Drumul ascuns...

... în sobă arde focul şi căldura din casă mă duce cu gândul la copilărie şi la minunata lume a poveştilor ... ce poate fi mai plăcut acum, în Ajunul Crăciunului, decât o poveste... şi aşa încep transcrierea aici din minunatele basme/poveşti (citite şi răscitite de atâtea ori de mine - când eram mititică şi apoi mai mare ...) cuprinse intr-o carte pe care cu drag am păstrat-o până acum (împreună cu alte zeci de cărţi, în biblioteca mea cu care mă mândresc...) - şi al cărei autoare, cândva numită Eugenia Adam Roşca, am descoperit de-abia acum, peste atâţia ani, că este ... Eugenia Adams-Mureşanu - crispedia.ro 

                                 Drumul ascuns

         A fost odată ca niciodată, pe când pietrele cântau şi animalele glăsuiau. A fost pe lume o fată care n-avea nici un nume. Odinioară, pe când abia văzuse lumina zilei, cineva crud şi hain o lăsase pe prispa unei case într-un vârf de munte. Vezi că ştia omul cel rău că acolo trăieşte o babă sărmană cu suflet bun care o va creşte. Aşa şi făcu femeia, dar iată că uită să-i pună un nume! O învăţă să toarcă şi să ţeasă, dar tocmai când fata ajunse de măritat, baba muri. Şi astfel ea rămase singură, cum e cucul în pădure, cum e tufa cea de mure...

         Şi era atât de frumoasă fata fără nume că veneau păsările pe umerii ei şi-i cântau la ureche. Se opreau din fugă pârâiaşele ca să-i scalde picioarele. Ba se-ndrăgosti de ea soarele şi pe unde trecea fata, se agăţa de cosiţele ei aurii. Şi tot dezmierdându-i părul care ajungea până la glezne, i-l făcu atât de strălucitor încât semăna cu o flacără lungă.

         Dar ce să spun de ochii ei? Când fata îşi ridica pleoapele, ţâşneau scânteieri de mărgăritare, încât se îndrăgostiră şi stelele şi luna de ea...
         Şi-avea fata fără nume un dar rar de tot, care sta ca o taină pecetluită. Dar vouă am să vă spun taina: putea să priceapă graiul animalelor şi să se facă înţeleasă de ele. Un lucru însă nu ştia fata fără nume, căci baba, murind, uitase să i-l arate: nu cunoştea  drumul care duce spre oameni...  

         Era harnică fata dezmierdată de soare şi stele. Cu un fus mic ştia să toarcă fire subţiri ca razele de lună, iar cu o suveică, tot mică, putea să ţeasă borangicuri străvezii ca aerul. Dar era tristă sărmana şi-i cădeau lacrimile pe obraz ca o ploaie de gheaţă. Vezi, se săturase să mai stea singură în căsuţa aceea de pe vârful muntelui şi nu mai avea poftă nici să mai toarcă, nici să mai ţeasă!

         Într-o seară aruncă în traista de după uşă fusul, suveica şi marama la care lucra, şi ieşi pe prispă să stea de vorbă cu luna.

 - Ştiu, măicuţă dragă, că ai să mă înţelegi! îi zise ea. Urâtul mi-a împânzit toate gândurile şi dacă mai stau în singurătatea aceasta ai să mă găseşti moartă! Vreau să trec dincolo de poarta poienilor, dincolo de urma copitelor de cerbi...Vreau să găsesc drumul care duce spre oameni...

         Luna ştia ce înseamnă dorul de ducă. Doar şi pe ea o apuca în fiecare seară urâtul şi trebuia să plece, să se plimbe peste întunericul pământului, în straiele ei minunate de borangic. Însă ea era departe şi n-o putea ajuta!

