Poveste cu un negru şi un pui de leu ...

... tot din minunatele basme/poveşti (citite şi răscitite de atâtea ori de mine - când eram mititică şi apoi mai mare ...) cuprinse în cartea autoarei, cândva Eugenia Adam Roşca - ce este acum Eugenia Adams-Mureşanu - crispedia.ro   ...
    
                      

                                    
                                                  Poveste cu un negru şi un pui de leu 

 Trăia odată, demult, un împărat înţelept care-şi făcuse obicei să umble singur prin ţările străine, neluând cu sine decât un toiag. Şi se umpluse palatul lui de-o mulţime de daruri aduse din ţările pe care le cercetase, încât nu mai avea loc unde să le ţină. Dar erau tulburaţi adânc ochii împăratului de nişte lacrimi cât boabele de mărgean care stăteau animate, ziua-noaptea, în ei. Din osul lui, acum bătrân, nu răsărise nici un vlăstar, şi pomul vieţii se usca. Şi tânjea împăratul, cum tânjeşte cerbul cel însetat după apa de izvor, să găsească un suflet curat care să-i înfrunzească pomul, pomul cel uscat şi bătrân al vieţii.    

   Dar să lăsăm trâmbiţele să răsune, pe zidurile cetăţii, şi poporul să ureze bun venit înţeleptului împărat, care tocmai se întorcea din ţara Egiptului. Şi, urmărind povestea, să intrăm în marea sală a tronului, plină de sfetnici şi curteni îmbrăcaţi în veşminte de sărbătoare. Să căutăm cu ochii pe cel ce stă în frunte, pe întâiul dintre sfetnici, căruia, în taină, i se zice ''Colţi de Lup''. Într-adevăr, doi colţi lungi ies afară, de o parte şi de alta a gurii, înfipţi în buze, făcându-l să semene mai curând cu o fiară decăt cu un om. Iar dacă vom citi pe figura lui, vom afla că e foarte mulţumit de sine, după felul cum îşi piaptănă cu degetele tortul spălăcit al bărbii.     

   Şi acum, tăcere!

   Împăratul s-a ridicat din jilţul său de aur. Deasupra tronului, un vultur uriaş de marmoră, ai cărui ochi erau încrustaţi cu rubine şi perle, ţine aripile larg deschise.

  -Preacinstite şi alese feţe, începu el rar de tot. Cel veşnic m-a învrednicit să mă întorc sănătos din ţara Egiptului, unde am fost să-l văd pe prietenul meu, faraonul...

  -Ne bucurăm, ne bucurăm! spuse cu un singur glas mulţimea mare de sfetnici şi curteni, făcând cu toţii temenele adânci până la pământ.

  -Şi ce n-am văzut? Am văzut havuzuri minunate şi temple de aur, continuă împăratul, mângâindu-şi barba rară de culoarea cenuşei. Am străbătut ţărmurile roditoare ale Nilului şi deşertul...Am văzut, în sfârşit, marile minuni ale lumii, născocite de mintea omenească, piramidele...

  -Ne bucurăm! şopti oastea de sfetnici şi curteni.

  -Şi, la sfârşit, m-am gândit zece zile şi zece nopţi, ce să-mi aleg din ce-am vazut pe pământul mănos al iubitului meu prieten, faraonul, care voia cu orice preţ să-mi dăruiască ceva la despărţire...Şi-atunci, m-am dus pe ţărm şi-am stat smerit în faţa soarelui, când se ridica din apă ca un bulgăre de aur roşu. Dar soarele, ostenit, nu mi-a răspuns nimic! Şi-am întrebat luna, scotocind cu ochii în peşterile ei de sidef, dar luna şi-a întors faţa de la mine şi a râs! Şi mi-am aruncat ochii departe, departe, spre nisipurile aprinse ale pustiului fără sfârşit. Dar nici de acolo nu mi-a venit răspunsul la întrebarea faraonului: ce dar mi-am ales...   

   Stătea multimea de sfetnici şi curteni ca pe jar. Aşteptau cu totii, nerăbdători, cuvintele împăratului care părea plecat undeva foarte departe.  

  -Ce puteam să-mi mai doresc? grăi el, parcă răspunzând gândurilor care-l frământau. Nimeni nu mi-ar fi putut da ce mi-aş fi dorit!  Dar iată că însuşi faraonul hotărâ ce dar să-mi facă, căci îmi dădu ca rob un negru şi un pui de leu...

