CASANDRA
de
C.J. CHERRYH
INCENDIILE
Nu
mai putea să le îndure. Alis căută pe dibuite uşa odăii. Uşa
era întreagă, solidă. Prin flăcări, simţi metalul rece al
clanţei... De partea cealaltă, printre norii de fum, desluşi
scara-fantomă. Începu să coboare, luptând să-şi convingă
simţurile că treptele nu se vor prăbuşi sub greutatea ei.
Alis
nebuna. Nu se grăbea. Focurile ardeau liniştit. Le traversă,
coborâ treptele ireale ce duceau spre sol, spre pământ tare. Nu
putea să suporte ascensorul, spaţiul acela închis cu
podeaua-fantomă ce nu contenea să coboare – jos, tot mai jos...
Ajunse în sfărşit la parter, evitând cu grijă să privească
flăcările roşii care nu dogoreau.
O
stafie îi dădu bună dimineaţa... moş Willis, o umbră
transparentă în faţa perdelei de flăcări. Alis clipi, îi
răspunse la salut, trecu pe lângă el. Îl observă cum clătina
din cap privind în urma ei. Deschise poarta şi ieşi. Era amiază,
oră de vârf; maşinile treceau în viteză, nepăsătoare, ignorând
flăcările, carcasele aprinse, mormanele de moloz.
Clădirea
se prăbuşi – o cascadă de cărămizi negre prăvălindu-se de-a
valma, un infern peste coroanele verzi ale copacilor-fantome. Moş
Willis zbură prin aer, cu trupul arzând, căzu zvârcolindu-se,
transformându-se într-un ghemotoc de carne înnegrită, şi muri,
ca de fiecare dată. Alis nu mai plângea demult; abia dacă
tresărea. Fără să ia în seamă ororile ce se revărsau în
jurul ei, îşi croi drum prin molozul lipsit de consistenţă,
printre stafiile grăbite ce-şi vedeau impasibile de treburile lor.
Cafeneaua
Kingsley era la locul ei, întreagă sau, oricum, mai întreagă
decât restul. Un refugiu pentru după-amiază, posibilitatea de a se
simţi în siguranţă. Împinse uşa, auzi clinchetul unui clopoţel
dispărut. Clienţii fantomatici, înălţară capetele, o priviră,
şuşotiră:
-Alis nebuna !
Şoaptele
o întimidau. Evitându-le privirile, prezenţa, se strecură într-un
separeu din colţ, unde nu mai erau decât urmele focului.
Război,
proclamau cu litere de-o şchioapă titlurile ziarelor expuse lângă
tejghea. Se înfioră, apoi îşi ridică ochii spre chipul ca de
spectru al lui Sam Kingsley.
-O
cafea, spuse ea. Un sandviş cu şuncă.
Întotdeauna
la fel. Nici măcar să comande altceva nu era-n stare. Alis nebuna.
Dar, datorită bolii, îşi putea duce zilele. De când îi dăduseră
drumul din spital, în fiecare lună sosea un cec. O dată pe
săptămână trebuia să se prezinte la clinică, la medicii care
începuseră şi ei să se estompeze, ca toţi ceilalţi. În jurul
lor, clădirea ardea. Trombe de fum umpleau sălile albastre,
antiseptice. Săptămâna trecută, un bolnav o luase la fugă... arzând...
Sunetul
cristalin al porţelanului. Sam puse cafeaua pe masă, apoi reverul
cu sandvişul. Alis se aplecă deasupra mesei şi începu să
mănânce... Un sandviş transparent într-o farfurie pe jumătate
spartă, o ceaşcă crăpată, înnegrită de foc, cu toarta
transparentă. Mâncă; era îndeajuns de flămândă ca să treacă
peste grozăviile care deveniseră un lucru obişnuit. Nici scenele
cele mai înspăimântătoare nu mai aveau puterea s-o impresioneze;
le văzuse de sute de ori !... Când treceau umbrele, nu mai plângea.
Vorbea cu stafiile, le atingea, înghiţea mâncarea ce avea totuşi
darul de a-i potoli foamea. Purta acelaşi jerseu negru prea larg,
aceeaşi bluză albastră şi aceiaşi pantaloni gri, tociţi, pentru
că erau singurele haine ce păreau să-şi fi păstrat consistenţa.
Noaptea, le spăla şi le usca, iar a doua zi dimineaţa le îmbrăca.
Pe celelalte, le lăsa neatinse, în dulap. Numai acestea rămăseseră
întregi, solide.
