mi se spune Fluu...

... find luna bucuriei copilăreşti şi, mai ales, că se apropie cu paşi repezi Crăciunul, dacă stau strâmb ca să gândesc drept, aş vrea o poveste !!!
... daaaaaaaaaaaa...
... am ales o simpatică poveste din una din multele cărţi (''BUNICA ALBĂ'') scrise de Silvia Kerim http://www.cinemagia.ro/actori/silvia-kerim-66312/ :
  

        
                              ...Mi se spune Fluu...

         Bunica nu stătea departe. Fetiţa avea de străbătut două străzi lungi. mărginite cu case frumoase şi un părculeţ cu câteva bănci vopsite în verde, aşezate lângă tufişuri cu frunze mici, lucioase.
          Fetiţei îi plăcea la Bunica. Bunica îi spunea poveşti -- cel mai mult şi mai mult ei îi plăcea Scufiţa Roşie, deşi se cam temea de lup, nu cumva să iasă odată din poveste, şi -- atras de băsmăluţa ei cu ciupercuţe roşii -- să-i vină chef s-o ronţăie. Bunica îi dădea plăcinte cu mere şi-i împletea fuste din lână moale, pe care se înşirau brazi mici, ascuţiţi şi parcă ninşi.
          Mama o trimetea adesea la Bunica. Cu câte un pachet mic, cu câte un coşuleţ cu mere, cu gheme de lână... Dar, de fiecare dată, fetiţa se codea. Cu tot dorul de Bunica, Fetiţa amâna cât putea drumul, pentru că -- zicea ea -- pe drum se plictisea.
          Mama o lăsă să spună asta de câteva ori, în timpul iernii. Apoi, într-o dimineaţă de primăvară, după ce pregăti pentru Bunica un coşuleţ cu bunătăţi, Mama o luă în braţe pe Fetiţă -- împlinise de curând şase ani -- şi-i spuse, dându-i bretonul la o parte:
-''Tu spui că te plictiseşti pe drum. Te plictiseşti pentru că nu te uiţi în jurul tău. Drumul e plin de lucruri şi fiinţe minunate, care-ţi vorbesc, dacă ştii să le priveşti şi să asculţi ce-ţi spun! Uită-te şi tu împrejur ! Priveşte copacii, casele, fiinţele, florile. Opreşte-te o clipă în dreptul lor şi încearcă să pricepi ce-ţi spun.'' 
           Fetiţa porni la drum. Mergând dreaptă, atentă unde calcă, dar şi -- pentru prima dată -- atentă la ce o înconjura, Fetiţa se pomeni că zice cu glas tare:
-''Poftim ! Mă uit în jurul meu şi nu văd nici o fiinţă, nici un lucru minunat.''
-''Minunat sunt eu!''
-''Tuu ?! Păi tu eşti un pom'', zise fetiţa năucită, privind în sus, spre dudul-pui.
-''Mda... Sunt doar un pom. Un pui de dud. De fapt, nu mai sunt chiar un pui... Am împlinit, chiar ieri, cinci ani...''
-''Eu am şase'', se făli fetiţa.
-''Eşti mai mare ca mine, da' eu sunt mai înalt...'' se făli, la rândul său, dudul-pui. ''Şi sunt minunat pentru că sunt viu, pentru că sunt şi eu o fiinţă pe faţa pământului.''
-''Eşti o fiinţă ? Cum vine asta ?''
-''Păi... ştiu ce-i aia să suferi. Ştiu, de pildă, cât mă doare când copiii îmi smulg crengile sau frunzele sau când băieţii cei mari înfig bricege în scoarţa mea, ca să-şi înscrie numele... Ştiu să mă veselesc când, primăvara, devreme, păsările vin spre mine de prin alte ţări şi mă întreabă cum am petrecut în lunile de iarnă, dac-am avut guturai... ce-mi mai fac fraţii şi câte şi mai câte. Şi îmi mai spun că s-au gândit la mine, că le-a fost dor de strada asta... Şi eu le cred. Îmi place să le cred. Oricum, păsările nu sunt mincinoase. Nu seamănă cu vulpile. Şi apoi... hai să-ţi mărturisesc: ştiu şi poezii. Ba chiar le şi compun. Chiar ieri am compus una. Vrei să ţi-o spun?''
           Fără să mai aştepte răspunsul Fetiţei, care-l privea uimită, descoperindu-l atât de vorbăreţ, dudul-pui se apucă să spună poezia abia-compusă:
                    ''La margine de drum eu cresc,
                      Cu fagii vreau să mă-nfrăţesc,
                      La lună-mi place să privesc,
                      La soare stând, să înfrunzesc,
                      Vrăjit de stele s-ameţesc,
                      Sticlind de rouă să foşnesc,
                      Îmi place muzica s-ascult
                      Visând oraşul dedemult...''
-''Îţi place poezia mea ?'' mai spuse puiul-dud după ce isprăvi. Părea c-aşteaptă laude.
-''Îmi place, sigur că-mi place'', recunoscu Fetiţa. ''Dar nu pricep ce-i aia <oraşul dedemult>! Tu ştii un oraş dedemult ?!... Zici că abia ai împlinit cinci ani... Eu sunt mai mare decât tine'', adaugă, cu o mică trufie, Fetiţa, ''şi tot nu cunosc un oraş dedemult. Eu îl ştiu doar pe ăsta, al nostru.''
           Puiul de dud zâmbi din frunzele lui mici.
-'Oraşul dedemult e împrejurul nostru.''
-''Nu pricep.''
-''Păi, partea asta de oraş în care locuim noi -- adică tu şi eu -- înseamnă oraşul vechi. Nu ştii ? Nu ţi-a spus Mămica ta ? Blocurile-s mai departe... pe unde au fost maidane. Pe-aici sunt numai case vechi, pline de amintiri, ca oamenii bătrâni... Uite, de pildă casa aia mare, albă, năpădită, de iederă... A treia de aici...''
-''O ştiu'', spuse fetiţa...''Dar... nu prea m-am uitat la ea.''
-''E casa Cărturarului'', spuse cu respect dudul-pui. 
-''Casa Cărturarului ?!'' repetă cu sfială Fetiţa. Era pentru prima oară că auzea cuvântul <Cărturar>.
-''Mda, chiar aşa !'' Dudul-pui părea a-toate-ştiutor. ''A fost cândva o casă cu o grădină mare... cu grajduri pentru cai ... cai mulţi, cai albi, cai de caleaşcă... au locuit în casa asta boieri de viţă veche... apoi boierii au murit, caleaşca a dispărut, au dispărut şi caii... grădina s-a ofilit. Şi, după un timp -- cam pe când s-a pomenit nucul bătrân prin părţile acestea -- în casa veche s-a mutat un Cărturar. De la nucul bătrân ştiu povestea povestea. Şi tot el mi-a spus că acum casa e muzeu...''
-''Muzeu ?! Ce-i aia un muzeu ?'' se minună Fetiţa.
-''Eu zic să mai faci câţiva paşi, s-ajungi în dreptul casei. Întreab-o de sănătate. Roag-o să-ţi spună ea povestea. Ştiu că-i place să stea de vorbă cu copiii şi să-i poftească în vizită. Să nu crezi că m-am plictisit de tine dar ştiu că te aşteaptă, în drum, tot soiul de surprize. Şi mai ştiu că la capătul drumului e chiar Bunica. Nu-i frumos să-ntârzii. M-am bucurat de cunoştinţă'', mai zise Dudul-pui, fluturând din ramurile tinere, pe care frunzele sclipeau, lucioase, ca nişte palme ude, verzi. ''La revedere !''       
-''La revedere'', spuse Fetiţa şi porni mai departe, spre Casa-muzeu. 
-''Bună ziua'', spuse Fetiţa cu sfială, când ajunse în dreptul ei. Privind în sus, spre fruntea ei, undeva, deasupra ferestrelor zări scris ceva cu litere de aur. Doar că Fetiţa nu ştia să citească. 
-''Bănuiesc că nu ştii, încă, să citeşti, spuse Casa cu bunăvoinţă. Nu-i nimic, ai să înveţi curând... Până una-alta, am să mă prezint singură. Sunt Casa-muzeu... 
                      Un muzeu
                      Poate fi şi-o casă
                      Cum sunt eu...''
adăugă Casa, surâzând din ferestrele înalte. Şi continuă cu un mic oftat care goni vrăbiile aninate pe sub streşini:
                    ''Un muzeu
                      E-o casă plină de-amintiri...
                      Iar amintirile pot fi
                      Şi cărţi
                      Şi porţelanuri
                      Şi picturi
                      Înşiruite-n rafturi
                      Ori aninate pe pereţi...
                      Un muzeu mai poate fi
                      Şi-o casă...
                      În care a trăit şi-a scris un om,
                      Un om care s-a dus
                       Lăsându-şi sufletul zălog...
                       Sufletul Cărturarului e-aici,
                       Respiră-n încăperi,
                       Prin cărţi,
                       Surâde în tablouri,
                       Sclipeşte-n porţelanuri,
                       Cântă, uneori, la pian
                       Şi poate fi vizitat
                       Lunea, Miercurea
                       Şi Joia...''
-''Ştii ce te rog ?'' mai spuse Casa după ce se-opri o clipă să mai răsufle, aşa cum fac bătrânii când urcă scara singuri. ''Te rog să vii şi tu să-mi vizitezi odăile. În drumul tău înspre Bunica să te opreşti din când în când în dreptul meu, să stăm de vorbă...
                       Dimineaţa,
                       marţea,
                       miercurea,
                       dar mai ales
                       duminica,
                       spre seară,
                       după ce se-nchide poarta,  
                       mă plictisesc.
                       Oamenii n-au timp întotdeauna
                       de muzee
                       şi nici de amintiri.
                       Se duc
                       adesea
                       pe la prieteni, 
                       să petreacă,
                       ori pe la nunţi,
                       botezuri
                       sau la teatru.
                       De cărturari
                       şi cărţi
                       mai uită lumea...
                       Timpul trece...''
           Casa oftă.
 -''Daaa. Să mai vii... Te aştept. Şi nu uita de câine.''
-''De câine ? Nu pricep !''
-''Îl ştii prea bine... Te-a şi lătrat cam de vreo două ori'', adaugă, cu un surâs, Casa-muzeu.''Nu din răutate te-a lătrat, ci pentru că nu-l băgai în seamă... Câinii au şi ei nevoie să li se dea atenţie... Ca şi florile... Stă-n curtea cu doi ulmi... Adică alături. Îl cheamă Cuţu-cuţu...''
-''Cuţu-cuţu'', îl cheamă, oprită în dreptul curţii cu doi ulmi.''Cuţu-cuţu...''
-''Cine mă cheamă ? Sunt chiar aicea, lângă poartă. Apleacă-te puţin şi-ai să mă vezi... Mă vezi?''
-''Te văd. Eşti frumuşel. Eşti câine lup ?'' îl întrebă Fetiţa prefăcându-se pricepută în rase de câini.
-''Nuuu'', tăgădui câinele. Sunt o corcitură'', recunoscu el ca pe o ruşine.''Şi din pricina asta cei din curte nu prea vorbesc cu mine. Mi-e tare urât să stau, cât e ziua de lungă, fără să mă-ntrebe nimeni ce mai fac...Ce-i drept, mâncare am... doar rareori mă lasă fără apă-n farfurie... Îţi place farfurioara mea ? Aia cu buline roşii ?''   
-''Farfuria aia goală ?!''
-''Mda. Acum e goală. Da' am mâncat bine la prânz'', minţi câinele, ca să-şi apere stăpânii.
-''Ştii ce ? Hai cu mine la Bunica. Bunica se omoară după câini. Da, da, crede-mă, Bunica iubeşte tare mult căţeii'', mai spuse Fetiţa, văzând aerul cam neîncrezător al câinelui.
-''Dacă zici că îi iubeşte... aş veni. Dar vezi că nu se poate'', oftă Cuţu-cuţu. 
-''De ce ? Că nu te văd legat...''
-''Păi asta e, că nu-s legat cu lanţ. Sunt legat cu legământ să apăr casa.''
-''Aha ! Adică... tot nu pricep.''
-''Ei, eşti prea mică... Abia ajungi la clanţă. Cum o să pricepi tu aşa ceva ? Legământul ăsta al meu e ceva foarte important. Ţine de cuvântul <fidelitate>, pe care noi, câinii, l-am inventat. Noi i-am inventat şi înţelesul. Roag-o pe Mama ta să-ţi explice ce înseamnă <fidelitate>. La om şi animale. Dar vorbeam de legământ. Şi oamenii se leagă între ei. Să se apere unii pe alţii, să-şi fie credincioşi. Şi câte şi mai câte. Noi, câinii, suntem specializaţi în păzit case. Eu m-am legat de casa asta... Aşa că... nu pot să vin cu tine. Dar vino tu pe-aici... Mai stăm de vorbă. Noi, câinii, iubim tare mult copiii. Părinţii unora greşesc când îi învaţă să se ferească de noi, că, cică, îi muşcăm ! E o prostie'', oftă câinele. ''Cum o să-i muşcăm ? Noi îi muşcăm doar pe răufăcători sau pe cei ce ne lovesc. Legitimă apărare, cum spun oamenii mari ! Să mai vii pe-aici ! Ştiu o mulţime de jocuri'' -- se grozăvi câinele'': cu mingea, cu băţul, cu învârtitul cozii... Să mai vii ! Am început să te aştept ! Precum vulpea...''
-''Care vulpe ?''
-''Ei, vulpea domesticită... N-ai auzit de ea ?''
-''Nu.''
-''O să auzi. E o poveste tare frumoasă. O poveste despre un prinţ vrăjit care locuia pe o planetă mică, îngrijind de doi vulcani şi de-o floare. Şi-odată, când a venit pe pământ, s-a împrietenit cu o vulpe...''
-''Şi... ?''
-''Şi vulpea asta, care era o vulpe sălbatecă şi se temea de vânători... a uitat să mai fie sălbatecă... Pur şi simplu... s-a împrietenit cu prinţul mic şi a început să ţină la el. Până să-l întâlnească nu ştia ce-i aia să aştepţi pe cineva, să te bucuri că vine cineva... Şi pentru micul prinţ s-a schimbat situaţia. De când cu vulpea, pământul n-a mai fost pentru el un loc în care l-a muşcat şarpele...''
-''L-a muşcat şarpele ?'' bâigui Fetiţa înspăimântată.
-''Da, aşa e povestea Micului Prinţ. S-o rogi pe Mama ta să ţi-o citească. E una dintre cele mai frumoase poveşti pe care le ştiu. Eu ştiu o mulţime de poveşti. De la bunicul meu. Bunicul meu a fost un câine tare deştept. A avut un stăpân ca nimeni altul, un pianist bătrân care stătea de dimineaţă până seara singur. Cânta la pian şi stătea de vorbă cu el, cu câinele. Adică... cu bunicul meu. Tu ai bunic ?''
 -''Am Bunică'', spuse fetiţa. ''La ea mă duc.''
-''E bine să ai bunică. Ştiu că pe Scufiţa Roşie bunica ei a făcut-o celebră. Dacă nu i se năzărea lupului s-o mănânce... n-ar fi auzit nimeni de ea. Eh, dar asta e o altă poveste. O ştii ?''
-''O ştiu şi mi-e frică de lup'', recunoscu fetiţa.
-''Bravo'', spuse ca un om-mare, Cuţu-cuţu. ''Hai, du-te la Bunica ta că s-a făcut târziu... Să nu uiţi să mai vii. Eu... ştii... ca vulpea...'' surâse cu prietenie câinele, ''am şi început să te aştept... Şi nu uita de firul de iarbă !''
-''Firul de iarbă ? Ăsta cine-o mai fi ? Pe unde-o fi ?'' bâigui Fetiţa continuându-şi drumul.
-''Sunt la nasul tău'', surâse Firul de Iarbă.
-''Poftim ?''
-''Sunt la nasul tău... parc-aşa zic oamenii când ceva se află chiar în preajma lor... Eu sunt chiar în preajma lor... Eu sunt chiar la picioarele tale.''
           Fetiţa se aplecă să-l vadă mai bine.
-''Chiar aici ! La colţul zidului ! Mda... sunt cam firav... Acum mă vezi ?''
-''Te văd ! Ce drăgălaş eşti ! Cum te cheamă ?''
-''Păi... mama mea, Pajiştea -- uite-o colo, peste drum, stă în parc şi creşte -- ea mi-a zis că trebuie să se gândească un an, doi şi-o să-mi găsească un nume potrivit... Da' un prieten de-al meu...''
-''Ai un prieten ?''
-''Daaa... Un melc'', surâse iar Firul de Iarbă topit de încântare... El zice că mi s-ar potrivi numele Săbiuţă... Ce crezi despre numele ăsta ? Mie-mi place...''
-''Şi mie, Săbiuţă'', repetă Fetiţa. Dar pe el cum îl cheamă ?''
-''Codobelc. Eu l-am botezat aşa. În literatura pentru copii e-un nume clasic de melc'', zise, plin de importanţă, Săbiuţă, vrând, desigur, să arate că se pricepe la literatură. ''N-ai mai auzit cuvântul <Melc-Codobelc> ?''
-''Nu. N-am auzit'', recunoscu Fetiţa.
-''Mai ai timp. Te văd tare mică. Mda, Codobelc'', mai spuse el o dată. ''E un nume ca de jucărie. Îmi place tare mult... Adevărul e că îmi lipseşte Codobelc, ăsta. Nu l-am mai văzut de mult... A dispărut după ploaia de săptămâna trecută. O fi avut vreo treabă... Mi-ar fi plăcut să-l cunoşti. Ştie o groază de poveşti despre păduri...''
           Firul de iarbă era tare vorbăreţ. Pesemne, în dorul lui Codobelc simţea nevoia să facă noi cunoştinţe. Numai că vorba lui fu întreruptă de sosirea unui fluture alb...
           Fluturele se roti de două-trei ori în jurul porţii, apoi se aşeză pe clanţă. Înclinându-se uşor în faţa Fetiţei, o întrebă:
-''Îmi dai voie să mă prezint ?Te-am urmărit în drumul tău spre Bunica şi am înţeles că vrei să cunoşti câte ceva din frumuseţile naturii. Eu ţi-aş putea spune multe...''
.''Tuu ?'' se minună Fetiţa. 
-''O, da'', îi sări în apărare Săbiuţă. Fluu ştie o mulţime de lucruri despre natură şi despre oameni şi despre fiinţe. Zboară de dimineaţă până seara şi aude şi vede multe...''
-''Îţi mulţumesc, Săbiuţă'', se înclină iar Fluturele, aninat de clanţa ruginită a porţii. ''Îţi mulţumesc pentru cuvintele tale frumoase, dar te-aş ruga să mă laşi pe mine să mă prezint. Te superi ?''
-''Cum m-aş supăra ? Eo plăcere să te ascult când cânţi...'' mai spuse Săbiuţă.
-''Tu ştii să cânţi ?'' se bucură Fetiţa.
-''Da, ştiu. Dar am glasul cam subţire.'' Şi Fluturele începu să cânte cu glas subţirel, ca de flaut:
                    ''Mi se spune Fluuu
                      Şi hai-hui umbluu
                      Peste mări de iarbă,
                      Pe poteci de nalbă,
                      Flutur toată vara,
                      Vara-mi este ţara,
                      Toamna-mi piere cântul...
                      Mi-l sfărâmă vântul...''
           Era un cântec frumos, scurt şi parcă trist.
           Fetiţa tăcu, privindu-l pe Fluu cu un fel de părere de rău:
-''E-un cântec trist, Fluu ? Cum vine asta, cu...<'îmi piere cântul, mi-l sfărâmă vântul...?> Nu pricep.''
-''Ei, până la toamnă mai e... Cum să-ţi explic ?... Toamna e frumoasă, dar e haină cu cei plăpânzi... Goneşte păsările, gâzele, fluturii, păleşte iarba, rugineşte frunzele... Ce-i drept, şi ea e trecătoare... şi pe ea o goneşte cineva... o goneşte iarna... şi uite-aşa... Când trece iarna vine primăvara şi în alaiul ei apar şi frunzele, şi iarba, şi păsările călătoare...''      
-''Şi fluturii'', nădăjdui, şoptit fetiţa.
-''Fluturii vin mai târziu'', spuse Firul de Iarbă, vrând să se-arate a-toate-ştiutor.
-''Mda'', surâse Fluu şi se aşeză mai comod pe clanţă, dând de câteva ori din aripile albe, pătate cu galben. ''Fluturii sunt o născocire a verii. Odată, când vara se plictisea, ne-a inventat aşa... ca să plutim prin aer ca nişte flori... Doar că a uitat să ne parfumeze... Eu aş fi vrut să miros a garoafă... Dar nu mi-a fost dat... Oricum, vara ne prinde în părul ei de aur de câte ori moare de cald... ne prinde ca pe nişte agrafe cu aripi'' -- râse uşurel fluturele.
-''Bine, dar la toamnă... Ce-o să se aleagă de tine la toamnă ?'' se sperie Fetiţa... ''Vara nu te ia cu ea, ca să scapi de necazuri ?''
-''Ba da. Ne duce la ea acasă, ne aşează într-un sertar anume, ne presară praf de adormit-pe-două-anotimpuri şi, cum dă colţul ierbii, adică odată cu trezirea lui Săbiuţă, vara ne trezeşte şi pe noi, fluturii. Trezeşte şi gâzele, trimite păsările în păduri şi totul e ca mai-nainte... Nu trebuie să fii îngrijorată... Ştii ce ?Hai să pornim mai departe. Nu uita că te aşteaptă Bunica.''
           Şi-astfel, după ce-şi luă rămas bun de la Săbiuţă, cei doi prieteni porniră spre Bunica. Fluturele se aşezase pe umărul Fetiţei şi cânta cu glasul lui subţire ca de flaut:
                  ''Mi se spune Fluu
                    Şi hai-hui umbluu
                    Peste mări de iarbă,
                    Pe poteci de nalbă,
                    Flutur toată vara,
                    Vara-mi este ţara
                    Toamna-mi piere cântul...
                    Mi-l sfărâmă vântul...''
           În urma lor, vara, sosită cu paşi neauziţi, îşi răsfira părul de aur peste oraş, şi peste case, slobozind fluturii-agrafe în roiuri mari, galbene... 

                                                          

        
                            (SILVIA KERIM,''...Mi se spune Fluu...'')