... în aşteptarea acestei minunate sărbători - Naşterea Domnului Iisus -, ce pot fi mai minunate decât basmele, poveştile sau povestirile !
... dăruiesc şi eu aceste vechi povestiri - ce mi-au încălzit sufletul mie şi surioarei mele dragi- tuturor acelora ce n-au uitat de copilărie:
VIAŢA OMULUI
... Piatra zicea:
''-Viaţa omului trebuie să fie ca a mea: numai aşa el o să poată trăi veşnic.''
... Bambusul zicea şi el:
''-Nu-i adevărat. Viaţa omului trebuie să fie ca a mea: eu mor dar pe dată mă nasc din nou. Aşa e bambusul.''
''-Nu, e mai bine să fie ca mine'', îi răspunse piatra, ''omul trebuie să ca mine. Eu nu mă plec nici în bătaia vântului, nici sub săgeţile ploii. Apa, căldura, frigul nu-mi pot face nici un rău. Viaţa mea e fără sfârşit. Eu nu am dureri, nici griji. Aşa trebuie să fie viaţa omului !''
...Bambusul n-a tăcut:
''-Nu ! Viaţa omului trebuie să fie ca a mea. Eu mor, e drept, dar reînviu în fiii mei. Nu mă vezi ? Priveşte în jurul meu ! Peste tot numai copiii mei. Iar ei vor avea copiii lor, şi copiii aceştia vor avea la rândul lor copiii...''
...Piatra n-a mai ştiut ce să răspundă. N-a mai avut ce zice şi a rămas întunecată şi colţuroasă. Bambusul o biruise.
... Iată de ce viaţa omului e asemenea vieţii bambusului.
CERBUL CU PENE
''-Soare, soare !...Trimite-mi un copil, un copil, un copil pe care să-l iubesc, chiar dacă ar avea chip de animal !''
...Şi a născut un fiu, voinic şi puternic, care semăna cu un cerb.
...Creştea repede, avea un suflet supus şi blând, avea o înţelepciune neobişnuită şi o putere de năzdrăvan. Împăratul şi împărăteasa îl ţineau ascuns, ca să nu afle nimeni că prinţul, moştenitorul tronului, are bot de cerb.
...Când prinţul crescu mare şi se făcu un tânăr înalt şi sprinten, ceru voie de la părinţi să pornească pribeag prin lume. Nădăjduia ca în felul acesta să mai uite de beteşugul lui. Împăratul şi împărăteasa n-avură încotro şi prinţul plecă pe o noapte întunecoasă, ca să nu fie văzut de supuşii tatălui său, împăratul.
...El merse şi merse multe zile în şir, şi în sfârşit nimeri într-o împărăţie mare şi frumoasă. Această împărăţie avea drept la mijloc o prăpastie fără fund şi toţi oamenii trebuiau să facă un ocol de o zi şi o noapte, ca s-o înconjoare.
...Lângă prăpastie era bătută o tăbliţă pe care scria că acela care va dura o punte peste prăpastie va primi răsplată atâta aur cât va cântări el însuşi şi i se va da de nevastă pe una din cele trei fiice ale împăratului. Dar cel care se va apuca de treabă şi n-o va putea duce până la capăt, pe loc i se va tăia capul. Mulţi oameni muriseră încercând zadarnic să zidească podul. De fiecare adtă când puntea era aproape de sfârşit, se stârnea din senin un vânt năprasnic şi mătura totul ca pe nişte fire de paie spulberate.
...Prinţul Botdecerb ceru să i se dea voie să facă el puntea. I se îngădui şi atunci el, mulţumit, se aşeză pe marginea prăpastiei şi dormi somn adânc toată noaptea ca şi cum ar fi fost într-un pat de puf. Ziua următoare şi-o petrecu plimbându-se şi privind cu nepăsare în jur, ca şi cum n-ar fi avut nimic de făcut. De la fereastra cea mai de sus a palatului, prinţesa cea mică privea fiecare pas al lui Botdecerb.