         Dimineaţa, fata îşi luă rămas bun de la căsuţă şi de la fiecare pom şi floare. Şi pomii şi florile se-ndoiră până la pământ de durere, vărsând lacrimi amare, bine ştiind că de-acum înainte nimeni nu va mai îngriji grădina. Când să plece, fata simţi o mireasmă puternică de busuioc, ridicându-se din pământ, ca un abur cald. Vezi că tocmai floarea aceasta îi plăcea ei mai mult cum miroase...Îşi desfăcu părul şi împleti în cele două cozi groase câteva fire din busuioc. Apoi îşi încălţă opincile, îşi îmbrăcă iia împodobită cu ţinte şi fota din ţesătură de aur. Şi nu uită să-şi ia traista de după uşă, în care avea merindea, fusul, suveica şi marama neisprăvită.

          Merse cât merse fata până ajunse la o răspântie de unde porneau mai multe cărări. Pe care să apuce? Zări un drum minunat, ca un pârâiaş de lapte, şi porni veselă pe el. Deodată-i închiseră drumul o mulţime de stânci care semănau cu nişte arătări ciudate. Unele aveau chip de păsări, altele de animale, iar câteva semănau cu baba care o crescuse. Şi păsările de piatră, şi animalele de piatră, şi babele de piatră începuseră să se mişte, vorbindu-i cu glas răsunător:

 - Vino pe aripile noastre de cremene, vino pe spinările noastre de steiuri, vino pe umerii noştri de stâncă...Şi chipurile ciudate se aplecau spre ea, strigând-o tot mai tare.

 - O, glasuri din pietre! răspunse fata. Nu pot să vă ascult! Eu caut drumul acum care duce spre oameni...

          Şi vru să se îndepărteze, dar stâncile se dădură la o parte şi se deschise o poartă înaltă şi o mulţime de mâini se întinseră spre ea. Şi, vai, ce văzu! Mâinile toate aveau degete de piatră! Se dădu câţiva paşi înapoi, dar glasurile tânguitoare o făcură să se oprească.

  - Vino în peştera noastră! Noi suntem stâncile cântătoare din Muntele Alb, care-ţi vom cânta mereu acest cântec sălbatic, de piatră, ziceau stâncile.

  - O, stânci cântătoare, răspunse fata, n-am să uit niciodată cântecul vostru, dar trebuie să plec, mă cheamă drumul ascuns care duce spre oameni!

  - N-ai să mai pleci! ţipară stâncile cântătoare. Nimeni care s-a urcat până la noi nu s-a mai întors. Nici păsări, nici oameni, nici animale. Tot ce vezi sunt chipurile lor, care-au rămas pentru totdeauna în piatră!

  - O, stânci cântătoare, arătaţi-mi drumul ascuns care duce spre oameni! strigă fata, căzând în genunchi.

          Dar stâncile cântau mai departe, tot mai tare, tot mai tare, şi nimic nu se auzea decât cântecul răsunând de jur împrejur. Când, deodată, o pasăre mare, neagră, se lăsă chiar la picioarele fetei.

  - Nu te teme, fată bună, vorbi pasărea. Fie-ţi milă şi ajută-mă! La rădăcina gâtului, în colanul de pene, am înfiptă o săgeată. Scoate-mi-o să se scurgă sângele şi să pot muri, căci mari sunt chinurile ce le îndur.

          Fata scoase cu grijă săgeata, dar nu lăsă săngele să se scurgă ci făcu o legătură cu o batistă a ei şi vulturul se însănătoşi.

  - Îţi mulţumesc, fată bună, zise vulturul. Spune-mi ce răsplată vrei pentru binele ce mi-ai făcut?

  - Ceea ce vreau eu nu poţi tu să-mi dai, zise fata cu tristeţe. Caut drumul spre oameni, dar stâncile acestea m-au prins şi nu mai pot ieşi de aici!

  - Sunt Regele Vulturilor, grăi pasărea. Suie-te pe spinarea mea şi te voi scoate la marginea pietrelor.

          Şi fata băgă de seamă că vulturul avea clonţul de argint. Ea făcu aşa şi vulturul o duse în zbor lin până la marginea pădurii. Apoi smulse o pană din aripă şi o dădu fetei.

  - Ia-o, îi zise el, şi dacă vei avea nevoie de mine, aruncă pana în vazduh.

