssst... ssst... îi mustră iar oamenii pe cei ce vorbesc. Dacă nu vreți să auziți, plecați şi lăsați-ne în pace.
             Flăcăul o înghionti pe fată. Amândoi tăcură.
             Păpuşa întăia se trase într-un colț, numărându-şi înfrigurat galbenii din pungă:
-Unu... doi... cincizeci... o mie... Eh ! răsuflă boierul cel mare ușurat,  cinstit om. Mi i-a adus pe toți ! Dar, îşi duse el mâna la tâmplă, acum ce fac ? I-am făgăduit o sută de galbeni. Ce-i trebuie prostului, şi sărăntocului, o sută de galbeni ?
 -Auzi, ce-i trebuie ?! nu se putu stăpăni fata de adineauri. După ce i-a adus-o înapoi, zice că ce-i trebuie...
-Dă-i omului ce i-ai făgăduit ! strigă amândoi către boierul-păpuşă un olar din vestitul neam al Olăneştilor, numiți aşa fiindcă făceau olane smălțuite pentru domnie.
              Dar boierul-păpuşă nu se sinchisi de vorbele olarului. Îşi continuă în linişte, cu glas tare, gândurile:
-Îi ajunge mojicului și un singur galben, şi încă şi acela e prea mult...
-E prea mult şi un galben ?... He, he... se supără o femeie cu un copil la sân. Iacătă, aşa-s boierii, are dreptate fata asta, de o țâştuirăți adineauri.
-Aşa e ?! zise fata mulțumită că i se dă dreptate.
              Pe când fata şi femeia vorbeau încă între ele, boierul începu să se aplece după perdeaua de crengi şi să răspundă cuiva nevăzut:
-Ce zici, prietene ? Ce să fac ?...
              Păpuşa a doua se ținea la o oarecare depărtare de cealaltă. Fiindcă boierul nu-l auzea destul de bine pe cel de după perdea, acesta se ridică până la urechea lui şi lumea văzu că era un cap încornorat de drac.
              Dracul era negru, cu coarne lucioase, și avea o coadă lungă de cânepă,  pe care o tot azvărlea în sus.
              Lumea izbucni în hohote:
-Dracul, măi !... Iote dracul !... Se sfătuiește boierul cu el...
              Dracul își mişcă repede, repede, repede, coarnele de la o ureche a boierului la cealaltă; şi boierul dădea din cap.
-Uite ce e, se întoarse boierul spre țăran, după ce dracul pieri de unde venise, văd că sunt în pungă nouă sute de galbeni. Erau o mie. Însemnează că ți-ai oprit suta făgăduită. Ți-ai luat singur răsplata. Îți mulțumesc. Pleacă sănătos.
-Măi, al dracului boier, ce caută să-l înşele pe țăran !... Dacă o fi prost, s-o lăsa... murmură oamenii supărați.
              Țăranul stă pe gănduri. Se scarpină în cap şi-i răspunde boierului.
-Măria ta, eu n-am desfăcut punga. Galbenii nu i-am numărat. Cum am găsit-o, aşa ți-am adus-o.
-Pleacă, ți-am poruncit ! răcnește boierul cel mare.
-Pleacă până nu te urc în ştreang ! îi dă brânci şi boierul al doilea.
-Boierilor, eu mă duc, le răspunde țăranul. Nu-mi pare rău că n-am primit suta de galbeni făgăduită, cât îmi pare de rău că mă faceți hoț şi mincinos. Pe hoți şi mincinoși vodă cel nou îi ridică în furci sau în țeapă. Eu țin la cinstea mea țărănească şi am să mă duc la Vodă Vlad să-mi facă dreptate şi să-mi spele obrazul de rușine...
              Boierul cel mare își clatină burta de râs:
-Crezi tu c-ai să-ți câștigi cinstea înaintea unui boier mare ?... Prostănace ! Unu' e...
-Albu cel Mare !... rostește mulțimea, tot cu fereală, uitându-se să vadă de nu-i aud boierii cei adevărați, care stăteau mai la o parte de vorbă cu călugării, făcându-se că nu le place să vadă păpuşile lui Tit.
-Du-te şi la vodă, că nouă puțin ne pasă dar pieri mai repede ! zice şi cea de-a doua păpuşă.
              Din colțul dinspre pădure se ivește acum un jilțul de lemn. Pe jilț stă o păpuşă înfățișând un tânăr cu căciulă domnească pe cap şi un troian cât toate zilele în brațe.
-Ăsta-i Vodă... Vodă cel nou... Vlad... murmură mulțimea.
              Întămplările şi vorbele atât de îndrăznețe ale păpuşilor i-a prins în aşa măsură pe privitori, încăt pe tarabe, pe rogojini sau pe jos -- fiecare după starea pe care o are -- au rămas uitate mărfurile aduse la iarmaroc, mai de aproape sau mai departe, de neguțători, meșteșugari sau țărani.
