Casandra...

          

              CASANDRA

                       de C.J. CHERRYH

                                        INCENDIILE

              Nu mai putea să le îndure. Alis căută pe dibuite uşa odăii. Uşa era întreagă, solidă. Prin flăcări, simţi metalul rece al clanţei... De partea cealaltă, printre norii de fum, desluşi scara-fantomă. Începu să coboare, luptând să-şi convingă simţurile că treptele nu se vor prăbuşi sub greutatea ei.

              Alis nebuna. Nu se grăbea. Focurile ardeau liniştit. Le traversă, coborâ treptele ireale ce duceau spre sol, spre pământ tare. Nu putea să suporte ascensorul, spaţiul acela închis cu podeaua-fantomă ce nu contenea să coboare – jos, tot mai jos... Ajunse în sfărşit la parter, evitând cu grijă să privească flăcările roşii care nu dogoreau.

              O stafie îi dădu bună dimineaţa... moş Willis, o umbră transparentă în faţa perdelei de flăcări. Alis clipi, îi răspunse la salut, trecu pe lângă el. Îl observă cum clătina din cap privind în urma ei. Deschise poarta şi ieşi. Era amiază, oră de vârf; maşinile treceau în viteză, nepăsătoare, ignorând flăcările, carcasele aprinse, mormanele de moloz.

              Clădirea se prăbuşi – o cascadă de cărămizi negre prăvălindu-se de-a valma, un infern peste coroanele verzi ale copacilor-fantome. Moş Willis zbură prin aer, cu trupul arzând, căzu zvârcolindu-se, transformându-se într-un ghemotoc de carne înnegrită, şi muri, ca de fiecare dată. Alis nu mai plângea demult; abia dacă tresărea. Fără să ia în seamă ororile ce se revărsau în jurul ei, îşi croi drum prin molozul lipsit de consistenţă, printre stafiile grăbite ce-şi vedeau impasibile de treburile lor.

              Cafeneaua Kingsley era la locul ei, întreagă sau, oricum, mai întreagă decât restul. Un refugiu pentru după-amiază, posibilitatea de a se simţi în siguranţă. Împinse uşa, auzi clinchetul unui clopoţel dispărut. Clienţii fantomatici, înălţară capetele, o priviră, şuşotiră:

-Alis nebuna !

              Şoaptele o întimidau. Evitându-le privirile, prezenţa, se strecură într-un separeu din colţ, unde nu mai erau decât urmele focului.

              Război, proclamau cu litere de-o şchioapă titlurile ziarelor expuse lângă tejghea. Se înfioră, apoi îşi ridică ochii spre chipul ca de spectru al lui Sam Kingsley.

-O cafea, spuse ea. Un sandviş cu şuncă.

              Întotdeauna la fel. Nici măcar să comande altceva nu era-n stare. Alis nebuna. Dar, datorită bolii, îşi putea duce zilele. De când îi dăduseră drumul din spital, în fiecare lună sosea un cec. O dată pe săptămână trebuia să se prezinte la clinică, la medicii care începuseră şi ei să se estompeze, ca toţi ceilalţi. În jurul lor, clădirea ardea. Trombe de fum umpleau sălile albastre, antiseptice. Săptămâna trecută, un bolnav o luase la fugă... arzând...

              Sunetul cristalin al porţelanului. Sam puse cafeaua pe masă, apoi reverul cu sandvişul. Alis se aplecă deasupra mesei şi începu să mănânce... Un sandviş transparent într-o farfurie pe jumătate spartă, o ceaşcă crăpată, înnegrită de foc, cu toarta transparentă. Mâncă; era îndeajuns de flămândă ca să treacă peste grozăviile care deveniseră un lucru obişnuit. Nici scenele cele mai înspăimântătoare nu mai aveau puterea s-o impresioneze; le văzuse de sute de ori !... Când treceau umbrele, nu mai plângea. Vorbea cu stafiile, le atingea, înghiţea mâncarea ce avea totuşi darul de a-i potoli foamea. Purta acelaşi jerseu negru prea larg, aceeaşi bluză albastră şi aceiaşi pantaloni gri, tociţi, pentru că erau singurele haine ce păreau să-şi fi păstrat consistenţa. Noaptea, le spăla şi le usca, iar a doua zi dimineaţa le îmbrăca. Pe celelalte, le lăsa neatinse, în dulap. Numai acestea rămăseseră întregi, solide.