...Când se întunecă, prinţul continuă să se plimbe înainte şi-napoi fără odihnă. Pe urmă se opri, bătu din palme şi deodată apăru ca din pământ o liotă de oameni, din amândouă părţile prăpastiei. Pe dată se şi apucară de lucru. Toată noaptea forfoti furnicarul ăsta de oameni, iar dimineaţa un pod de piatră larg şi trainic, lega cele două buze ale prăpastiei. Se minunară cu toţii.
...Împăratul era tare mulţumit de isprava prinţului. Botdecerb dădu deoparte aurul şi îşi aşteptă mireasa. Nici fiica cea mare, nici cea mijlocie nu voiră măcar s-audă că s-ar putea mărita cu o asemenea dihanie. Dar cea mică spuse răspicat că ea e gata să fie soţia tainicului prinţ.
...Nunta se făcu repede, repede fiindcă nimănui nu-i plăcea să vadă cum o fată atât de frumoasă se mărita cu un jumătate om-jumătate animal. După nuntă, împăratul îşi întrebă ginerele unde ar vrea să locuiască.
''-Măria ta, vreau să stau în casa mea'', răspunse prinţul şi-i arătă un palat minunat, ridicat ca prin farmec lângă palatul împărătesc.
...Prinţesa era foarte fericită în palatul lor dar Botdecerb nu se arăta nicăieri împreună cu soţia; îi era teamă să nu stârnească râsul lumii pe seama unei fete frumoase măritată cu o pocitanie.
...Prinţesa cea mare şi cea mijlocie se măritară cu prinţi frumoşi. Ele erau foarte mândre de bărbaşii lor şi sora cea mică, în taină, le invidia.
...Împăratul avea obiceiul ca o dată la câţiva ani să facă mari întreceri de luptă între viteji. Se adunau la ei oameni din toate părţile lumii. Tinerii se întreceau în alergări smulgând cu suliţele inele de aur înfipte în pari înalţi şi le ofereau apoi doamnelor, în aplauzele mulţimii. După aceea, dansurile ţineau toată noaptea.
...Aşa a fost şi de data aceasta. Îndată ce s-a anunţat serbarea, cele două prinţese mai mari au şi început să se pregătească şi-şi petreceau zile întregi grijindu-se de găteli şi visând la dansuri şi tineri viteji. Sora cea mai mică se silea să fie veselă dar, în adâncul sufletului, se întrista pentru că soţul ei nu putea veni la întreceri cu botul lui de cerb.
...În dimineaţa zilei de sărbătoare, Botdecerb îşi chemă soţia şi-i zise:
''-Iată rochia cu care te vei duce la serbare. Spală-mă, ţesală-mă, parfumează-mă şi încuie-mă în odaie până la întoarcerea ta. Nu vreau să nu fii şi tu de faţă la serbare.''
...Mica prinţesă făcu totul cum îi ceruse soţul şi, deşi nu-i era pe plac, îl închise în cameră, se îmbrăcă, se sui în caleaşcă şi plecă. Când se ivi printre privitori, toţi bătură din palme pentru că ea era cea mai frumoasă dintre toate doamnele.
...Au început alergările. Deodată, între tineri apăru unul necunoscut, frumos, puternic, cu arme strălucitoare. Calul său gonea ca fulgerul. Învinse în toate alergările şi prinse în vârful suliţei toate inelele de aur. Nimeni nu ştia cine e. Iar când tinerii trecurădoi câte doi, călări, pe lângă împăratul, salutându-l, necunoscutul îşi plecă suliţa de argint şi lepădă toate inelele de aur la picioarele soţiei lui Botdecerb.
...Aşa de tare îl apaludară încât întreg oraşul se cutremură.