   Bătând în palme de trei ori, împăratul porunci unui slujitor să aducă negrul şi puiul de leu în sala tronului.

   Din nou se lăsă o tăcere de puteai număra răsuflările. 

  -Şi acum, preacinstiţi sfetnici şi curteni, grăi mai departe împăratul, să vă povestesc ce mi s-a întâmplat...Într-o zi, străbătând deşertul, fui prădat de nişte tâlhari care erau cât pe-aci să mă răpună, încât aş fi rămas pentru totdeauna în adâncul pustiului dacă nu m-ar fi scăpat  de la moarte aceşti doi prieteni. Se vede că nu m-a părăsit steaua norocului meu...De aceea, iată ce am hotărât: de astăzi înainte tânărul negru va locui în odăile cele mai frumoase ale palatului şi la adunări va şedea în jilţul cel de argint, lângă al meu...  

   Tăcerea fu întreruptă de vorbirea  sfetnicului cu colţi de lup:

  -Vai de mine, Măria ta! Tocmai un harap să şadă într-un loc de cinste, cum e jilţul de argint? Unde s-a mai pomenit aşa ceva?  

   Şi-şi frecă mâinile să şi le sfarme, spunându-şi în sine că împăratul nu-i în toate minţile şi într-o zi l-ar putea face pe robul negru chiar primul sfetnic al tronului.

   Dar ceilalţi sfetnici şi curteni, care, pesemne, se săturaseră şi ei de Colţi de Lup, şi le-ar fi părut bine să-i ia altul locul, glăsuiră bucuroşi:

  -Fie după cum doreşti, Măria ta!

   În clipa aceea apăru în sala tronului tânărul negru cu puiul de leu. Văzând atâta lume strânsă, puiul de leu mârâi surd, ridicându-şi mândru capul. Apoi se apropie de împărat şi începu să-i lingă mâna...

   Sfetnicii şi curtenii priveau îngroziţi. Îi speriase aşa de rău puiul de leu că li se zgâlţâiau bărbile ca bătute de vânt.  Văzând însă că fiara nu făcea nimănui nici un rău, le mai veni inima la loc. 

   Împăratul porunci să înceapă petrecerea cu muzică şi dans. Intrară dănţuitorii şi saltimbancii şi jucară pe ritmul dulce al flautului şi alăutei. Apoi se aşternură mesele şi cu toţii se ospătară din belşug, închinând în sănătatea măriei sale, împăratul. 

   Doar Colţ de Lup privea cu ochi vicleni dintr-un ungher. Nu ştia încă ce are de făcut, dar simţi că i-a crescut dintr-o dată o gheară. Însă o ţinea blând la piept şi îşi pieptăna cu ea, după cum avea obiceiul, tortul rar şi aspru al bărbii.   

                                                      *

   Nu trecu mult şi împăratul se îmbolnăvi de boală cumplită, necunoscută. Veniră toţi vracii de la curte şi-l cercetară, dar nici unul nu-l putu vindeca. Văzând împăratul că stă cu amândouă picioarele în groapă, fu foarte îngrijorat de ce se va alege din marea lui împărăţie, neavând urmaşi. Porunci să se bată tobele în toate cetăţile şi să se dea de ştire că cine-l va vindeca, drept răsplată va fi cântărit în aur. 

   Auzind aceasta, o mulţime de vraci veniră din toate colţurile ţării şi-şi încercară ştiinţa. Dar degeaba! Toate leacurile cele mai renumite nu-i ajutară nimic împăratului, ba din zi în zi slăbea tot mai tare, încât ajunse numai piele şi oase.

  Cănd iată că tânărul negru se înfăţişă la patul împăratului unde se strânseră curtenii şi sfetnicii, în frunte cu Colţi de Lup, şi, spre uimirea tuturor, grăi:

  -Măria ta, ştiu o piramidă uriaşă la marginea deşertului, unde se află ascunsă o doctorie minunată care vindecă într-o clipă orice boală...

   Ochii împăratului începură să strălucească de bucurie la gândul că mai poate fi nădejde să se facă sănătos. Dar Colţi de Lup râdea în sinea lui de cuvintele ''harapului'', căci oricine avea ochi putea să vadă că zilele împăratului erau numărate, şi el socotea că negrul voia să folosească prilejul, să plece şi să nu se mai întoarcă.   

  -Du-te cu bine, încuviinţă, blând, împăratul, dar nu mă lăsa să aştept prea mult...Şi-i făcu un semn din cap, de rămas bun.