              Medicilor nu le povestea nimic despre toate astea. Timpul petrecut prin spitale o învăţase să se ferească de confidenţe. Ştia ce trebuie să spună. Se mulţumea să zâmbească fantomelor întrezărite, să le completeze supusă graficele şi fişele, stând în mijlocul ruinelor care continua să ardă mocnit. În sala de aşteptare zăcea un cadavru carbonizat. Dar ea nu se clintise, şi-i adresase doctorului un surâs blajin.

              Îi dădeau medicamente. Medicamentele o împiedicau să viseze, o scăpau de urletul sirenelor, de zgomotele paşilor înnebuniţi, noaptea, în camera ei. Îi îngăduiau să doarmă în patul-fantomă, sus, deasupra ruinelor, în ciuda vuietului incendiilor şi-a glasurilor care ţipau. Nu vorbea niciodată de lucrurile acestea. Anii de spital o învăţaseră bine lecţia. Nu se plângea decât de coşmaruri sau de insomnie şi-atunci îi dădeau mai multe pilule roşii.

              Război, trâmbiţau titlurile.

              Ceaşca vibra şi zăngănea pe farfurie. O ridică. Înghiţi ultima bucăţică de pâine şi dădu pe gât cafeaua rămasă. Se strădui să nu privească prin vitrina spartă carcasele de metal răsucite care fumegau în stradă. Rămase pe loc, ca de obicei, şi tot ca de obicei, Sam veni să-i umple din nou ceaşca, pe care avea s-o bea cât mai încet, ca să ţină cât mai mult înainte de a fi nevoită să comande alta. O duse spre buze, savurând contactul degetelor cu toarta de porţelan, stăpânindu-şi tremurul mâinii.

              Clinchetul îndepărtat al clopoţelului. Un om închise uşa, se aşeză la tejghea. Un om întreg, solid, netransparent. Rămase cu ochii la el, buimacă. Inima începu să-i bată nebuneşte. Omul comandă o cafea, coborâ de pe scaun ca să cumpere un ziar, se întoarse la loc. Începu să citească în timp ce i se răcea cafeaua. Alis nu-i vedea decât spatele – o haină de piele maro, uzată, părul castaniu care-i depăşea puţin gulerul. În cele din urmă omul luă cafeaua, o bău dintr-o înghiţitură, aruncă pe tejghea o monedă şi lăsă ziarul pe taburet, cu titlurile de pe prima pagină întoarse cu faţa în jos.

              Un chip tânăr, o făptură în carne şi oase printre fantome. Indiferent, omul trecu pe lângă ele, se îndreptă spre uşă.

              Alis sări brusc de la locul ei.

-Hei ! o strigă Sam.

              În vreme ce clopoţelul îşi făcea auzit clinchetul, scotoci înfrigurată în portmoneu şi trânti pe tejghea o bancnotă fără să-i pese că era o hârtie de cinci dolari. Simţi groază şi un gust de cocleală în gură; omul plecase. Ieşi în goană din cafenea, ocoli fără să se gândească dărâmăturile, îi zări silueta pe punctul de a se pierde printre stafii.

              Începu să alerge îmbrâncind umbrele, sfidând flăcările. O ploaie de moloz se prăvăli peste ea. Deşi nu simţise nimic, scoase un ţipăt şi continuă să fugă.

              Împrejur, stafiile se întoarseră şi-o priviră nedumerite. Se întoarse şi el. Alis se repezi într-un suflet, apoi se opri, descumpănită, văzând că el o privea asemenea tuturor celorlalţi: lung, cu stupoare...