...Soţia lui Botdecerb vru mai întâi să arunce inelele dar apoi se stăpâni pentru ca să nu-l supere pe luptător. Se urcă numaidecât în caleaşcă şi se întoarse acasă. Îl găsi pe soţul ei în cameră unde îl lăsase. El o întrebă dacă i-au plăcut alergările. Ea îi povesti tot ce s.a întâmplat.
''-Nu ţi-ar fi fost drag să te măriţi cu un tânăr frumos ca acela care ţi-a dat inelele ?''
''-Nu-mi schimb bărbatul pentru toţi tinerii frumoşi din lume'', răspunse prinţesa cea mică.
''-Cu doi mai puţin'', zise Botdecerb.
...Prinţesa nu înţelese aceste vorbe şi nici el n-o lămuri cu nimic.
...A doua zi se întâmplă acelaşi lucru. Tânărul necunoscut apăru din nou, cu haine şi arme şi mai bune decât în ajun, şi câştigă toate inelele. Se apropie să-l salute pe împărat şi aruncă toate inelele la picioarele soţiei lui Botdecerb. După aceea dădu pinteni calului şi dispăru.
...Prinţesa se întoarse şi-i povesti totul soţului. Botdecerb o întrebă dacă n-ar fi mai fericită cu frumosul necunoscut decât cu el.
''-Nu-mi voi schimba bărbatul pe toţi tinerii frumoşi din lume'', fu răspunsul prinţesei.
''-Cu doi mai puţin'', bolborosi iar Botdecerb.
...Ziua următoare se petrecu aceeaşi poveste. Botdecerb ascultă cele povestite, primi răspunsul soţiei şi din nou spuse:
''-Cu doi mai puţin.''
...Pe urmă îi porunci soţiei să se îmbrace şi să se ducă la dans. Ea nu voia dar el o sili. Prinţesa se duse dar hotărâ să nu danseze deloc, de vreme ce nu putea dansa cu bărbatul ei. În timpul serbării apăru din nou necunoscutul, îmbrăcat atât de frumos, încât toţi rămaseră înmărmuriţi. Toate doamnele şi domnişoarele voiau să danseze cu el dar el se apropie de soţia lui Botdecerb şi-o rugă să-i facă cinstea şi să danseze cu el un dans. Ca să nu strice veselia tuturor, prinţesa se învoi şi dansară plini de graţie câteva dansuri.
...La miezul nopţii, prinţesa cea mică plecă de la bal şi se întoarse acasă. Îl găsi pe Botdecerb în aceeaşi cameră şi se petrecură întrebările şi răspunsurile obişnuite.
''-Cu doi mai puţin'', spuse el iarăşi.
...Dimineaţa, soţia îşi hrăni bărbatul şi se apucă să deretice prin casă. Într-o cameră părăsită tocmai în fundul palatului, găsi ea un dulap mare plin de praf. Prinţesa mătură praful de pe el şi-l deschise. Şi care-i fu mirarea când găsi toate podoabele tainicului tânăr de la întrecere şi de la balul de aseară. Cu gura căscată de uimire, ea privea podoabele când deodată auzi în spatele ei un geamăt. Se întoarse şi-l văzu pe Botdecerb.
''-N-ai auzit oare tu că de patru ori am zis ''doi mai puţin''? De fiecare dată când aveam dovada credinţei tale, sorocul vrăjii, care apasă asupra mea, se scurta cu încă doi ani. Nu trebuia să deschizi această cameră. Curiozitatea ta mi-a adus numai nenorocire.''
...Prinţesa începu să plângă. Botdecerb deschise uriaşa fereastră a camerei şi-o rugă pe soţie să privească spre răsărit şi să-i spună ce vede într-acolo. Soţia se supuse.
''-Văd un nor negru !''
''-Nu, nu acela...''
''-Văd un nor ca de cenuşă !''
''-Nu, nu acela !''
''-Văd un nor alb !''
''-Acesta e. Rămâi cu bine !''