   Negrul îngenunche şi sărută mâna împăratului, apoi, fără să mai zăbovească, plecă în grabă la drum, însoţit de puiul de leu.  

   Şi merseră ei cale lungă, hrănindu-se cu ce se întâmpla şi, din când în când, odihnindu-se la umbra unui palmier.              

   Iată ca, după o vreme, ajunseră aproape de piramide. Negru le cunoştea prea bine, căci deseori umblase cu vreunul din mulţii lui stăpâni prin preajma lor. Începu să-şi frământe mintea, ce să facă spre a-şi îndeplini gândul pentru care venise până aci. 

   Puiul de leu îl văzu trist şi-l întrebă:

  -De ce eşti îngrijorat, stăpâne?     

  -Mă gândesc cum să scot Apa Vieţii din cea de a treizecea a piramidei celei mari, îi spuse negrul. Căci intrarea e păzită de cei mai aprigi oşteni ai pustiului.

  -Las' pe mine, stăpâne, zise puiul de leu. De străjeri te scap într-o clipă. Gândeşte-te mai bine la ce vei face după aceea.  

   Şi unde răcni o dată puiul de leu de se cutremură văzduhul şi, măre, apărură din taina deşertului trei lei-paralei, cu coamele lungi numai pară şi flăcări, plini de spumă la gură.               

  -Porunceşte, stăpâne, grăiră fiarele.

   Puiul de leu le spuse de ce e vorba şi le ceru ajutor. Şi unde nu se aruncară cu toţii ca fulgerul, drept spre piramida uriaşă, care ascundea leacul tămăduitor, şi unde nimeni nu putea să pătrundă din cauza acelor paznici straşnici. Dar când văzură aceştia alaiul de fiare sălbatice, coamele numai pară şi flăcări, limbile roşii răsucite între colţii puternici, ce să mai spun? Într-o clipă se retraseră cu toţii prin unghere uitând şi de suliţi, şi de arcuri, şi de săgeţi, şi de faclele mari, aprinse, pe care le ţineau în mâinile ridicate. Spaima fu atât de mare încât nici nu mai răsuflau. Şi în fiecare încăpere pe unde trecea negrul cu alaiul de lei, toate străjile încremeneau de spaimă, prefăcându-se în stane de piatră.

   Ajunseră la o încăpere în care era o apă mare, neagră ca smoala, care bolbocea scoţând aburi de pucioasă. Dar leii făcură o săritură uriaşă şi ajunseră de partea cealaltă. Puiul de leu îşi trecu stăpânul spunându-i să se urce în spinarea lui. Merseră apoi printr-o altă încăpere în care ardea un sâmbure de foc atât de grozav, încât dacă îl priveai cu ochii liberi îţi pierdeai vederea. Negrul îşi rupse cămaşa şi cu fâşiile ei legă ochii leilor până ajunseră în partea cealaltă. În sfârşit intrară prin cămări pline cu perle, cu bucăţi de aur şi diamante mari cât oul de struţ. Dar negrul nici nu se uită la toate aceste bogăţii, grăbind către cea de a treizecea încăpere.

   Deodată, la lumina unei facle, zări o firidă săpată în peretele de piatră, şi-n firidă o sticlă mică de cleştar, cu o apă curată ca lacrima. Nu putea fi vorba decât de Apa Vieţii! Găsise! Împăratul, stăpânul lui, era salvat!

   Întinse mâna să ia sticla. Dar nici n-o prinse bine, că sticla scoase un clinchet de parcă un clopoţel ar fi sunat speriat. Cineva-i smulse din mână sticla şi o puse la loc, în firidă.

  -În numele vieţii! strigă el atunci, cu voce puternică. Vreau leacul minunat care tămăduieşte orice boală!

  -Cine eşti tu? întrebă un glas care parcă venea din mormânt. Cine eşti de-ai îndrăznit să pătrunzi prin piatră în taina noastră.

  -Un om! răspunse negrul, crezând că-i vorbeşte paznicul care ţinea torţele aprinse în mâinile ridicate. Dar nu, nu vorbise el. Acesta rămăsese încremenit ca şi ceilalţi oşteni pe unde trecuseră, îmbrăcat într-un colb gros, cenuşiu.