-Ce e ? întrebă el.

              Pleoapele ei se zbătură neputincioase – nu, n-o vedea altfel decât ceilalţi. Nu izbuti să-i răspundă. Iritat, omul îi întoarse spatele şi-şi văzu de drum. Se luă după el. Lacrimile îi inundară obrajii; începu să răsufle icnit, cu gura deschisă. Oamenii se întorceau după ea. Bărbatul băgă de seamă că-l urmărea şi grăbi pasul, printre dărâmături, printre incendii. Un zid dădu să se prăbuşească şi ea nu-şi putu înăbuşi ţipătul.

              Omul se răsuci brusc. În spatele lui se înălţă un nor de praf şi funingine. Chipul său exprima uimire şi furie. O privea aidoma celorlalţi. Câteva mame îşi îndepărtară scandalizate copiii. O ceată de adolescenţi obraznici începură să facă haz.

-Aşteaptă-mă, spuse ea.

              Bărbatul deschise gura, cu intenţia vădită de a-i arunca o insultă. Alis se cutremură, îşi simţi lacrimile reci în suflarea fără dogoare a incendiilor. Pe faţa necunoscutului mânia se preschimbă într-o mască de milă jenată. Omul vârâ mâna în buzunar, scoase în grabă câteva monezi şi i le întinse. Ea scutură cu furie din cap, încercând să pună stavilă lacrimilor. Îşi înălţă ochii şi se înfioră la vederea altei clădiri ce se prăbuşea în flăcări.

-Ce este ? o întrebă el. Ce-i cu dumneata ?

-Te rog, rosti ea.

              Omul se uită la fantomele care-i priveau, apoi îşi reluă încet mersul. Ea merse cu el, străduindu-se din răsputeri să nu plângă la vederea distrugerilor, a siluetelor străvezii care mişunau printre ruinele clădirilor arse, a cadavrelor contorsionate ce zăceau în mijlocul străzii şi peste care treceau maşinile.

-Cum te cheamă ? întrebă el.

              Îi spuse. Continuară să meargă. Din când în când , bărbatul îi arunca priviri încruntate, cu coada ochiului. Avea o faţă tânără dar ridată, cu o cicatrice subţire în colţul gurii. Părea mai vârstnic decât ea. O stânjeneau privirile lui iscoditoare dar se sili să nu reacţioneze – să suporte orice îi putea asigura această unică prezenţă reală. Încălcindu-şi toate principiile, îl luă de braţ, îşi încleştă degetele în pielea uzată a hainei lui. Bărbatul nu o respinse.

              După o vreme, el îşi strecură braţul şi-o prinse de talie. Îşi urmară plimbarea lipiţi unul de altul, ca doi îndrăgostiţi.

              Război, urlau titlurile ziarelor.

              La colţul magazinului de menaj Temn, omul dădu să intre pe una din străzile lăturalnice. Priveliştea o făcu pe Alis să se poticnească. El simţi, se opri, se întoarse spre ea, cu spatele la incendiu.

-Nu pe aici, se rugă ea.

-Dar pe unde ?

              Ea ridică din umeri dezorientată, arată către strada principală, în direcţia opusă.

              El îi făcu pe plac, apoi începu să-i vorbească de parcă s-ar fi adresat unui copil. Milă. Unii o tratau şi aşa. Îşi dădu seama că-i era milă de ea dar acceptă şi asta.

              Îl chema Jim. Sosise în oraş abia ieri, cu autostopul. Căuta de lucru. Nu cunoştea pe nimeni aici. Ea îi ascultă în tăcere pălăvrăjeala stângace, citind printre vorbe. Când termină, îl privi fix şi-i observă expresia crispată.

-Nu sunt nebună, îi spuse.