          Fata puse bine pana pe fundul traistei şi porni mai departe. Şi merse ea, şi merse, prin codrul cel adânc, lovindu-se de cioturi bătrâne acoperite de iarbă şi muşchi, sau căzând uneori în tot felul de gropi ascunse. Ziua se deschideau printre copaci ferestre, lăsănd să se vadă luminişuri tainice, unde nu pătrunsese picior de om. În timpul nopţii se oprea ca să se odihnească pe câte un pat de frunze sau în vreo scorbură. Şi iarăşi merse, şi merse, dar tocmai când credea că va ajunge la un liman băgă de seamă că se află tot în locul de unde plecase. Ostenită, se opri într-o poieniţă minunată, unde parcă cerul se lăsase jos de tot, culcându-se pe iarbă...Deodată auzi un glas plângător ca un muget blând. Fata—cunoscând graiul animalelor—îşi dădu seama că cineva cere ajutor. Se-ndreptă spre locul din frunziş de unde venea mugetul şi ce văzu? Un cerb mare de tot, alb ca zăpada, stătea cu coarnele încâlcite între nişte crengi stufoase. Pesemne, alergând, cerbul se încurcase în crengăria aceea şi acum nu mai putea ieşi.

  - Îndură-te, grăi cerbul în limba lui, şi ajută-mă să ies de aici!

          Fata dădu la o parte mulţimea de crengi care parcă fuseseră împletite cu mâna în jurul coarnelor cerbului, şi-l slobozi din strânsoare. Atunci văzu că în frunte cerbul avea o piatră nestemată care lucea ca o stea...

  - De ce-ţi luminează aşa fruntea? întrebă fata uimită.

  - Ca să vezi mai bine drumul pe care să mergi, răspunse el, clătinându-şi pădurea albă de coarne.

          Atunci ea înţelese că cerbul cu stea în frunte îi cunoştea gândurile şi că de-acuma nu va mai fi singură pe lume. Şi merseră ei aşa, prin tăcerea codrilor, călcând peste valuri de iarbă, hrănindu-se cu ce se nimerea. Când obosea, fata se urca pe spinarea cerbului, iar când lui i se umezea fruntea, ea ştia că-i obosit şi atunci se odihneau amândoi pe pajiştea verde...Dar iată că, într-o noapte, le apăru în cale o babă urâtă, îmbrăcată toată în petice, şi cu nişte câlţi în loc de păr. Dintre buzele lăbărţate se iveau doi colţi lungi. Fata mai văzu că are în mână un toiag negru, încârligat, care nu era altceva decât un şarpe. Pasămite era Spaima Pădurii care se luase pe urmele lor de când intraseră în împărăţia ei.

  - Cine eşti şi încotro mergi? întrebă baba îndulcindu-şi glasul.

  - Caut drumul ascuns care duce spre oameni... N-ai vrea să mi-l arăţi? zise fata. Căci neavând nume, ce putea să-i răspundă?

         Baba, ca babele, cu toane. Stătu pe gânduri, apoi zise:

  - Bucuros, dar mai întâi să-mi slujeşti, că doar nu-i vrea pe degeaba. Am nişte cânepă, să mi-o torci!

         Fata primi învoiala. Baba se vârâ într-o scorbură mare şi adâncă unde îşi avea vizuina. Fata intră după ea şi cerbul rămase afară. <<Aha, te-am prins, îşi zise baba când o văzu înăuntru. Întăi părul şi apoi ochii.>> Căci avea baba cea afurisită, într-una din multele ei scorburi, o fată urâtă foc, cu ochii bulbucaţi cât cepele, şi părul ca ţepii ariciului. Se făcuse pocitania de măritat, dar cine şi-ar fi luat o aşa nevastă? Vezi, baba îşi făcuse un plan de cum zărise părul şi ochii fetei minunate, gândindu-se că ce bine i-ar sta hâdei cu podoabele acestea...

         Luă Spaima Pădurii nişte cânepă numai hoaspe, o strânse caiere, dându-le să le toarcă.

  - Când isprăveşti cânepa, atunci îţi arăt drumul, îi zise ea.