Medicilor
nu le povestea nimic despre toate astea. Timpul petrecut prin spitale
o învăţase să se ferească de confidenţe. Ştia ce trebuie să
spună. Se mulţumea să zâmbească fantomelor întrezărite, să le
completeze supusă graficele şi fişele, stând în mijlocul
ruinelor care continua să ardă mocnit. În sala de aşteptare zăcea
un cadavru carbonizat. Dar ea nu se clintise, şi-i adresase
doctorului un surâs blajin.
Îi
dădeau medicamente. Medicamentele o împiedicau să viseze, o scăpau
de urletul sirenelor, de zgomotele paşilor înnebuniţi, noaptea,
în camera ei. Îi îngăduiau să doarmă în patul-fantomă, sus,
deasupra ruinelor, în ciuda vuietului incendiilor şi-a glasurilor
care ţipau. Nu vorbea niciodată de lucrurile acestea. Anii de
spital o învăţaseră bine lecţia. Nu se plângea decât de
coşmaruri sau de insomnie şi-atunci îi dădeau mai multe pilule
roşii.
Război,
trâmbiţau titlurile.
Ceaşca
vibra şi zăngănea pe farfurie. O ridică. Înghiţi ultima
bucăţică de pâine şi dădu pe gât cafeaua rămasă. Se strădui
să nu privească prin vitrina spartă carcasele de metal răsucite
care fumegau în stradă. Rămase pe loc, ca de obicei, şi tot ca de
obicei, Sam veni să-i umple din nou ceaşca, pe care avea s-o bea
cât mai încet, ca să ţină cât mai mult înainte de a fi nevoită
să comande alta. O duse spre buze, savurând contactul degetelor cu
toarta de porţelan, stăpânindu-şi tremurul mâinii.
Clinchetul
îndepărtat al clopoţelului. Un om închise uşa, se aşeză la
tejghea. Un
om întreg, solid, netransparent. Rămase cu ochii la el, buimacă.
Inima începu să-i bată nebuneşte. Omul comandă o cafea, coborâ
de pe scaun ca să cumpere un ziar, se întoarse la loc. Începu să
citească în timp ce i se răcea cafeaua. Alis nu-i vedea decât
spatele – o haină de piele maro, uzată, părul castaniu care-i
depăşea puţin gulerul. În cele din urmă omul luă cafeaua, o bău
dintr-o înghiţitură, aruncă pe tejghea o monedă şi lăsă
ziarul pe taburet, cu titlurile de pe prima pagină întoarse cu faţa
în jos.
Un
chip tânăr, o făptură în carne şi oase printre fantome.
Indiferent, omul trecu pe lângă ele, se îndreptă spre uşă.
Alis
sări brusc de la locul ei.
-Hei
! o strigă Sam.
În
vreme ce clopoţelul îşi făcea auzit clinchetul, scotoci
înfrigurată în portmoneu şi trânti pe tejghea o bancnotă fără
să-i pese că era o hârtie de cinci dolari. Simţi groază şi un
gust de cocleală în gură; omul plecase. Ieşi în goană din
cafenea, ocoli fără să se gândească dărâmăturile, îi zări
silueta pe punctul de a se pierde printre stafii.
Începu
să alerge îmbrâncind umbrele, sfidând flăcările. O ploaie de
moloz se prăvăli peste ea. Deşi nu simţise nimic, scoase un ţipăt
şi continuă să fugă.
Împrejur,
stafiile se întoarseră şi-o priviră nedumerite. Se întoarse şi
el. Alis se repezi într-un suflet, apoi se opri, descumpănită,
văzând că el o privea asemenea tuturor celorlalţi: lung, cu
stupoare...
-Ce
e ? întrebă el.
Pleoapele
ei se zbătură neputincioase – nu, n-o vedea altfel decât
ceilalţi. Nu izbuti să-i răspundă. Iritat, omul îi întoarse
spatele şi-şi văzu de drum. Se luă după el. Lacrimile îi
inundară obrajii; începu să răsufle icnit, cu gura deschisă.
Oamenii se întorceau după ea. Bărbatul băgă de seamă că-l
urmărea şi grăbi pasul, printre dărâmături, printre incendii.
Un zid dădu să se prăbuşească şi ea nu-şi putu înăbuşi
ţipătul.
Omul
se răsuci brusc. În spatele lui se înălţă un nor de praf şi
funingine. Chipul său exprima uimire şi furie. O privea aidoma
celorlalţi. Câteva mame îşi îndepărtară scandalizate copiii. O
ceată de adolescenţi obraznici începură să facă haz.