              Era o minciună, după cum ştia toată lumea din Sudbury. Dar el n-avea de unde să ştie, pentru că nu cunoştea pe nimeni. Chipul lui era real şi solid, iar când cădea pe gânduri, cicatricea din colţul gurii îi dădea un aer de duritate; în alte împrejurări i-ar fi fost frică de el. Acum însă nu-i era frică decât de un singur lucru: să nu-l vadă pierzându-se printre stafii.

-Războiu-i de vină, spuse el brusc.

              Ea dădu din cap încercând să se uite la el, să nu vadă flăcările. Degetele lui îi atinseră cu blândeţe braţul.

-Războiu-i de vină, repetă el. E o nebunie generală. Am înnebunit cu toţii.

              Apoi o cuprinse pe după umeri şi porni cu ea în cealaltă parte, spre parc. Frunzişul verde se legăna deasupra scheletelor negre ale trunchiurilor. Se plimbară pe malul lacului şi , pentru prima oară de foarte multă vreme, Alis simţi că trăieşte, că se află în prezenţa unei fiinţe întregi şi adevărate.

              Cumpărară porumb şi, aşezându-se pe iarba de la marginea apei, aruncară boabe lebedelor-fantome. Spectre de trecători erau puţine aici, doar cât să dea locului un aer de viaţă iluzorie - bătrâni, mai ales, care-şi târau anevoie paşii, văzându-şi nestingheriţi de plimbarea lor zilnică, în ciuda titlurilor din ziare.

-Îi vezi ? se încumetă în cele din urmă Alis să întrebe. Vezi ce şterşi şi cenuşii sunt ?

              El nu înţelese, nu realiză sensul cuvintelor ei, se mulţumi să ridice din umeri. Prudentă, ea se feri să se aventureze mai departe pe terenul acesta periculos. Se ridică şi privi îndelung orizontul unde vântul spulbera trâmbele de fum.

-Cinăm undeva ? întrebă el.

              Ea se întoarse căci se aşteptase să-l audă spunând asta şi reuşi să schiţeze un zâmbet timid, deznădăjduit.

-Da, răspunse.

              Ştia ce-i va cere în schimb dar dorea acest lucru şi de aceea-i fu silă de ea însăşi., silă şi teamă că el o va părăsi, deseară sau, poate, mâine. Nu ştia ce-ar fi putut spune sau ce -ar fi putut face pentru a-l împiedica s-o părăsească, nu ştia decât că el va pleca, negreşit, în clipa în care îşi va da seama că nu-i întreagă la minte.

              Nici măcar părinţii ei nu fuseseră în stare să o suporte – la spital, nu veniseră s-o vadă decât la-nceput de tot, apoi doar când erau în vacanţă, apoi deloc. Nu mai ştia unde locuiau.

              Îşi amintea de băiatul din vecini, care se înecase. Le spusese c-o să se-nece. Le-o spusese plângând în hohote. Tot oraşul zisese că ea l-a împins în apă.

              Alis nebuna.

              Fantasme, declaraseră medicii. Nu-i periculoasă.

              Îi dăduseră drumul. Existau şcoli speciale, şcoli de stat.

              Şi, din când în când... spitale.

              Sedative.

              Pilulele roşii ! Le uitase acasă. Palmele îi asudară instantaneu. Uitase pilulele care o făceau să doarmă, pilulele care alungau visele. Strânse cu putere din buze, luptând contra panicii; nu, nu va avea nevoie de ele - cât timp nu era singură, nu va avea nevoie de ele. Îl prinse de braţ pe Jim şi, cu un straniu sentiment de securitate, urcă alături de el treptele ce duceau în stradă.

              Se opri brusc.

              Incendiile se stinseseră.

              Peste ruinele hâde, cu găuri în loc de ferestre, se înălţau clădiri-fantome. Printre mormanele de moloz se mişcau năluci abia desluşite. Jim o trase dar picioarele nu vrură să-i dea ascultare; se poticni iar şi Jim o privi mirat şi-o cuprinse cu braţul.

-Tremuri, observă el. Ţi-e frig ?