...Norul alb crescu şi iar crescu până umplu camera şi Botdecerb sări pe el. Norul începu să se ridice şi prinţesa văzu un cerb mare cu pene privind-o din înălţime. Pe urmă totul dispăru. Şi-aproape în acelaşi timp palatul se risipi, de parcă ar fi fost făcut din fum. Prinţesa cea mică se întoarse la palatul împăratului-tată, plângând, ca şi cum ar fi rămas orfană. Împăratul o primi bine dar surorile o luau în râs:
''-Cine te-a pus să te măriţi cu un monstru şi nu cu un om ? Acum caută-ţi bărbatul în pădure !''
...Atunci prinţesa se hotărâ să plece în lume să-şi caute bărbatul. Îşi luă toiagul şi porni la drum.
...Într-o seară ajunse la o căsuţă curată, frumoasă, şi văzu lângă ea o bătrânică yâmbitoare. Aceasta o întâmpină pe călătoare cu multă blândeţe, îi dădu să bea şi să mănânce. Prinţesa îi povesti întreaga ei viaţă şi atunci bătrânica îi zise:
''-Fata mea, lucrul ăsta e cu primejdie mare dar eu voi încerca să fac ceva pentru tine. Ascunde-te după acest cuptor, pentru că atunci când soseşte fata mea, totul împrejur îngheaţă.''
''-Cine e fata ta ?''
''-Fata mea e Luna.''
...Când sosi Luna, toată căsuţa fu inundată de o lumină albă, albă ca laptele. Luna nu era în toane bune, trase cu putere aer în piept şi ăntrebă:
''-Aici miroase a sânge împărătesc ! Aici miroase a sânge împărătesc !''
''-Nu-i nimeni aici, fata mea ! Aşează-te la masă şi pe urmă stăm de vorbă.''
...Luna mâncă şi se linişti. Atunci mama ei o întrebă:
''-Fetiţa mea, dacă ar sosi la noi o pribeagă obosită şi întristată, ce i-ai face tu ?''
''-Eu, măicuţo ? Aş primi-o cu prietenie...''
...Atunci fata ieşi de după cuptor şi Luna o primi cu mângâieri şi-i ascultă povestea. Pe urmă Luna îi zise:
''-Aş vrea să te ajut dar nu ştiu unde se află împărăţia Cerbului cu pene. Poate că naşă-mea, Noaptea, ştie asta !''
...În locuinţa Nopţii, se întâmplă la fel ca în locuinţa Lunii. Noaptea nu ştiu nimic despre împărăţia Cerbului cu pene şi o trimise la Soare.
...Prinţesa se duse şi la el. Soarele, domolit de mama lui, vorbi cu fata dar nu-i putu arăta drumul.
''-Eu nu ştiu dar vânturile, poate că ele ştiu.''
...Prinţesa trebui să se ducă să caute locuinţa vânturilor. Mama vânturilor o hrăni, o ascunse şi potoli mânia fiilor săi care năvăliră în casă cu vuiet sălbatic. După masă, ei se mai îmbunară şi se puseră la vorbă. Nici vântul de miazănoapte, nici vântul de miazăzi nu ştiau nimic. Vântul de apus auzise ceva însă vântul de răsărit ştia lucrul cel mai de seamă.
''-Ştiu unde este împărăţia. E departe de-aici. E o împărăţie frumoasă şi are ca domn un cerb cu pene albe, strălucitoare. Mâine te voi duce până acolo.''
...A doua zi în zori, mama vânturilor o trezi pe prinţesă şi-i zise:
''-Fata mea, când vei ajunge acolo, să te ascunzi într-un tufiş, lângă lac. Acolo, pe malul lacului, sunt două pietre de argint şi toate animalele vrăjite se duc lângă ele în fiecare zi să bea apă. Cum s-o pleca cerbul cu pene să bea apă, tu să faci ce-i face şi să-i sari în spinare, să te prinzi bine de el şi să nu-l mai scapi, orice s-o întâmpla.''