-Aşteaptă-mă,
spuse ea.
Bărbatul
deschise gura, cu intenţia vădită de a-i arunca o insultă. Alis
se cutremură, îşi simţi lacrimile reci în suflarea fără
dogoare a incendiilor. Pe faţa necunoscutului mânia se preschimbă
într-o mască de milă jenată. Omul vârâ mâna în buzunar,
scoase în grabă câteva monezi şi i le întinse. Ea scutură cu
furie din cap, încercând să pună stavilă lacrimilor. Îşi
înălţă ochii şi se înfioră la vederea altei clădiri ce se
prăbuşea în flăcări.
-Ce
este ? o întrebă el. Ce-i cu dumneata ?
-Te
rog, rosti ea.
Omul
se uită la fantomele care-i priveau, apoi îşi reluă încet
mersul. Ea merse cu el, străduindu-se din răsputeri să nu plângă
la vederea distrugerilor, a siluetelor străvezii care mişunau
printre ruinele clădirilor arse, a cadavrelor contorsionate ce
zăceau în mijlocul străzii şi peste care treceau maşinile.
-Cum
te cheamă ? întrebă el.
Îi
spuse. Continuară să meargă. Din când în când , bărbatul îi
arunca priviri încruntate, cu coada ochiului. Avea o faţă tânără
dar ridată, cu o cicatrice subţire în colţul gurii. Părea mai
vârstnic decât ea. O stânjeneau privirile lui iscoditoare dar se
sili să nu reacţioneze – să suporte orice îi putea
asigura această unică prezenţă reală. Încălcindu-şi toate
principiile, îl luă de braţ, îşi încleştă degetele în pielea
uzată a hainei lui. Bărbatul nu o respinse.
După
o vreme, el îşi strecură braţul şi-o prinse de talie. Îşi
urmară plimbarea lipiţi unul de altul, ca doi îndrăgostiţi.
Război,
urlau titlurile ziarelor.
La
colţul magazinului de menaj Temn, omul dădu să intre pe una din
străzile lăturalnice. Priveliştea o făcu pe Alis să se
poticnească. El simţi, se opri, se întoarse spre ea, cu spatele la
incendiu.
-Nu
pe aici, se rugă ea.
-Dar
pe unde ?
Ea
ridică din umeri dezorientată, arată către strada principală, în
direcţia opusă.
El
îi făcu pe plac, apoi începu să-i vorbească de parcă s-ar fi
adresat unui copil. Milă. Unii o tratau şi aşa. Îşi dădu seama
că-i era milă de ea dar acceptă şi asta.
Îl
chema Jim. Sosise în oraş abia ieri, cu autostopul. Căuta de
lucru. Nu cunoştea pe nimeni aici. Ea îi ascultă în tăcere
pălăvrăjeala stângace, citind printre vorbe. Când termină, îl
privi fix şi-i observă expresia crispată.
-Nu
sunt nebună, îi spuse.
Era
o minciună, după cum ştia toată lumea din Sudbury. Dar el n-avea
de unde să ştie, pentru că nu cunoştea pe nimeni. Chipul lui era
real şi solid, iar când cădea pe gânduri, cicatricea din colţul
gurii îi dădea un aer de duritate; în alte împrejurări i-ar fi
fost frică de el. Acum însă nu-i era frică decât de un singur
lucru: să nu-l vadă pierzându-se printre stafii.
-Războiu-i
de vină, spuse el brusc.
Ea
dădu din cap încercând să se uite la el, să nu vadă flăcările.
Degetele lui îi atinseră cu blândeţe braţul.
-Războiu-i
de vină, repetă el. E o nebunie generală. Am înnebunit cu toţii.
Apoi
o cuprinse pe după umeri şi porni cu ea în cealaltă parte, spre
parc. Frunzişul verde se legăna deasupra scheletelor negre ale
trunchiurilor. Se plimbară pe malul lacului şi , pentru prima oară
de foarte multă vreme, Alis simţi că trăieşte, că se află în
prezenţa unei fiinţe întregi şi adevărate.
Cumpărară
porumb şi, aşezându-se pe iarba de la marginea apei, aruncară
boabe lebedelor-fantome. Spectre de trecători erau puţine aici,
doar cât să dea locului un aer de viaţă iluzorie - bătrâni, mai
ales, care-şi târau anevoie paşii, văzându-şi nestingheriţi de
plimbarea lor zilnică, în ciuda titlurilor din ziare.