              Ea făcu ''nu'' cu capul, se strădui să zâmbească. Incendiile se stinseseră. Încercă să considere faptul ca pe-o schimbare de bun augur. Coşmarul luase sfârşit. Îşi ridică ochii spre chipul real al bărbatului de lângă ea, îl văzu sincer îngrijorat şi zâmbetul ei se transformă aproape într-un răs vesel.

-Mi-e foame, spuse ea.

              Intrară la Graben şi se eternizară la una din mese. Nu erau deloc ''genul casei'', el cu haina lui ponosită, ea în jerseul care îi atârna la coate şi-n spate; clienţii-fantome erau bine îmbrăcaţi şi le aruncară priviri dispreţuitoare, iar chelnerul îi instală într-un colţ de lângă uşă, ca să fie cât mai puţin vizibili. Pe mesele imateriale se vedeau farfurii ciobite şi crăpate; prin gaura din tavan, stelele scânteiau rece deasupra candelabrelor sparte.

              O ruină. O ruină îngheţată, tăcută.

              Alis îşi roti calmă privirea. Se putea trăi şi printre ruine, de vreme ce nu mai erau incendiile.

              Iar în surâsul lui Jim nu mai desluşea nici o urmă de milă, ci doar o disperare aprigă, surdă pe care ea o înţelegea atât de bine. Jim, Jim care cheltuia mai mult decât îşi putea permite aducând-o la Graben, un loc în care ea nu sperase să pună vreodată piciorul. Jim care-i spunea, fără să fie prea original, că-i frumoasă. I-o spuseseră şi-alţii. Îi fu puţintel ciudă că era atât de banal, tocmai el, cel în care hotărâse să aibă încredere. Zâmbi trist când el rosti complimentul, apoi de încruntă, apoi, temându-se să nu-l jignească tristeţea ei, zâmbi iarăşi.

              Alis nebuna. Dacă nu va avea grijă, Jim îşi va da seama şi-o va părăsi chiar în seara asta. Încercă să pară voioasă, făcu un efort să râdă.

              Şi în aceeaşi clipă, muzica din restaurant amuţi şi la celelalte mese toate zgomotele încetară şi difuzorul începu să lanseze un apel stupid.

''În adăposturi... în adăposturi... în adăposturi...''

              Ţipete, scaune răsturnate.

              Alis se lăsă moale în scaun, simţi mâna lui Jim, rece, osoasă, trăgând mâna ei, îi văzu chipul speriat, buzele articulând numele ei în timp ce o cuprindea în braţe şi o trăgea după el, silind-o să fugă.

              Şi atunci înţelese.

-Nu ! strigă, trăgându-l de braţ.

              Trupuri abia întrezărite îi împungeau din toate părţile către uşă, către distrugere.

-Nu ! ţipă ea din nou, insistent.

              El cedă siguranţei subite din glasul ei şi-o prinse de mână şi începu să fugă cu ea contra puhoiului mulţimii. În timp ce sirenele răspândeau nebunia în noapte, fugiră împreună, pe căi văzute numai de ea, printre ruine.

              La Kingsley. Mese abandonate cu mâncarea încă pe ele, uşi întredeschise, scaune răsturnate. Mai departe, în spate, în bucătărie, apoi jos, şi mai jos, în pivniţa rece, cufundată în beznă, departe de flăcări.

              Nimeni nu veni după ei. Într-un târziu, pământul se cutremură din străfunduri, adânc, atât de adânc şi departe, încât zgomotul nu ajunse până la ei. Sirenele amuţiră pentru totdeauna.

              Zăcură în întuneric, încleştaţi unul de altul, tremurând, ascultând ceasuri în şir mugetul incendiilor care făceau prăpăd deasupra lor. Din când în când fumul pătrundea până la ei şi-atunci le dădeau lacrimile şi-i ustura nasul. În mai multe rânduri, auziră tunetul zidurilor care se prăbuşeau făcând să vibreze subsolul, când mai departe, când mai aproape dar adăpostul lor rămase intact.

              Şi dimineaţa, cu mirosul incendiilor plutind încă în aer, se târâră afară, la lumina posomorâtă a zilei.

              Ruinele erau tăcute, încremenite. Clădirile-fantome redeveniseră solide dar nu mai erau clădiri, ci doar nişte chilii sparte. Stafiile dispăruseră. Cele mai stranii însă erau incendiile, unele reale, altele nu, flăcări jucând deasupra cărămizilor negre şi reci, stingându-se încet, în tăcere.

              Jim înjură cu glas înfundat, înjură iarăşi şi iarăşi, apoi începu să plângă.

              Când Alis îşi ridică privirea spre el, ochii ei erau uscaţi căci îşi plătise demult tributul de lacrimi. Şi ascultă ce-i spunea: că trebuie să facă provizii, că trebuie să plece din oraş – amândoi.

-Bine, rosti ea.

              Apoi îşi încleştă dintr-o dată buzele şi închise ochii: chipul lui Jim începuse să... Când redeschise ochii, văzu acelaşi lucru: o transparenţă subită, ca şi cum sângele ar fi încetat brusc să-i mai curgă prin vene. Alis începu să tremure. El o scutură, privind-o în ochii deznădăjduiţi.

-Ce este ? Strigă. Ce nu-i în regulă ?

              Nu putea, nu voia să-i spună. Îşi aminti iar de băiatul care se înecase, de celelate stafii. Cu o smucitură, se smulse din mâinile lui şi o luă la fugă printre dărâmăturile care în dimineaţa aceasta erau solide, reale.

-Alis ! urlă el în timp ce fugea după ea.

-Nu ! străgă ea deodată.

              Se întoarse, dădu cu ochii de zidul instabil, văzu cascada de cărămizi. Făcu un salt înapoi, se opri, incapabilă să-şi continue goana. Întinse braţele ca să-l avertizeze, să-l facă să se oprească – braţele ei solide, reale.

              Cărămizile se prăvăliră, vuind. Un nor gros de praf acoperi totul.

              Rămase nemişcată, cu braţele atârnând moi. Apoi îşi şterse praful şi funinginea de pe faţă, se întoarse şi plecă mai departe, cu paşi înceţi, mergând prin mijlocul străzilor moarte.

              Deasupra se adunau nori grei de ploaie.

              Îşi văzu liniştită de drum privind picăturile care cădeau pe asfaltul crăpat şi pe care încă nu le simţea.

              După câteva clipe începu să plouă. Ruinele deveniră reci, îngheţate.

              Se plimbă pe malul lacului mort, printre copacii arşi. În ruinele restaurantului Graben găsi un şirag de diamante şi-şi făcu un colier.

              A doua zi, când un jefuitor o alungă de lângă provizia de alimente, zâmbi. Omul arăta ca o stafie şi ea, râzând din locul unde se căţărase şi unde el nu cuteza să se urce, îi spuse cum arăta.

              Iar mai târziu, după ce spusele i se adeveriră, se întoarse la ascunzătoare şi-şi făcu sălaş printre ruinele pustii, care nu mai ascundeau nici o ameninţare şi nici un coşmar, cu şiragul ei de diamante şi de zile viitoare ce aveau să fie, toate, ca astăzi.

              Se putea trăi şi printre ruine, de vreme ce nu mai erau incendiile.

              Iar stafiile se făcură nevăzute: aparţineau trecutului.  

                                    (C.J. CHERRYH ,''INCENDIILE'',''CASANDRA'')    
                                           -traducere de ION DORU BRANA- 
                                (https://ro.wikipedia.org/wiki/C._J._Cherryh )

                               (https://en.wikipedia.org/wiki/Cassandra_(short_story) )

          

            

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, prinde bine câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !

... sper că a fost o lectură plăcută ! 

sursa desenului - rândunica:

http://www.qbebe.ro/utile/desene_de_colorat/pasari