...Vântul de răsărit luă fata pe aripi şi zbură cu ea aproape toată ziua. Când se lăsă noaptea, o coborâ la drum, lângă o pădure. În depărtare fata zări sclipind lacul. Alergă pe malul lui şi se ascunse lângă cele două pietre de argint.
...Animalele se adunau rând pe rând la adăpătoare. În amurg se auzi un foşnet de ramuri şi trosnet de uscături şi toate animalele fugiră speriate. Atunci apăru uriaşul cerb cu pene, falnic ca un împărat. Se apropia încet înălţând botul, adulmecând aerul, privind cercetători în jur. Când se apropia, când dintr-o săritură se depărta. Apoi se întorcea, suflând greu şi bănuitor. În sfârşit, veni drept spre locul unde se ascunsese prinţesaşi-şi lăsă botul în apă. Cât ai clipi, prinţesa-i sări în spinare şi se înţepeni straşnic de gâtul lui. Se ţinea aşa de strâns, de parcă ar fi fost ferecată cu un lanţ.
...Cerbul cu pene sări de o mie de ori, fugi, se răsuci în loc, bătu din copite cu atâta putere că cerul se întunecă, mugi, se frecă de copaci dar prinţesa cea mică nu-l slăbi din mâini ci, dimpotrivă, se strânse tot mai tare de el în iureşul de salturi şi de alergări. Cerbul sări si se frecă de-atâţia spini încât penele, una câte una, zburară de pe el până când pielea se prefăcu într-o piele omenească. Iar când cerbul se opri, istovit, nu mai era cerb ci un prinţ frumos, voinic, căruia prinţesa i se prinse de gât.
...Se îndreptară împreună spre palatul care se înălţa în mijlocul pădurii. Acolo îi întâmpinară tinerii care mai înainte fuseseră animale vrăjite. Făcură un ospăţ mare şi toată noaptea sărbătoriră scăparea lor.
...Dimineaţa, împăratul, socrul lui Botdecerb, privi pe fereastra palatului său şi văzu alături un castel cu mult mai frumos decât palatul împărătesc. Trimise să întrebe cine locuieşte acolo şi, aflând că i s-au întors fata cu bărbatul, alergă să-i îmbrăţişeze, plângând de bucurie.
...Trei zile întregi dură serbarea revederii...
TAINA-CAN, LUCEAFĂRUL DE SEARĂ
...Odată, într-o seară târzie, privind spre cerul înstelat, Imacro nu-şi mai putu lua ochii de la steaua cea mare Taina-Can. Steaua clipocea cu o lumină aurie atât de dulce şi de tristă încât fata oftă:
''-Tată, ce stea minunată ! Cum aş vrea să ajung până acolo şi să mă joc cu ea !''
...Tata râse de dorinţa ciudată a fetei şi-i spuse că Taina-Can e foarte sus, nimănui nu-i este dat să ajungă până acolo. Totuşi îi spuse:
''-Doar dacă, auzindu-ţi vorbele, steaua Taina-Can ar vrea să vină singură la tine, fetiţa mea !''
...Şi iată că în noaptea adâncă, când toţi dormeau, fata simţi că cineva se apropie de ea. Ea se sperie şi ţipă:
''-Cine eşti tu şi ce vrei de la mine ?''
''-Eu sunt Taina-Can, luceafărul de seară, am auzit că mă chemi şi am venit la tine. N-aş vrea să te măriţi cu mine ?''
...Imacro aţâţă focul în vatră şi-i trezi pe ai ei.
...Şi ce văzu ? Taina-Can arăta ca un unchiaş bătrân, foarte bătrân: faţa era numai zbârcituri, iar părul şi barba albe ca bumbacul.
...Privindu-l în lumina flăcării, Imacro zise:
''-Nu vreau să-mi fii soţ; eşti bătrân şi urât, iar eu vreau de bărbat un tânăr frumos şi puternic.''