-Îi
vezi ? se încumetă în cele din urmă Alis să întrebe. Vezi ce
şterşi şi cenuşii sunt ?
El
nu înţelese, nu realiză sensul cuvintelor ei, se mulţumi să
ridice din umeri. Prudentă, ea se feri să se aventureze mai departe
pe terenul acesta periculos. Se ridică şi privi îndelung
orizontul unde vântul spulbera trâmbele de fum.
-Cinăm
undeva ? întrebă el.
Ea
se întoarse căci se aşteptase să-l audă spunând asta şi reuşi
să schiţeze un zâmbet timid, deznădăjduit.
-Da,
răspunse.
Ştia
ce-i va cere în schimb dar dorea acest lucru şi de aceea-i fu silă
de ea însăşi., silă şi teamă că el o va părăsi, deseară
sau, poate, mâine. Nu ştia ce-ar fi putut spune sau ce -ar fi putut
face pentru a-l împiedica s-o părăsească, nu ştia decât că el
va pleca, negreşit, în clipa în care îşi va da seama că nu-i
întreagă la minte.
Nici
măcar părinţii ei nu fuseseră în stare să o suporte – la
spital, nu veniseră s-o vadă decât la-nceput de tot, apoi doar
când erau în vacanţă, apoi deloc. Nu mai ştia unde locuiau.
Îşi
amintea de băiatul din vecini, care se înecase. Le spusese c-o să
se-nece. Le-o spusese plângând în hohote. Tot oraşul zisese că
ea l-a împins în apă.
Alis
nebuna.
Fantasme,
declaraseră medicii. Nu-i periculoasă.
Îi
dăduseră drumul. Existau şcoli speciale, şcoli de stat.
Şi,
din când în când... spitale.
Sedative.
Pilulele
roşii ! Le uitase acasă. Palmele îi asudară instantaneu. Uitase
pilulele care o făceau să doarmă, pilulele care alungau visele.
Strânse cu putere din buze, luptând contra panicii; nu, nu va avea
nevoie de ele - cât timp nu era singură, nu va avea nevoie de ele.
Îl prinse de braţ pe Jim şi, cu un straniu sentiment de
securitate, urcă alături de el treptele ce duceau în stradă.
Se
opri brusc.
Incendiile
se stinseseră.
Peste
ruinele hâde, cu găuri în loc de ferestre, se înălţau
clădiri-fantome. Printre mormanele de moloz se mişcau năluci abia
desluşite. Jim o trase dar picioarele nu vrură să-i dea ascultare;
se poticni iar şi Jim o privi mirat şi-o cuprinse cu braţul.
-Tremuri,
observă el. Ţi-e frig ?
Ea
făcu ''nu'' cu capul, se strădui să zâmbească. Incendiile se
stinseseră. Încercă să considere faptul ca pe-o schimbare de bun
augur. Coşmarul luase sfârşit. Îşi ridică ochii spre chipul
real al bărbatului de lângă ea, îl văzu sincer îngrijorat şi
zâmbetul ei se transformă aproape într-un răs vesel.
-Mi-e
foame, spuse ea.
Intrară
la Graben şi se eternizară la una din mese. Nu erau deloc ''genul
casei'', el cu haina lui ponosită, ea în jerseul care îi atârna
la coate şi-n spate; clienţii-fantome erau bine îmbrăcaţi şi le
aruncară priviri dispreţuitoare, iar chelnerul îi instală într-un
colţ de lângă uşă, ca să fie cât mai puţin vizibili. Pe
mesele imateriale se vedeau farfurii ciobite şi crăpate; prin gaura
din tavan, stelele scânteiau rece deasupra candelabrelor sparte.
O
ruină. O ruină îngheţată, tăcută.
Alis
îşi roti calmă privirea. Se putea trăi şi printre ruine, de
vreme ce nu mai erau incendiile.
Iar
în surâsul lui Jim nu mai desluşea nici o urmă de milă, ci doar
o disperare aprigă, surdă pe care ea o înţelegea atât de bine.
Jim, Jim care cheltuia mai mult decât îşi putea permite aducând-o
la Graben, un loc în care ea nu sperase să pună vreodată
piciorul. Jim care-i spunea, fără să fie prea original, că-i
frumoasă. I-o spuseseră şi-alţii. Îi fu puţintel ciudă că era
atât de banal, tocmai el, cel în care hotărâse să aibă
încredere. Zâmbi trist când el rosti complimentul, apoi de
încruntă, apoi, temându-se să nu-l jignească tristeţea ei,
zâmbi iarăşi.
