trece Milcovul...

            24 ianuarie 1858

            Fie ca domnia ta să însemneze pace şi dreptate''

               Crăciunul anului 1858 venise cu zăpadă şi ger şi cu bucate alese, ori mai puţin alese, pe mesele oamenilor. Adusese, de asemenea, nădejdi noi pentru unii şi îngrijorări vechi pentru alţii.
-O să ne ia moşiile, se auzeau plângeri.
-Încă nu s-a văzut în ţara asta astfel de nelegiuiri... dar dacă o fi să fie...
               Cineva a venit cu o altă veste:
-Se spune că Poarta o să-l mazilească pe caimacam şi că o să avem un domn nou.
-Încă nu se ştie... Nici Alexandru Ghica nu mai este la Bucureşti; a pus turcul trei caimacami.
-Poate că e mai bine aşa; o lege este mai bună dacă e rânduită de trei oameni... sau, ştiu eu, poate că e mai rău, căci acum trebuie să fure trei, nu unul. Şi cui îi ard călcâile după domnie ?
-Nu ştiu... unii vorbesc de Barbu Ştirbei, alţii de Gheorghe Bibescu; au mai fost şi înainte.
-Dar la Iaşi cum stau lucrurile ?
-La Iaşi treaba e mai încurcată. Se vorbeşte că ar fi vreo zece sau chiar doisprezece candidaţi.
-Ies domnii ca ciupercile după ploaie. Bun lucru mai este domnia în ţara asta de aleargă atâţia boieri după ea !
-Prea mulţi candidaţi pentru un scaun pe care turcul îl dă cui vrea el.-Poate că n-o să mai fie aşa...
-Nu ştiu dar cred că o să sosească ele şi alte vremuri. Să pună domn pe cine vor ei, dar numai pe Mihalache Sturdza şi nici pe feciorul lui, Grigore, să nu-i aducă în scaun... e ţara sătulă pe un veac de aşa domnie.
-Nu în van le zice norodul ''strigoii''. Cunoşteam jafurile tatălui; să ne ferească cel de sus de ale fiului, că dacă Mihalache ne-a bătut cu biciul, Grigoriţă ne-o bate cu scorpionul. Nu uitaţi voi, oameni buni, Grigoriţă zănatecul a slujit în armata turcului, luând nume turcesc, căci se chema atunci Muhlis paşa...
               Şi aşa, pretendenţii candidau, ori se retrăgeau în favoarea altora, sau se alegeau singuri ahtiaţi de pofta domniei, în timp ce ţara aştepta un domn a cărui ureche să se plece puţin şi spre suspinele şi necazurile cele multe ale ei. S-a gândit ţara la un domn nou, s-a gândit şi partida unioniştilor şi s-a gândit şi adunarea electivă. Dar domn n-au ales şi nici nu se putea alege, căci nu era o singură tabără, ci mai multe. Au renunţat unii la domnie, alţii au renunţat la a mai lua parte la şedinţe, sătui de atâta vorbă. Trecuse şi revelionul cu petrecerea lui şi nimeni nu ştia cine va fi noul domnitor.
               A venit ziua de 3 ianuarie şi seara adunarea electivă trebuia să se întrunească iarăşi. Cuza spusese:
-Poate fi oricine, numai să nu fie Mihalache sau Grigore.
-Un Sturdza, precizară fraţii Rosetti, cumnaţii săi, ar însemna prigoană şi exil pentru mulţi. Tu mergi cu noi ?
-Unde ?
-La Costache Rolla... ţinem şedinţă în sala de istorie naturală, în sala ''elefantului''.
-E adevărat, ne zbatem de zece zile şi nimeni nu ştie nimic, căci nu putem cădea de acord asupra unui om... mă tem că Poarta o să se sature de atâta vorbărie şi o să-şi bage iarăşi 
nasul şi nu-i bine, măi Costache.
-Toţi spunem că nu-i bine dar asta e situaţia.
-Du-te şi tu, interveni Elena. Un vot atârnă greu într-o împrejurare ca asta; alegeţi pe moş Costache.