...Taina-Can se întristă amar.
...Atunci Denake, a cărei inimă era bună şi gingaşă, se înduioşă de bietul bătrân şi se hotărâ sî.l mângâie. Şi-i zise tatălui său:
''-Tată, eu mă duc după omul acesta !''
...Se căsătoriră spre marea bucurie a bunului unchiaş.
...După nuntă, Taina-Can îi zise soţiei sale Denake:
''-Nevastă, trebuie să muncesc ca să te ţin; voi ara pământul şi-l voi face bun de ogor, îl voi semăna cu seminţe bune, cum niciodată n-a mai văzut tribul vostru Caraja.''
...Şi se duse la fluviul cel mare, Bera-Can şi, uitându-se spre el, rosti câteva cuvinte, apoi intră în apă. Fluviul curgea, iar bătrânul plecându-se spre faţa apei, îşi cufunda din când în când mâinile în valuri şi le ridica cu pumnii plini de seminţe bune, care pluteau duse de curent.
...În felul acesta, fluviul îi dărui doi pumni de porumb, mănunchiuri de manioca şi alte multe plante folositoare, pe care tribul Caraja le cultivă şi azi.
...Venind acasă de la râu, Taina-Can îi zise dragei de Denake:
''-Mă duc să tai pădurea, să curăţ pământul pentru semănături. Tu să nu vii ca să mă vezi muncind, rămâi acasă să pregăteşti mâncare, când mă voi întoarce ostenit, cu mâinile bătătorite, tu să-mi potoleşti foamea şi să-mi aduci odihnă, linişte şi pace.''
...Taina-Can plecă. Întârzie atât de multă vreme încât Denake, speriată de gândul că soţul ei să nu fi căzut de oboseală, şi temându-se să nu adoarmă tot aşteptându-l, se hotărâ să calce opreliştea şi, pe ascuns de toţi, se duse să-l caute.
...O, dar ce minune, ce bucurie neaşteptată !
...În locul unchiaşului firav, ea află, pe câmpul proaspăt desţelenit, un tânăr frumos, înalt, trupeş şi puternic. Trupul său era zugrăvit cu desene şi purta podoabe minunate. Denake nu se mai putu stăpâni: cuprinsă de o bucurie fără seamăn, ea se repezi la el şi-l îmbrăţişă. Pe urmă îl conduse acasă fericită că le poate arăta rudelor pe soţul ei, aşa cum era el cel adevărat.
...Atunci sora mai mare, Imacro, se umplu de mânie împotriva surorii ei mai mici şi-l dori ea de bărbat pe acest tânăr şi-i zise_
''-Tu eşti soţul meu, doar tu la mine ai venit şi nu la Denake.''
...Dar Taina-Can i-a răspuns:
''-Denake s-a arătat atât de bună cu mine, ea s-a înduioşat de un biet bătrân şi m-a luat de soţ atunci când tu m-ai dispreţuit. Eu nu te vreau, Denake e soţia mea cea dragă.''
...Imacro începu să ţipe de furie şi răutate, se prăbuşi la pământ şi dispăru. Pe locul unde ea a căzut, toţi văzură o pasăre neagră, care de atunci, în fiecare noapte, scoate un ţipăt atât de ascuţit şi de trist încât orice călător când îi aude glasul, tremură de frică.
...Şi astfel oamenii din tribul Caraja au învăţat de la luceafărul de seară, Taina-Can, să crească porumbul, ananasul, manioca şi alte roade şi cereale, pe care mai înainte nu le cunoşteau.
PASĂREA COLIBRI
''Frunzuliţe, floricele,
Mai frumoase nu găsesc
Decât în penele mele,
Şi de-aceea dănţuiesc.
Cip-cip-cirip...''