Alis
nebuna. Dacă nu va avea grijă, Jim îşi va da seama şi-o va
părăsi chiar în seara asta. Încercă să pară voioasă, făcu un
efort să râdă.
Şi
în aceeaşi clipă, muzica din restaurant amuţi şi la celelalte
mese toate zgomotele încetară şi difuzorul începu să lanseze un
apel stupid.
''În
adăposturi... în adăposturi... în adăposturi...''
Ţipete,
scaune răsturnate.
Alis
se lăsă moale în scaun, simţi mâna lui Jim, rece, osoasă,
trăgând mâna ei, îi văzu chipul speriat, buzele articulând
numele ei în timp ce o cuprindea în braţe şi o trăgea după el,
silind-o să fugă.
Şi
atunci înţelese.
-Nu
! strigă, trăgându-l de braţ.
Trupuri
abia întrezărite îi împungeau din toate părţile către uşă,
către distrugere.
-Nu
! ţipă ea din nou, insistent.
El
cedă siguranţei subite din glasul ei şi-o prinse de mână şi
începu să fugă cu ea contra puhoiului mulţimii. În timp ce
sirenele răspândeau nebunia în noapte, fugiră împreună, pe căi
văzute numai de ea, printre ruine.
La
Kingsley. Mese abandonate cu mâncarea încă pe ele, uşi
întredeschise, scaune răsturnate. Mai departe, în spate, în
bucătărie, apoi jos, şi mai jos, în pivniţa rece, cufundată în
beznă, departe de flăcări.
Nimeni
nu veni după ei. Într-un târziu, pământul se cutremură din
străfunduri, adânc, atât de adânc şi departe, încât zgomotul
nu ajunse până la ei. Sirenele amuţiră pentru totdeauna.
Zăcură
în întuneric, încleştaţi unul de altul, tremurând, ascultând
ceasuri în şir mugetul incendiilor care făceau prăpăd deasupra
lor. Din când în când fumul pătrundea până la ei şi-atunci le
dădeau lacrimile şi-i ustura nasul. În mai multe rânduri, auziră
tunetul zidurilor care se prăbuşeau făcând să vibreze subsolul,
când mai departe, când mai aproape dar adăpostul lor rămase intact.
Şi
dimineaţa, cu mirosul incendiilor plutind încă în aer, se târâră
afară, la lumina posomorâtă a zilei.
Ruinele
erau tăcute, încremenite. Clădirile-fantome redeveniseră solide
dar nu mai erau clădiri, ci doar nişte chilii sparte. Stafiile
dispăruseră. Cele mai stranii însă erau incendiile, unele reale,
altele nu, flăcări jucând deasupra cărămizilor negre şi reci,
stingându-se încet, în tăcere.
Jim
înjură cu glas înfundat, înjură iarăşi şi iarăşi, apoi
începu să plângă.
Când
Alis îşi ridică privirea spre el, ochii ei erau uscaţi căci îşi
plătise demult tributul de lacrimi. Şi ascultă ce-i spunea: că
trebuie să facă provizii, că trebuie să plece din oraş –
amândoi.
-Bine,
rosti ea.
Apoi
îşi încleştă dintr-o dată buzele şi închise ochii: chipul
lui Jim începuse să... Când redeschise ochii, văzu acelaşi
lucru: o transparenţă subită, ca şi cum sângele ar fi încetat
brusc să-i mai curgă prin vene. Alis începu să tremure. El o
scutură, privind-o în ochii deznădăjduiţi.
-Ce
este ? Strigă. Ce nu-i în regulă ?
Nu
putea, nu voia să-i spună. Îşi aminti iar de băiatul care se
înecase, de celelate stafii. Cu o smucitură, se smulse din mâinile
lui şi o luă la fugă printre dărâmăturile care în dimineaţa
aceasta erau solide, reale.
-Alis
! urlă el în timp ce fugea după ea.
-Nu
! străgă ea deodată.
Se
întoarse, dădu cu ochii de zidul instabil, văzu cascada de
cărămizi. Făcu un salt înapoi, se opri, incapabilă să-şi
continue goana. Întinse braţele ca să-l avertizeze, să-l facă să
se oprească – braţele ei solide, reale.
Cărămizile
se prăvăliră, vuind. Un nor gros de praf acoperi totul.