              Şi doar la iarmarocul acesta fuseseră aduse mărfuri cu duiumul. Odată cu urcarea lui Vlad pe scaunul domnesc, turcii nu mai îndrăzneau să bată târgurile şi iarmaroacele, să ia din ele ce doreau şi la prețurile la care pofteau...
-Ce s-a întâmplat, cinstite fețe boiereşti ? întrebă Vodă de pe jilțul pe care stă. Şi tu, măi române, de ce te plângi ?
              Din mulțime se aud şoapte:
-Ei, să-l vedem şi pe vodă ăsta nou, cui o să-i dea dreptate ? Boierului sau țăranului?... De, mai ştii ?... Vorba bătrânească zice: corb la corb nu-şi scoate ochii... Să vedem...
-Măria ta ! o ia înainte boierul cel țanțoș.  Mie mi s-a furat o pungă...
-În Valahia se mai fură ? se miră domnul. Ştiu că de când ne-am înscăunat noi, neguțătorii îşi lasă carele cu mărfuri nepăzite în mijlocul târgurilor şi chiar în locuri pustii, şi nu se atinge nimeni nici de un cap de ață...
-Sau am pierdut punga... nu ştiu... o încurcă boierul, bătându-se peste pântec. În pungă aveam o mie de galbeni. Am făgăduit cui mi-o aduce punga o sută de galbeni. Omul acesta -- îl arătă el pe țăran -- mi-a adus punga dar numai cu nouă sute de galbeni. Şi-a oprit singur răsplata făgăduită, ceea ce nu e frumos. Dar eu i-am mulțumit, şi bună pace !
-Ia spune şi tu, române, îl îndeamnă Vodă. Ce pungă ai găsit ?
              Țăranul se pleacă înaintea domnului şi zice:
-Asta de la brâul boierului am găsit-o, măria ta. Şi nici n-am desfăcut-o... Boierul mă face însă de hoț şi mincinos, zicănd că am desfăcut-o şi am luat din ea suta de galbeni. Mă plec înaintea măriei tale şi te rog -- nu să-mi dai suta de galbeni -- ci să -mi speli obrazul înjosit de boierul...
-Albu cel Mare... Albu cel Mare... De ce nu-i spui pe nume boierului ? îl îndeamnă oamenii ce stau mai aproape de perdeaua de crengi.
               Vodă face de după perdea un semn cu capul spre mulțime, adică ştie el cum se cheamă boierul, şi să aibă oamenii puțină răbdare, că îi face țăranului acuşi dreptate.
-Boierule... întrebă Vodă, câți galbeni ziceai că ai avut în punga pierdută ?
-O mie, măria ta ! răspunse el repede.
-Şi în punga pe care ți-a adus-o țăranul, câți galbeni se găsesc ?
-Nouă sute, măria ta.
-I-ai numărat bine ?
-Bine... măria ta.
-Atunci, dacă punga găsită de țăran are numai nouă sute de galbeni, iar cea pierdută de domnia ta avea o mie, însemnează că punga pe care ți-a adus-o țăranul nu e a domniei tale...
-Dar... măria ta... vrea să ridice glasul păpuşa întâia. Eu sunt cel mai mare boier al țării...  
-Nici un cuvânt mai mult, boierule cel mai mare din țară ! se supără Vodă. În Valahia nu s-a mai pomenit să fure sau să mintă cineva. Nici țăranul acesta nu fură şi nu minte. Punga găsită de el a fost pierdută de altcineva. Acel cineva nu ne-a cerut-o. Deci ea rămâne a țăranului. Dă-i-o înapoi...
-Măria ta... Măria ta... Aoleu... Aoleu... punga mea !... se jeluiește boierul. Sunt cel mai mare...
-Dă-i-o sau !... şi Vodă se scoală de pe jilț cu toroipanul în mână. Acuşi te pocnesc, cât eşti tu de cel mai mare boier !...
               Boierul îi dă punga țăranului şi de frică o tulește după perdeaua de crengi.
               Iar lumea râde, râde de o dor fălcile şi-i curg lacrimile pe obraz sau se ține de pântec, de pățania boierului.      
-Bine i-a făcut ! Trebuia măria sa să-l şi izbească... Asta-i trebuia ! Să mai vadă şi boier gustul dreptății... Parcă s-ar mai fi schimbat puțin vremurile, oameni buni... Ha, ha, ha !...
             (ALEXANDRU MITRU, "NEUITATA ÎNTÂLNIRE DIN RÂMNIC","SĂGEATA CĂPITANULUI ION")

 

... postarea este propusă pentru Citate favorite găzduite de doamna Zina ( http://zinnaida.blogspot.com) unde veți găsi cele mai multe date...
... provocarea are sloganul Click&Commons Monday !
... distribuie pe rețele articolele care îți plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este: "Săgeata căpitanului Ion", Alexandru Mitru.