         Fusul era însă bont şi nu se învârtea, iar cânepa lemnoasă nu se răsucea în fir. Dar fata luă fusul cel mic din traistă şi cu degetele ei subţiri, tot înmuindu-le în gură, începu să toarcă de zor. Ba făcu şi un cântec:

                   Toarce, fusule, cu foc

                    Şi-mi adu pe drum noroc...

         Baba, cocârjată, se făcea că deretică prin scorbură, tot boscorodind.Într-un tărziu, veni cu ceva de-ale mâncării, dar fata nici nu voi să se uite la bucate, atât de grăbită era să iasă mai repede de acolo. Lucra înainte cântând:

                   Toarce, fusule, cu foc

                    Şi-mi adu pe drum noroc...

         Şi isprăvi de tors toată cânepa babei.

- Ei, acum, arată-mi drumul spre oameni, zise ea.

- Ba să mai aştepţi niţel, răspunse baba, că sunt tare bătrână şi nu văd noaptea. S-ar putea să-ţi arăt calea greşit. Mai bine să ne culcăm şi să tragem un pui de somn până dimineaţa, pe urmă om vedea.

             Se culcară, baba pe laviţă, iar fata pe paie, într-un colţ al scorburei. Fata, obosită, adormi într-o clipită. Atunci, cu o foarfecă mare, zgripţuroaica încercă să taie cosiţa. Foarfeca însă scrâşni tare, ca nişte măsele care vor să spargă pietre şi nu putu tăia părul de aur. Ce se întâmplase? Busuiocul împletit în cosiţă, când plecase de acasă, o apără pe fată.

         Dimineaţa fata zise:

- Acum, arată-mi drumul ascuns care duce spre oameni, cum ne-a fost vorba. Eu mi-am ţinut făgăduielile!

           Baba nu avu încotro. Dar, şireată cum era, nu-i arătă drumul adevărat ci o potecă plină de gropi şi primejdii care ducea la o altă scorbură, locuită tot de ea. Fata plecă şi, cu ajutorul cerbului, care lumina calea cu steaua din frunte şi sărea sprinten peste pâraie şi gropi, ajunse în faţa unei căsuţe din bârne de stejar. Bătu fata la uşă şi în prag apăru o băbuţă cu părul alb, îmbrăcată de sus până jos din frunze de stejar. Parcă răsărise dintr-o buturugă. Pasămite Spaima Pădurii se schimbase aşa ca să n-o cunoască fata.

- Bun venit, zise ea, cu voce blândă. Ce vânt te aduce până la mine?

- Caut drumul ascuns care duce spre oameni, o lămuri fata bucuroasă c-a dat de-o bătrânică aşa de binevoitoare. N-ai putea să mi-l arăţi?

- Ba pot, draga mămuchii, zise bătrâna. Dar mai întâi să-mi lucrezi ceva, că pe degeaba nu ţi-l arăt. Am nişte tort de cânepă, să mi-l ţeşi...

         Fata, nebănuind nimic, alergă într-un suflet la război. Dar suveica era aşa de mare şi de grea că abia aluneca printre fire. Atunci scoase repede suveica cea mică din traistă, şi unde porni să ţeasă de se cutremura războiul! Făcu şi de această dată un cântec pe măsura gândului ei:

               Fugi suveică, fugi cu foc

                   Şi-mi adu pe drum noroc...

         Baba, necăjită rău! Fata ţesea valuri de pânză de parcă-i erau mâinile fermecate...Se făcu seară şi fata se culcă. Atunci baba luă repede o custură mare, ascuţită, şi dădu să taie cosiţa cea aurie. Taie dacă poţi! Oare degeaba împletise fata în păr firele de busuioc când plecase în lume? Dimineaţa fata se sculă voioasă şi-şi ceru plata. Dar baba scormoni în mintea ei de vrăjitoare,  urzind alt plan: dacă nu poate nicidecum să taie părul, măcar ochii să-i scoată! Şi, ieşind pe prispă, arătă fetei  o cărare spre inima codrului. Fata, de bună credinţă, mulţumi, şi suindu-se în spinarea cerbului, porni mai departe.  