   Întinse din nou mâna ca să ia sticla de cleştar dar din nou i-o smulse cineva nevăzut şi glasul din mormânt vorbi:

  -Ha, ha! Crezi că vei putea să pui mâna pe Apa Vieţii? De mii şi mii de ani n-a reuşit nici un pământean să smulgă pietrei acest leac preţios de care oamenii au atâta nevoie. Nimeni, ai auzit? Căci scris este în hrisovul de la temelia noastră ca piatra să zdrobească pe omul care va cuteza  să se atingă de ea! 

   Atunci, ca prin vis, tânărul îşi aduse aminte de o poveste veche, care spunea că dacă vreun om va încerca să răpească acest leac, va plăti cu preţul vieţii, căci zidurile îl vor înghiţi.

   Ridicând amândouă mâinile, tânărul strigă de se cutremurară zidurile:

  -Pietre ucigaşe! Pentru cine păstraţi Apa Vieţii, dacă nu vreţi ca oamenii să se bucure de ea? Iată, mie nu mi-e frică de blestem.

   Un zid gros din faţă se înclină atunci, ameninţător, spre el, ca un munte mişcător. Tânărul simţi că-l atrage o putere care creştea tot mai tare, ca şi cum s-ar fi pornit să sufle un vânt cotropitor. Părea că toate se clatină în jur şi în curând zidul se va prăbuşi peste el. Când, deodată, un gând îi trecu negrului prin minte: nu era singur! Prietenii lui, leii, nu-l vor lăsa. Şi teama care îl cuprinsese o clipă se risipi îndată.   

   Cu iuţeala fulgerului smulse sticla de cleştar din firidă şi o ascunse în gura puiului de leu. Şi minune! Zidul ameninţător se trase inapoi şi vuietul vântului cotropitor se stinse. Doar facla ardea viu în mâinile paznicului încremenit. Fugind, negrul se înapoie, cu leii după el, prin încăperile nesfârşite şi mute, pe sub ochii de gheaţă ai paznicilor îmbrăcaţi în colbul acela cenuşiu şi gros, lăsând în urma lor o tăcere de mormânt. 

   Ajungând afară, se despărţi de leii-paralei cu coamele lungi numai pară şi flăcări şi, urmat de puiul de leu, goni ca vântul înapoi. Căci simţea tânărul că dacă ar mai zăbovi cât de puţin, nu l-ar mai găsi pe împărat în viaţă!   

                                                      *

   Şi, într-adevăr, aşa era. Văzând împăratul că i se apropie sfârşitul, chemă pe toţi sfeşnicii în jurul lui, dându-le cele din urmă poveţe. În sfărşit, Colti de Lup răsufla uşurat! Niciodată nu-şi mângâiase atât de mulţumit, ca acum, tortul spălăcit al bărbii. Împăratul, al cărui os rămăsese fără urmaş, desigur îi va oferi lui scaunul împărătesc. Era de neam ales şi venea primul la rând. Se şi gândea ce bine se va simţi în jilţul de aur, ca vulturul acela uriaş, deasupra...

  Tocmai se pregătea împăratul să iscălească hrisovul şi să pună pecetea cu inelul, când intră negrul cu puiul de leu!         

 -Stăpâne, zise tânărul îngenunchind, iată, ţi-am adus leacul care vindecă orice boală! Şi, mai având atâta putere decât să scoată din gura leului sticla de cleştar şi s-o întindă împăratului care arăta ca o umbră, căzu jos pe covorul moale: era leşinat de foame şi osteneală.

  Tremurând, împăratul luă sticla şi-şi atinse buzele de Apa Vietii. Într-o clipă prinse asemenea puteri că ceru să i se aducă ciubucul...Apoi porunci să li se dea de mâncare celor doi, iar tânărul negru să fie îmbăiat şi uns cu uleiuri mirositoare, apoi îmbrăcat cu veşminte scumpe, şi cântărit în aur.

  Dar Colti de Lup, ce făcea? 

  Dintr-o dată se prăbuşi o nădejde în el şi simţi că îşi va înfige gheara cât de curând în harapul cel îndrăzneţ care îi stricase toate socotelile. Împăratul se însănătoşise, şi el, Colţi de Lup, rămăsese cu hrisovul neiscălit. Cei doi colţi lungi care stăteau ieşiţi în afară, de o parte şi de alta a gurii, muşcară, de ciudă, buzele până la sânge.

  Dar pe loc îşi făcu un plan de răzbunare.