...Negresa lăsă urciorul jos şi începu să joace samba. Şi tot jucând uită de toate şi de apă, şi de masă şi de nuntă. Acasă o aşteptau şi o o tot aşteptau mereu dar ea nu se mai putea despărţi de izvor. Păsărica tot cânta şi negresa juca într-una samba.
...Trecu multă vreme şi spre izvor porni o altă femeie, ca să vadă ce tot face cealaltă de nu se mai întoarce cu apa. Iar aceea cum îşi zări prietena începu să cânte:
''Vai de mine, dragă soră,
Haide intră iute-n horă
Păsărica ciripeşte,
Dansul cum ne ispiteşte,
Dănţuieşte,
Dănţuieşte!''
...Prietena ajunse în fugă şi se porni şi ea pe joc. Acasă, acum le aşteptau pe amândouă. Le chemau, le strigau dar nici vorbă de răspuns. Porni atunci şi a treia femeie spre izvor, pe urma ei a patra, şi tot aşa până când s-au dus toate, una câte una. Cum soseau, se puneau pe jucat samba.
...După ce acasănu mai rămăsese nici o femeie, plecă spre izvor una din surorile miresei. De-abia o zăriră negresele şi începură să-i cânte şi ei:
''Vai de mine, dragă soră,
Haide intră iute-n horă !''
...Fata se prinse în horă şi jucă de-i săreau papucii. Plecă şi cealaltă soră. Cea dintâi, cum o zări, începu să cânte în gura mare:
''Vai de mine, dragă soră,
Haide intră iute-n horă !''
...Şi aceasta nu stătu la îndoială nici măcar o clipă. Se porni pe joc de duduia pământul. Şi mama fetelor sta ca pe ghimpi şi nu ştia unde-i mai stă capul: mâncarea se ardea, oaspeţii trebuiau să sosească şi nimic nu era gata. Toate femeile plecate parcă prinseseră rădăcini acolo şi nu mai veneau cu apa !
...Şi atunci îşi zise în sine:
''-Nu se poate, trebuie să se fi întâmplat ceva cu ele la izvor. Mă duc să văd chiar eu.''
...Îşi puse un şal pe cap şi porni. Auzi încă de departe cum tremură pământul sub picioarele jucăuşelor, iar când le văzu cum erau prinse toate în horă şi jucau samba, şi când auzi cum îşi revărsa cântecul mica pasăre colibri, de la distanţă începu să facă salturi şi piruete atât de frumoase că nu-ţi mai puteai lua ochii de la ea. Iar fetele, cum o zăriră, prinseră să cânte în cor:
''Ah, măicuţă, vino-n horă ...''
...Bătrâna se porni şi ea pe un joc cât o ţineau puterile. Şi începu un chiot şi un joc ! Pasărea cânta aşa de cu foc că sta să se rupă în bucăţi nu alta ! Şi cu cât cânta ea mai aprins, cu atât mai pătimaş jucau femeile.
...Acasă rămăsese numai unchiaşul, cătrănit, că trebuie să-i vinămirii şi oaspeţii şi că toate femeile care se duseseră la izvor parcă intraseră în pământ: şi soţia, şi fetele, într-un cuvânt, toate. Să plesnească de ciudă, nu alta ! În sfârşit, afurisind lumea întreagă, apucă un bici în mână şi-şi zise:
''-Aşteptaţi numai oleacă că dau eu de voi !''
...Şi porni în goană pe drumul spre izvor, înfuriat nevoie mare. Bătrâna, cât ce-l văzu, îşi puse mâinile în şoldurişi, tot jucând, începu să cânte:
''Unchieşule, intră-n horă !''
...Unchieşul intră în horă şi începu şi el să joace în dreapta şi în stânga, cântând într-una.
...Se făcu un aşa tărăboi că pasărea colibri s-a uitat la toată hărmălaia asta, a bătut din aripioarele ei muiate în curcubeu şi a zburat.
...Într-o clipă, samba s-a sfârşit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu