genune de umbre...

... obişnuită, în ultima perioadă cu unele postări din cărţile ce mi-au plăcut, am ales pentru azi o carte ce mi-a plăcut:

... o carte impresionantă prin prezentarea unui suflet atât de zbuciumat, ce a avut atâta suferinţă dar şi atât de multe iubiri: Edith Piaf (( https://ro.wikipedia.org/wiki/%C3%89dith_Piaf )

... cartea este ''Au bal de la chance'' tradusă în ilmba română ca ''În vârtejul norocului''...
... până să citesc cartea, am avut cândva o invitaţie la teatru unde era un cafe-recital sub numele ''Nu, eu  nu regret nimic'', o dramatizare excepţională după romanul 'În vârtejul norocului'':

 

 

... apoi, mult mai târziu, am reuşit să citesc şi romanul ! 
... ceea ce mi-a fost de necrezut dar şi impresionant, a fost să-mi imaginez cortegiul funerar la care au participat toţi cei ce au fost iubiţi de Edith Piaf şi care se distingeau - purtate ca o decoraţie - prin cravatele purtate - oferite cadou de Edith Piaf ca un simbol...

     (http://www.editionsarchipel.com/livre/au-bal-de-la-chance-2/ )
... nu voi cita din roman ci voi transcrie ''Prefaţa'' cărţii, scrisă de Jean Cocteau (https://fr.wikipedia.org/wiki/Jean_Cocteau ):
        ''Îmi place felul îndrăzneţ în care Stendhal foloseşte cuvântul geniu. El găseşte geniu unei femei care se urcă în trăsură, unei femei care ştie să surâdă, unui jucător de cărţi care-şi lasă adversarul să câştige. Pe scurt, el nu lasă înţelesul cuvântului numai în sferele înalte. Înţeleg prin cele spuse că aceste femei şi acest jucător întrunesc într-o clipă toate atributele nedesluşite care alcătuiesc farmecul şi pe care ei le duc până la perfecţiune. Îngăduiţi-mi să adopt stilul lui Stendhal, spre a vă spune că Edith Piaf are geniu. Este fără pereche. N-a fost niciodată până acum o Edith Piaf şi alta nu va mai fi vreodată. Ca şi Yvette Guilbert sau Yvonne George, ca şi Rachel sau Rejane, ea este o stea care se mistuie, în însingurarea nopţii, pe cerul Franţei.
         Spre ea îşi îndreaptă privirile perechile înlănţuite care mai ştiu să iubească, să sufere şi să moară.
         Priviţi această făptură gingaşă, cu mâini ca ale şopârlelor dintre ruine. Priviţi-i fruntea napoleoniană, ochii săi de oarbă care şi-a regăsit vederea. Te întrebi, cum va cânta ? Cum va reda ce simte ? Cum vor putea ieşi din pieptul ei plăpând marile tânguiri ale nopţii ? Şi iată că ea cântă sau, asemenea privighetorii primăvara, îşi caută cântecul ei de dragoste. 
         Aţi auzit cum face privighetoarea ? Se trudeşte. Ezită. Hârâie. Se gâtuie. Se avântă şi recade. Şi deodată găseşte. Vocalizează şi te tulbură.
         În scurt timp, Edith Piaf, care îşi caută calea şi o verifică în public, şi-a găsit genul. Şi iată că o voce care porneşte din adâncul fiinţei sale, care o stăpâneşte toată, desfăşoară un val de sumbră catifea. Acest val cald ne învăluie, ne străbate, pătrunde în noi. Ne-a prins. Edith Piaf, ca şi privighetoarea care rămâne nevăzută pe ramura ei, devine şi ea invizibilă. Rămâne din ea doar privirea, mâinile ei palide, fruntea de ceară care adună lumina şi vocea care creşte, se înalţă, i se substituie treptat, crescând ca umbra pe un zid, înlocuind triumfătoare, pe mica făptură timidă. Din această clipă geniul lui Edith Piaf devine vizibil, şi fiecare îl constată. Ea depăşeşte cântecele sale. Sufletul străzii pătrunde în toate încăperile oraşului. Nu mai este Edith Piaf care cântă: este ploaia care bate, este vântul care suflă, este clarul de lună care îşi aşterne mantia...
         <Bouche d'ombre>. Genune de umbre. Termenul parcă a fost creat pentru această voce de oracol.''

p.s.
... bineînţeles că am avut rescrise, în carneţelul meu, atât de multe din versurile cântecelor minunatei Edith Piaf - de care m-a apropiat sufleteşte minunata (şi fizic dar şi psihic) profesoară de limba franceză din liceu, la care ascultam - şi visam - discuri din vinilin (ceea ce eu nu aveam pe atunci !)...
... din acea perioadă, am scris în caieţel, multe din versurile cântecelor sale - mai ales acesta care mă impresionează şi în ziua de azi:
         ''Demain il fera jour
           C'est quand tout est perdu que tout commence
           Demain il fera jour
           Apres l'amour, un autre amour commence.
           Un petit gars viendra, en sifflotant
           Demain...
           Il aura les bras chargés de printemps
           Demain 
           Les cloches sonneront dans votre ciel,
           Demain...
           Tu verras la lune de miel briller,
           Demain...
           Car demain:
           Tu vas sourire encore
           Aimer encor', souffrir encor', toujours
           Demain il fera jour.

           Dans ton coeur brisé pour toujour,
           Il reste encore de l'amour.
           Tu crois ta douleur si profonde
           Que ta vie va s'arrêter là...
           La plus belle fille du monde   
           Peut toujours donner plus qu'elle a... 

           Demain il fera jour
           C'est quand tout est perdu
           Que tu commence.
           Demain il fera jour
           Après l'amour, 
           Un autre amour commence.
           Un petit gars viendra en sifflotant,
           Demain...
           Les cloches sonneront dans votre ciel,
           Demain...
           Tu verras la lune de miel briller
           Demain...
           Car demain:
           Tu vas sourire encore,
           Aimer encor', souffrire encor', toujours...
           Demain il fera jour,
           Demain...''
              (compozitor Marcel Achard - https://en.wikipedia.org/wiki/Marcel_Achard)