Rămase
nemişcată, cu braţele atârnând moi. Apoi îşi şterse praful şi
funinginea de pe faţă, se întoarse şi plecă mai departe, cu paşi
înceţi, mergând prin mijlocul străzilor moarte.
Deasupra
se adunau nori grei de ploaie.
Îşi
văzu liniştită de drum privind picăturile care cădeau pe
asfaltul crăpat şi pe care încă nu le simţea.
După
câteva clipe începu să plouă. Ruinele deveniră reci, îngheţate.
Se
plimbă pe malul lacului mort, printre copacii arşi. În ruinele
restaurantului Graben găsi un şirag de diamante şi-şi făcu un
colier.
A
doua zi, când un jefuitor o alungă de lângă provizia de alimente,
zâmbi. Omul arăta ca o stafie şi ea, râzând din locul unde se
căţărase şi unde el nu cuteza să se urce, îi spuse cum arăta.
Iar
mai târziu, după ce spusele i se adeveriră, se întoarse la
ascunzătoare şi-şi făcu sălaş printre ruinele pustii, care nu
mai ascundeau nici o ameninţare şi nici un coşmar, cu şiragul ei
de diamante şi de zile viitoare ce aveau să fie, toate, ca astăzi.
Se
putea trăi şi printre ruine, de vreme ce nu mai erau incendiile.
Iar
stafiile se făcură nevăzute: aparţineau trecutului.
(C.J. CHERRYH ,''INCENDIILE'',''CASANDRA'')
-traducere de ION DORU BRANA-
(https://ro.wikipedia.org/wiki/C._J._Cherryh )
-traducere de ION DORU BRANA-
(https://ro.wikipedia.org/wiki/C._J._Cherryh )
... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, prinde bine câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !
... sper că a fost o lectură plăcută !
sursa desenului - rândunica:
Interesanta lectura! Multumiri! :)
RăspundețiȘtergeremulţumesc frumos pentru vizită !
Ștergereîn toate timpurile există câte un personaj gen Casandra !
aşa m-am gândit şi eu că este interesantă !
weekend cât mai plăcut îţi doresc !
Los otoños son los mejores para sacar fotos
RăspundețiȘtergereGracias por su visita.
ȘtergereTener una buena semana.
Un fel de SF mai altfel ... :))
RăspundețiȘtergereDuminica placuta, Marinel! Pupici!
mulţumesc frumos pentru vizită !
Ștergereda, puţin gândită altfel !
mulţumesc frumos pentru urare !
şi eu îţi doresc o duminică plăcută !
pupic !
iubesc literatura SF!
RăspundețiȘtergerefrumoase r^nduri, multumesc!
O duminica minunata sa ai, draga mea! :-*
mulţumesc frumos pentru vizită !
Ștergerede aceea transcriu aceste povestiri SF - pentru cei ce iubesc acest domeniu !
mă bucur că ai timp să le citeşti !
mulţumesc frumos pentru urare !
cu drag, să ai o seară minunată !
pupic !
Multumesc pentru efortul tau de a scrie aceste randuri pentru noi. Stiu ca de fiecare data cand vin duminica pe blogul tau voi gasi ceva interesant de citit.
RăspundețiȘtergeremulţumesc frumos pentru vizită !
Ștergerecât timp voi avea aceste povestiri SF, este plăcerea mea să le transcriu în fiecare săptămână !
mă bucur mult că revii cu plăcere ca să citeşti câte ceva pe acest blog !
îţi doresc multă sănătate şi să ai o săptămână cât mai spornică !
pupic !
De data asta am ajuns mai tarziu!
RăspundețiȘtergereTotusi nu reusesc sa inteleg de ce SF-ul nu poate fi si mai... vesel. E prea multa tristete in focurile astea!
Multumesc mult, draga prietena pentru acest joc de sambata!
O saptamana cu sanatate, spor si bucurie! Pupici!
mulţumesc frumos pentru vizită !
Ștergereda, este cam greu să faci pagină veselă SF, cred eu ! iar aceasta pe care am transcris-o cam seamănă cu ce s-a întâmplat şi se întâmplă în multe locuri pe glob (ex Siria, Afganistan...) ! şi sunt şi personaje gen Casandra care ne anunţă cu mult timp înainte de apariţia fiecărui eveniment...
da, mă bucur mult că ai citit povestirea !
mulţumesc frumos pentru urare !
îţi doresc o seară cât mai plăcută !
pupic !