  În chiar ziua aceea, se strecură cu dibăcie în iatacul împăratului şi-i fură sticla cu Apa Vieţii. Şi astfel leacul adus din fundul piramidei ajunse în mâinile lui Colţi de Lup.

  Curând, împăratul descoperi lipsa sticlei cu leacul vindecător. Smulgându-şi părul şi barba de supărare, porunci îndată să se facă cercetări amănunţite, făgăduind o răsplată nemaipomenită aceluia care va aduce înapoi Apa Vieţii, precum şi pedeapsă cruntă vinovatului, oricine ar fi fost el.

   Aflând cele întâmplate, tânărul negru, îmbrăcat în veşminte scumpe, stătea în camera lui scufundat în tot felul de gânduri. Presimţea el cam cine ar fi putut fura Apa Vietii, dar nu avea nici o dovadă. Când, deodată, împăratul, însoţit de curteni şi ostaşi, dădu buzna peste el. 

  -Priveşte, Măria ta, spuse Colti de Lup, iată, hoţul! şi îl arătă cu degetul pe negru.

  -Vai ţie! strigă împăratul, tremurând de mânie. Te-am aşezat în jlţul de argint, te-am cântărit în aur şi nu ţi-a fost destul?

   Tânărul rămase ca încremenit. Nici prin gând nu-i trecea că împăratul ar fi putut bănui o singură clipă că tocmai, el, care adusese din fundul piramidei Apa Vieţii, îi furase acum leacul.

  -Iată, am descoperit-o! spuse atunci Colti de Lup, făcându-se că scoate de undeva sticla cu Apa Vieţii.    

  -Nemernicule! strigă atunci negrul, prinzându-l de incheietura mâinii şi strângându-l ca într-un cleşte. Eu sunt hoţul? Spune adevărul, că de nu, dau drumul leului şi praf te face!

   Leul, care nu se despărţea nici o clipă de iubitul lui stăpân, începu să mârâie, deschinzându-şi fălcile puternice, gata să-l înşface pe primul sfetnic.

  -Iertare, Măria ta, iertare! strigă cuprins de groază Colţi de Lup, căzând la picioarele împăratului. Dar acesta făcu un semn şi străjile îl ridicară pe Colţi de Lup zăvorându-l       în cea mai adâncă temniţă.

    Apoi, împăratul, scoţându-şi din deget inelul cu pecete, spuse tânărului negru:

  -Primeşte, credinciosul meu prieten, în semn de recunoştinţă, acest inel. De astăzi înainte vei fi sfătuitorul meu cel mai de seamă...

  -O, Măria ta, răspunse negrul, mă iartă că nu pot să primesc inelul! Ai fost bun cu mine şi n-am dus lipsă de nimic. M-ai cinstit cum nici n-am visat, aşezându-mă de-a dreapta ta, în jilţul de argint. Mi-ai dat bogaţii nemăsurate, cântărindu-mă în aur! Acum, pentru că ţi-am regăsit leacul minunat, vrei să mă socoţi sfătuitorul tău cel mai de seamă...Eu însă îţi cer ceva mult mai de preţ decât orice cinste sau avuţie mi-ai da... 

    Împăratul rămase uimit. Cum, nu-l răsplătise îndeajuns? Rosti atunci cu voce tristă:

  -Credeam să fii cel mai însemnat om din împărăţie. M-am înşelat! Spune-mi însă ce-ţi mai pot dărui şi voi porunci să ţi se împlinească dorinţa pe loc.

  -Iartă-mă, Măria ta, zise negrul. Văd că plângi. Dar nu-ţi cer decât ce mi se cuvine. Îţi cer ceea ce au şi păsările, şi fiarele sălbatice: dă-mi libertatea!

   Deşi la aceasta nu se aşteptase, înţeleptul împărat răspunse cu blândeţe:

  -Înapoiază-te în ţara ta! Douăsprezece cămile te vor însoţi, ducând darurile pe care ţi le voi da. Dar, iată, am şi eu o rugăminte pe care aş vrea, la rândul tău, să mi-o îndeplineşti...

  -Porunceşţe, Măria ta, zise negrul.

  -În acest inel, grăi împăratul. Îngroapă-l undeva în nisipul fierbinte, sau aruncă-l în mare, ca nimeni să nu mai ştie de el. Abia atunci nu-mi va mai fi ruşine c-am putut să uit că păsările şi fiarele sunt libere, iar tu --  un om -- nu erai.

   Şi negrul făcu întocmai.

                                (Eugenia Adam Roşca, 1967)