-Moş Costache e bun dar eu nu vreau să mai aud de nimic. Mă duc oriunde, numai după elefanţi şi năluci nu mă duc.
-Noi mergem.
-Eu nu, eu merg la teatru; astă seară joacă Matei Millo... Elena, tu mergi ?
-Du-te singur, Alexandre, eu mă simt obosită... nu-ţi face probleme din cauza mea, se scuză ea.
               Au ieşit împreună, iar în capătul uliţei mari se despărţiră. Cuza a urcat spre Copou la teatrul cel nou, fraţii Rosetti au coborât spre casa lui Costache Rolla. I-au găsit în plină discuţie, însă de data caesta mai potoliţi căci în cearta pentru domnie rămăsese Costache Negri şi Lascăr Catargi. Fiecare avea un program al său; primul era de partea ţărănimii aşa cum fusese toată viaţa, Catargi de partea moşierilor.
               A vorbit Catargi în numele partidei sale:
-Noi nu-l putem vota pe domnul Negri fiindcă în ziua când ar ajunge domn ne-ar lua pământurile şi le-ar împărţi ţăranilor.
               A zâmbit moş Costache şi a tăcut. Dar Kogălniceanu nu s-a putut abţine:
-Nici noi nu-ţi putem da voturile, domnule Catargi; în ziua când vei fi domn, ne vei trimite peste graniţă pe toţi care suntem pentru împroprietărirea ţăranilor . Şi în semn de protest pentru o asemenea alegere, daţi-mi voie să părăsesc sala, lucru pe care-l făcu de îndată.
-Nu ne rămâne decăt să plecăm şi noi, spuse cineva.
-...sau să trecem de partea lui beizadea Grigoriţă, dacă nu ne înţelegem.
               Bine inspirat, Costache Rolla încuie toate uşile zicând cu hotărâre şi autoritate:
-Nimeni nu va ieşi de aici până nu alegem pe noul domn. Râde ţara de noi, domnilor... s-a vorbit destul, e vremea să trecem la fapte.
              Colonelul Pisoschi socoti că e potrivit să-i intimideze pe cei de faţă şi-şi scoase pistolul care străluci alb în lumina lămpilor:
-Deajuns, domnilor... veţi trece peste cadavrul meu dar nu şi peste mine. Am venit să-l alegem pe noul domn; ei bine, noul domn pe care-l aşteaptă ţara să fie tocmai acela care lipseşte dintre noi acum: colonelul Alexandru Ioan Cuza.
               Cuza ! Tocmai Cuza care nu râvnise şi nu nădăjduise atât de sus şi care nu făcuse nimic pentru a ajunge aici. Dar odată rostit numele lui, propunerea se impuse cu autoritate căci Cuza nu era nici de partea ţăranilor şi nici de partea moşierilor, iar demisia din funcţia de pârcălab şi firea şi prietenia sa cu consulul Franţei erau pe placul celor mulţi.
-Să se pună la vot, ceru Alecsandri.
               Erau prezenţi 25 de membri. Făcându-se numărătoarea, Costache Negri avea 11 voturi, Cuza 8; restul era fără importanţă.
-Urmează al doilea scrutin, anunţă bardul de la Mirceşti...
               Acum Cuza obţinu 20 de voturi şi Mavrogheni 5.
               Aşadar, moş Costache se retrăsese numai spre a se putea alege noul domn. Şi el era ales. Sala izbucni în aplauze.
-Şi acum, ultimul scrutin.
               Cuza 19 voturi, moş Costache 6.
               Cei de faţă, prinşi de emoţie şi bucurie, strigară în plină noapte:
-Trăiască domnul nostru Alexandru Ioan Cuza... trăiască Unirea... trăiască România...
               Fraţii Rosetti alergară într-un suflet acasă, trezind-o pe Elena din somn:
-Bucură-te, doamnă a Moldovei lui Ştefan.
               Vestea era prea mare spre a nu fi şi adevărată. Emoţionată şi cu ochii în lacrimi, Elena şopti:
-Ajută-mă, Doamne, să fiu vrednică de vrednicia cu care ţara m-a încununat în noaptea aceasta.
               La rândul său, colonelul Pisoschi alergă după Cuza şi, după ce-l îmbrăţişă, luând poziţie de drepţi, spuse:
-Să ne trăieşti, măria ta, şi vrednică să-ţi fie domnia precum a slăvitului voievod de la Putna.
               A zâmbit a glumă Cuza şi i-a răspuns:
-Ce zici tu, Alexandre ? De domnie îmi arde mie ? Uite, am în buzunar numai cinci lei, în timp ce ''strigoii'' care dorm pe lăzile de aur au o armată de slugi şi nu ştiu câte moşii... ştii, gluma e bună... ce-aţi făcut ?
-Te-am ales pe tine... atât... şi apoi, la ora asta nu se poate glumi cu treburile ţării.
-Apoi, dacă e aşa, atunci grea povară aţi pus pe umerii mei dar nici o povară nu e mai 
dulce ca dragostea de ţară.
               Cum după cel de-al treilea scrutin se semnase procesul verbal privind alegerea lui Cuza, în plină noapte şi de unul singur, Alexandru Beldiman porni spre casa lui Kogălniceanu pe care-l trezi din somn.
-Cine e alesul ?
-Ghiceşte...
-Mihalache Sturdza ?
-Nu...
-Grigoriţă ?
-Nu...
-Doar n-ş fi Lascarache !
-Nici el.
-Dacă nu e nici unul din ei, atunci dă-mi hârtia s-o semnez.
               Aflând apoi pe cine ales, cuprins de emoţie, rosti:
-A fost ales cel mai bun dintre noi... trăiască domnul Moldovei, şi-l îmbrăţişă bucuros pe Beldiman.
               Când Cuza se întoarse în căminul său de pe uliţa mare, Elena, peste fire tulburată, îl întâmpină cu braţele deschise, plângând de teamă şi de bucurie:
-De astăzi începe o nouă viaţă, măria ta; să fim vrednici de încrederea pe care ţara ne-a arătat-o.
-E o povară grea, Elena; mă întreb: voi fi eu în stare să-i dau ţării tot ceea ce ea ne cere în ceasul acesta ?
-Dragostea de ţară te va ajuta, Alexandre... iar eu voi fi alături de tine şi la bine şi la rău.
               În ziua de 5 ianuarie, în ciuda gerului Bobotezei, cetatea de scaun a Moldovei bătu cu un singur clopot pentru marele ideal căutat de veacuri. Mulţimea, cuprinsă de un entuziasm rar, scanda numele lui Cuza şi prinsă într-un dans uriaş, juca fericită ''Hora Unirii'', scrisă cu trei ani în urmă de Vasile Alecsandri. Odată cu bătrânul Iaşi se bucura Moldova întreagă, căci în ziua aceea Adunarea alesese pe Cuza ca domn al ţării: din 48 de membri, 47 votaseră pentru Cuza, căci el, potrivit legii, nu putea vota. În schimb, votase pentru el şi partida Sturdzeştilor dar cu alte nădejdi, fireşte.
               Odată ales, Cuza depuse legiuitul jurământ. Cuprins de emoţie, glasul său vibra cu o rezonanţă nouă în faţa deputaţilor care scriau atunci o pagină de neuitat în istoria ţării:
               ''Jur în numele prea sfintei Treimi şi în faţa ţării mele că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele patriei, că voi fi credincios Constituţiei în textul şi în spiritul ei, că în toată domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi, şi în toate, uitând toată prigoana şi ura, iubind deopotrivă pe cel ce m-a urât şi pe cel ce m-a iubit, neavând dinaintea ochilor mei decât binele şi fericirea naţiei române. Aşa Dumnezeu şi compatrioţii mei să-mi fie întru ajutor...''
               În numele deputaţilor a vorbit Mihalache Kogălniceanu. A fost o cuvântare electrizantă, o pagină memorabilă din istoria noastră pe care Cuza o asculta copleşit de emoţie.
               ''Prin înălţarea ta pe tronul lui Ştefan cel Mare s-a înălţat însăşi naţionalitatea română... la legi noi, om nou. O, Doamne ! Mare şi frumoasă îţi este misia... fă ca legea să înlocuiască arbitrarul, fă ca legea să fie tare, iar tu, măria ta, ca domn fii bun, fii blând; fii bun mai ales cu cei pentru care mai toţi domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi... porţi un nume frumos şi scump, numele lui Alexandru cel Bun. Să trăieşti dar, mulţi ani ca dânsul şi să domneşti ca dânsul...''
               În piaţa palatului şi pe uliţa cea mare a oraşului, mai bine de zece mii de oameni se îmbrăţişau şi se prindeau fericiţi în dansul Unirii. Chemat de clopotul cel mare de la mitropolie, oraşul a ţinut să fie de faţă; căci nu era casă să nu se bucure şi să nu creadă în Unire. Negustorii de dincoace şi de dincolo de barieră au tras obloanele şi au pornit acolo unde se înscria o pagină nouă în istoria ţării. Îşi prinseră mari cocarde tricolore în piept şi în mâini ţineau flori sau steaguri, iar văzduhul se cutremura de atâta urale. Bătrânii, cu lacrămi în ochi, priveau de la ferestrele caselor, neputându-se amesteca în această uriaşă mare de capete. În faţa bisericii Sfântului Spiridon, câţiva tineri se certau de zor:
-Lăsaţi-mă, măi oameni buni, să trag şi eu clopotul pentru măria sa; am venit tocmai de la Soleşti pentru o treabă ca asta şi ar fi mare păcat să nu mă bucur şi eu.
-Şi ce, nu te lăsăm noi să te bucuri ? au răspuns ceilalţi.
-Ba da, dar vreau şi eu să trag clopotul ăsta... prea sună frumos, a stăruit el.
-Apăi, dacă e pă aşa, ţine, neică, şi trage-l, dar tare, să ştie măria sa că ţara-i fericită toată de ziua aceasta.
               Vreme de patru zile şi patru nopţi seara la lumina torţelor şi opaiţelor – oraşul a fost în sărbătoare. Un porumbel alb se opri din zbor şi se aşeză pe frontonul din mijloc al palatului. Din când în când zbura, rotindu-se deasupra mulţimii, ca şi cum ar fi vrut să le aducă un mesaj, pentru a reveni apoi la locul său. Venise un porumbel alb şi oamenii n-au uitat, aşa cum nu uitaseră că porumbelul din arca lui Noe anunţase sfârşitul potopului. Satisfacţia lor era mare şi, dacă l-ar fi putut prinde atunci, i-ar fi făcut loc în palatul lui Cuza Vodă.
               Alecsandri se grăbeşte să-şi anunţe fratele, pe Iancu, care se afla la Paris: ''A-ţi spune entuziasmul produs de această alegere e imposibil. Bucuria de a fi scăpat de cei doi Sturdza a fost aşa de mare, încât populaţia oraşului s-a dedat la adevărate nebunii. Mase de oameni, purtând torţe şi transparanţe alegorice, parcurgeau străzile strigând: trăiască principile, trăiască deputaţii ! Jos strigoii, moarte lui Mihalache Sturdza.
               Aflând despre cele petrecute la Iaşi, Bucureştii au jubilat, iar telegramele presei şi ale comitetului electoral au aprobat şi salutat pe noul domn şi pe fraţii lor de dincolo de Milcov. Românii din Ardeal au tresărit şi ei şi noi nădejdi le încolţiră în inimi. ''Gazeta Transilvaniei'' nu numai că-şi informă cititorii despre cele ce se întâmplau dincolo de Carpaţi dar acum tipărise pe toată pagina întâia chipul lui Cuza Vodă.
               S-a bucurat şi Cocuţa Vogoride dar nu şi fostul caimacam şi nici Mihalache Sturdza, care s-a întristat auzind că norodul s-a răzvrătit împotriva sa. Şi socotind că e mai cuminte aşa, ştiind el ce poate însemna nebunia lumii şi judecata năpăstuiţilor, s-a strecurat în taină, la vreme de noapte, dincolo de Tutova, iar Grigoriţă şi-a înăbuşit amarul în a petrece de unul singur în iatacul său lipsit de glorie şi nădejde, dar plin de venin şi ocară.
               Însă nebunia aceasta abia începuse, căci de la Iaşi avea să se mute acum la Bucureşti.
               Dacă la Iaşi, în lupta pentru domnie intraseră şi tatăl şi fiul, la Bucureşti, disputa avea loc între fraţi, deşi cu nume deosebit. Cei doi candidaţi erau Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbei. Unioniştii nu voiră să ştie de nici unul dintre ei şi, a doua zi după alegerea lui Cuza, cei de la Iaşi luară calea spre Bucureşti cu poruncă de seamă:
-Unirea Principatelor e reală numai dacă avem un singur domn... faceţi ca acest domn să fie Cuza.
               N-a fost uşor căci fiecare pretendent îşi avea partida sa. Nu ceda nimeni şi nu renunţa nimeni. Fiecare voia să-şi impună punctul său de vedere într-o tensiune continuă care a însemnat insultă şi ameninţare, pe faţă sau în taină. Şi asta, vreme de mai bine de două săptămâni. Aşa i-a găsit şi seara de 23 ianuarie când s-au întrunit iarăşi în sala hotelului ''Concordia'' de pe strada Smârdan, numită pe atunci strada germană. A fost o şedinţă scurtă şi poate, tocmai de aceea, hotărâtă mai mult ca oricând să aleagă pe noul domn. Dimitrie Ghica, până atunci şi el candidat, dându-şi seama că nu are nici o şansă, îşi retrage candidatura. Cum nu-i erau pe plac nici Ştirbei, şi nici Bibescu, şi cum căzuse de acord cu unioniştii de la Iaşi, fără nici un echivoc – ba chiar cu mult entuziasm – spuse celor de faţă:
-Unirea Principatelor nu e reală dacă avem un singur guvern, ci numai dacă avem un singur domn... faceţi domniile voastre, cinstiţi deputaţi, şi alegeţi pe Domnul Moldovei.                       Propunerea lui Ghica venise la timp, căci, într-un fel ea stingea neînţelegerile dintre conservatori şi partida naţională a unioniştilor. De aceea, acceptară fără nici o obiecţiune şi hotărâră să se păstreze în taină numele lui Cuza până a doua zi când avea loc şedinţa Adunării Elective.
               Nu se ştie în ce măsură cei de faţă vor fi păstrat secretul dar se ştie că fiecare a lucrat ca domnul Moldovei să fie şi al lor. Şi pentru asta au lucrat şi cei mai bine de cincizeci de mii de oameni ce se aflau a doua zi pe Dealul Mitropoliei şi prin împrejurimi. Având în vedere că în ziua aceea măcelarii şi tăbăcarii prea îşi ascuţeau cuţitele în mod semnificativ, se pare că dacă Adunarea deputaţilor ar fi ales pe altcineva, n-ar fi sfârşit bine. De altfel, Ion Brădeanu luase hotărârea cu cei deafară, având să folosească o batistă albă – dacă era ales Cuza – sau una roşie – dacă era ales altcineva.
               Tânărul Vasile Boirescu luă cuvântul pe care şaizeci şi patru de deputaţi îl ascultară, din ce în ce mai impresionaţi, din ce în ce mai convinşi de flacăra Unirii:
-Pentru ce suntem împărţiţi în două câmpuri ? Pentru ce ne numim noi şi voi ? Ori nu avem toţi aceeaşi patrie ? Ori nu suntem toţi fiii aceleiaşi mame ? De ce să nu zicem noi, românii? Nu avem toţi aceeaşi iubire, nu avem toţi aceleaşi sentimente pentru mama noastră comună ? Care este mărul discordiei dintre noi ? Acest măr de discordie să nu-l ascundem, este domnia. Cine va fi domnul ?... toţi suntem români şi nimeni nu voieşte răul ţării sale... ca să ne unim toţi asupra aceluiaşi candidat nu este posibil... dar a ne uni asupra unui principiu, ne putem uni, mai ales când acest principiu este Unirea... a ne uni asupra principiului Unirii este a ne uni şi asupra persoanei ce reprezintă acest principiu. Această persoană este Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei. Să ne unim ca fraţi asupra acestui nume şi posteritatea ne va binecuvânta şi ţara ne va întinde mâinile.
-Să se supună la vot, cerură participanţii cu entuziasm.
               Iar când se făcu numărătoarea voturilor, toate şaizeci şi patru de buletine purtau numele lui Cuza. Sala a izbucnit în aplauze. Unirea era înfăptuită.
               Pe o fereastră ce da în curtea mitropoliei, o batistă albă flutura în văzul tuturor... la Iaşi zburase un porumbel alb... Ca la o poruncă, venită din negura vremurilor, mulţimea rosti cu un singur glas:
-Trăiască Cuza Vodă !
               Clopotele mitropoliei, şi apoi ale tuturor bisericilor, prinseră a suna vestind lumii pe noul domn. Fanfarele începură a cânta laolaltă cu tarafurile de lăutari, prinzându-i pe toţi în ''Hora Unirii'', într-un dans uriaş, de neînchipuit şi de necrezut. Tineri, bătrâni, bărbaţi şi femei plângeau de bucurie şi se îmbrăţişau strigând: ''Vivat Unirea !''
               Seara o telegramă sosi la Iaşi:''Azi 24 ianuarie 1859 Adunarea Electivă din Valachia... a ales pe alteţa voastră în unanimitate. Adunarea generală salută pe prinţul său cu respect şi dragoste şi-l invită să ia guvernarea ţării... Nifon, mitropolitul Ungro-Valachiei...''
               Telegrama îi produse lui Cuza satisfacţie dar şi nelinişte gândindu-se la 
responsabilităţile ce îi incumbă de aici înainte.-Cheamă-ţi sfetnicii, măria ta, rosti doamna ţării.
               Nu mai avea rost să-i cheme căci cei mai de seamă se şi înfăţişară:
-Fii mândru, măria ta... de acuma una suntem şi după domn, nu numai după neam şi limbă, zise generalul Costache Milicescu, ministru de război.
-Da, domnule ministru, una suntem dar grele treburi ne aşteaptă.
-O ! Măria ta, dacă am înţelege toţi importanţa zilei de astăzi ! Visul de totdeauna al românilor de pretutindeni s-a împlinit... pentru el a luptat Mircea, pentru el a murit Mihai Vodă pe Câmpia Turzii... să fim vrednici de ziua aceasta şi ţara de mâine ne va binecuvânta şi ne va încărca cu lauda şi recunoştinţa ei... să ne trăieşti, măria ta, primeşte să fii domnul Principatelor căci Unirea numai aşa este deplină...
               A doua zi o telegramă porni de la Iaşi:''Mulţumesc Adunării Elective din Valachia pentru votul său de încredere. Declar că primesc cu mândrie şi cu recunoştinţă titlul de domnitor al Valachiei...''
               Afară mulţimea aclama pe domnul Unirii, cu acelaşi entuziasm şi elan al zilelor din urmă. O delegaţie alcătuită din cinci deputaţi reprezentând Valachia, sosi la Iaşi şi se prezentă la Cuza. În numele ei, Costache Rosetti rosti scurt şi emoţionat:
-Primeşte,ales al României, odată cu coroana Munteniei pe care am venit să ţi-o aducem, şi inimile a două milioane şi jumătate de români ce ne-au însărcinat să ţi-o oferim cu dragoste şi respect şi să te încredinţăm că atâta vreme cât vei purta steagul Unirii al Naţionalităţii, al libertăţii şi al dreptăţii, muntenii ca şi moldovenii te vor urma ca un singur om...
               Demn şi vădit mişcat de cele ce auzea, Cuza căuta peste veac la destinul ţării în care începea o epocă nouă. Cumpănind actul Unirii în lumina viitorului şi în măreţia clipei prezente, el rosti primul cuvânt al ţărilor unite şi cuvântul acesta vibră cu o rezonanţă necunoscută:
-''În ochii mei, actul ce l-aţi desăvârşit, domnilor deputaţi de peste Milcov, este triumful unui principiu ce viază cu tărie în inimile românilor, principiul frăţiei româneşti. El ne-a scăpat de pieire în trecut, el ne reînvie în timpul de faţă, el ne va duce la bine şi la viitor. Să trăiască dar frăţia românească. Să trăiască Principatele Române !...''
               Fericită, delegaţia telegrafie de îndată la Bucureşti, neuitând printre altele să spună: ''Domnul este întru toate sublim. El pleacă luni. Pregătiţi primirea !...''
               Iată-l pe Nicolae Grigorescu care, tocmai în aceste zile era prins cu zugrăveala mânăstirii Agapia, vorbind despre alegerea lui Cuza ca domn al Principatelor: ''Într-o dimineaţă ne vine vestea că a fost ales Cuza Domnitor în amândouă capitalele. Am lăsat tot, am pus şaua pe cal şi fuga la târg. Atunci am văzut eu ce va să zică bucuria unui popor. Cântece, jocuri, chiote în toate părţile. Îţi ieşeau oameni în drum cu oala plină cu vin: care cum se întâlneau, luau vorba despre Cuza, de Unire, se îmbrăţişau şi încingeau Hora Unirii în mijlocul drumului. Şi era un ger de crăpau pietrele. Dar unde mai sta cineva în casă ? Am văzut bătrâni care plângeau de bucurie. Vreo săptămână n-am mai putut lucra. Trimiteam la târg de două ori pe zi după veşti. Plăteam câte trei şi patru sfanţi pe o gazetă şi ne strângeam toţi să ascultăm noutăţi, ''novitale'' cum se ziceau pe atunci. Nici nu mai era chip să ne gândim la altceva. Mi-aduc aminte că stam seara până târziu şi făceam desene alegorice despre Unirea Principatelor...''
               Bucureştii fierbeau de grija primirii domnului său. Şi făcuseră multe dar socoteau că nu e deajuns. Kogălniceanu părăsise Iaşii şi acum se frământa şi el alături de deputaţii valahi, prins de aceleaşi griji. Şi să nu ne mirăm că a mai găsit timp să-l informeze pe Vodă Cuza şi să-i scrie că:'' situaţia este magnifică. Poporul e beat de entuziasm. Încă de azi, oraşul e în sărbătoare. Toată lumea a ieşit în stradă. Veţi primi o ovaţie cum n-a primit niciodată vreun domn în Principate, ce spun eu, cum n-au avut nici suveranii marelor state; nu vă puteţi închipui ce cheltuieli au făcut simpli particulari spre a vă primi în mod demn...''
               La 8/20 februarie Cuza sosea la Bucureşti. Mai bine de o sută de mii de bărbaţi, femei şi copiii se înşiraseră de o parte şi de alta a şoselei dincolo de pădurea de la Băneasa şi palatul de pe Dealul Mitropoliei. Un număr de aproape şapte sute de tineri îmbăcaţi în costume naţionale şi cu eşarfele noului drapel, călare pe cai trupeşi, îl întâmpinară la Otopeni, iar acum veneau în urma rădvanului domnesc, aclamându-l. La intrarea în oraş fusese ridicat un arc de triumf pe sub care caleaşca domnească trecu în ovaţiile mulţimii entuziaste. Toate casele, pe unde avea să treacă convoiul, fuseseră împodobite cu flori şi scoarţe naţionale peste care noul tricolor românesc flutura în bătaia vântului. Clopotele celor o sută treizeci de biserici sunau ca în noaptea de înviere, vestind renaşterea ţării şi a neamului la o altă viaţă. Şi viaţa aceasta o aducea Vodă Cuza, coborând din Moldova lui Ştefan, la Valachia lui Mihai. La bariera Mogoşoaiei, tinerii au slobozit caii şi trăgând rădvanul cu mâinile lor curate şi tari l-au dus până sus pe dealul Mitropoliei, cântând şi chiuind... apoi măria sa a depus jurământul de credinţă ţării şi naţiei întregi, legându-se că o va sluji întocmai ca pe Ţara Moldovei.

               Ne este greu să ne oprim şi să amintim tot ce s-a scris în zielele acelea despre venirea lui Cuza Vodă la Bucureşti. Citeşti şi reciteşti aceste pagini peste care s-a scurs atâta vreme şi cuprinsul lor îţi umple inima de o vrajă necuvântat de frumoasă păstrând convingerea că toţi românii din cele două Principate se vor lăsa ''mai curând tăiaţi în bucăţi decât să revină la vechea stare de lucruri'', cum scria Dimitrie Sturdza lui Alecsandri, la Paris. Au existat însă destui boieri şi feţe bisericeşti cărora nu le-a convenit înfăptuirea Unirii şi n-au înţeles frumuseţea acestui act împlinit. Au făcut sfat de taină şi tot în taină s-au plâns şi Porţii şi Austriei şi s-au gândit că trebuie să sfarme în ascuns ceea ce au zidit Principatele şi norodul. Turcia a vorbit de o intervenţie armată... Austria nu s-a grăbit să-l firitisească pe cel ales dar s-a grăbit să trimită vorbă că nu va recunoaşte nici un paşaport care poartă semnătura noului domn.
               S-a bucurat şi Rusia – căci astfel slăbea puterea Turciei – şi Sardinia care era în ceartă cu Austria. S-a bucurat şi Anglia dar mai târziu şi numai după stăruinţa Franţei şi s-au bucrat mai vârtos decât toţi laolaltă, Franţa şi împăratul ei pentru o asemenea izbândă.
               Potrivit Convenţiei de la Paris, alegerea noului domn trebuia recunoscută şi încuviinţată şi de cele şapte puteri care garantau pentru noi. Şi n-a fost uşor pentru nici unul dintre trimişii diplomatici ai lui Cuza să dobândească această încuviinţare, fie că e vorba de fraţii Alecsandri, de Ion Ghica sau de Costache Negri. Victor Emanuel, Cavour, Napoleon al III-lea, contele Kiseleff, marchizul de Vilamarina, baronul Hubner, lordul Malmersbury, vizirul Fuad Paşa, marele vizir Medjid, sunt numai câţiva din cei mulţi care au însemnat, după împrejurări si evenimente, când obstacole, când făgăduieli şi osteneli prin care trimişii noştri au trecut oftând, sau numai schiţând un zâmbet de mulţumire.
               Să ne gândim o clipă numai ce va fi fost în inima lui Alecsandri când, ieşind de la împăratul Franţei, câştigase pentru ţara sa: zece mii de puşti, două baterii de tunuri, un împrumut de douăsprezece milioane de franci şi dreptul ca ofiţerii români să urmeze la şcolile militare de la Metz şi Saint Cyr.
               În vreme ce aceşti plenipotenţiari şi alţii asemena lor băteau la uşile celor şapte puteri garante, nemulţumiţii din Valachia pun la cale uciderea lui Cuza Vodă. Complotul a fost descoperit la 30 martie şi în el a fost amestecat şi deputatul Cezianu, agentul cu două feţe. Cercetările au dovedit că în afacerea asta erau împlicaţi şi câţiva ofiţeri turci – veniţi de curând la Varna, într-o misiune secretă – precum şi un croitor evreu sosit din Austria. Barbu Ştirbei – fostul pretendent la domnie – şi prinţul Brâncoveanu fuseseră şi ei amestecaţi şi se ştia că afirmaseră că ''acel ce-l va omorâ pe Cuza va face un bine ţării..''
               Dar n-a fost pe voia vrăjmaşilor şi Cuza îşi urmează destinul său...

                              (EMANUEL COPĂCIANU,
                              ''CUMPĂNA APELOR sau Vodă Cuza trece Milcovul'')

                               
sursa foto:https://www.monitorulsv.ro/foto/mC7pUOz/5
sursa carte:http://www.targulcartii.ro/emanuel-copacianu/cumpana-apelor-scrisul-romanesc-1983-517771