         Merseră cei doi prieteni pe cărarea arătată şi ajunseră la un ochi mare, negru, de apă tulbure, cu mâl împrejur, unde înotau nişte flori albe. Fetei îi plăcură atât de mult încât intră în apă până la genunchi şi întinse mâna spre una din flori. Atunci un rac negru, uriaş, cu nişte foarfeci fioroase, se năpusti asupra ei vrând s-o înhaţe. Dar cerbul era aproape. El se repezi ca vântul şi, luând în coarne racul, îl aruncă atât de sus încât, atunci când căzu pe pământ, se făcu numai fărâme. Şi mai merseră ei cât merseră şi deodată se porni un vânt cumplit, încât toate incepură să vuiască în jur. Uitându-se în urmă, fata o zări pe zgripţuroaică fugind după ei, călare pe căţelul pământului. Fugea cerbul, dar zgripţuroaica alerga mai repede. Gata-gata să-i ajungă, îi ardea cu cu răsuflarea ei. Atunci fata scoase marama şi o aruncă în urmă. Şi îndată se făcu o ceaţă atât de groasă încât baba nu mai putu să-i urmărească. Dar scorpia se prefăcu într-o pasăre de pradă şi le luă iar urma. Fugea cerbul, dar nici pasărea nu se lăsa. Aşa că iar simţi fata un foc în dreptul inimii, care îi curmă şi răsuflarea. Apoi crescu aşa de tare focul că se încinse tot aerul ca de-o vâlvătaie. Se apropiase atât de mult pasărea vrăjmaşă că tocmai voia să smulgă cerbului steaua din frunte. Atunci fata scoase pana şi o aruncă în sus, şi pe loc vulturul cel mare, cu clonţ de argint, se năpusti asupra păsării, şi lovind-o cu aripile, o înhăţă în gheare. Apoi oprindu-se undeva, pe o creastă, o sfâşie de numai penele mai rămaseră din ea. Tot atunci un trăsnet doborâ copacul scorburos în care Spaima Pădurii ascunsese pe fata ei hâdă, şi totul se prefăcu într-un morman de cenuşă.

          După ce scăpară de Spaima Pădurii, calea celor doi drumeţi se lumină. Codrii cei umbroşi se deschideau prin poieni scăldate-n soare, îi hrănea cu mure şi zmeură şi-i răcorea cu apa celor mai limpezi izvoare. Dormeau pe covor de iarbă, în cântec de pasăre.

          Într-o zi, nici nu-şi puseseră bine capul pe perna de muşchi plină de miresme, că auziră o goarnă sunând. Sufla de zor gornistul încât cerbul ciuli urechile.

          Ce se-ntâmpla oare?

          Însoţit de alai mare de peţitori, pornise crăişorul în ţara împăratului vecin să-şi aducă de acolo mireasă. Gornistul, care mergea în frunte, vestea de zor trecerea alaiului împărătesc. Deodată crăişorul se desprinse din mulţimea de călăreţi şi se opri. Descălecând, se apropie încet de locul unde îl atrăgeau trei stele. Dar nu era vorba despre stelele de pe cer, care încă nici nu răsăriseră. Aţi ghicit! Erau ochii fetei şi steaua de pe fruntea cerbului, care i se arătaseră ziua în amiaza mare numai lui. Străluceau stelele atât de tare prin perdeaua frunzişului încât crăişorul nu-şi mai putea lua privirea de la ele. De ce s-ar mai fi dus în peţit la fata împăratului vecin? Rostul lui era lângă cele trei stele care apăruseră ca o vrajă din taina pădurii. Căci în clipa în care zări pe frumoasa fată cu părul de aur, chiar în clipa aceea, i se strecură în suflet pentru totdeauna o dragoste arzătoare. Ochii strălucitori ai fetei văzură inima crăişorului şi pot să vă spun că tot într-o clipă i se aprinse şi ei focul dragostei...

          Coborâră cu toţii în cetate la palatul crăişorului. Niciodata goarnele nu răsunaseră mai tare ca acum când tânărul mire vesti lumii întregi nunta lui cu fata fără nume. Când se îmbrăcă mireasă, ea nu uită să-şi pună-n cununiţă firele de busuioc care-i aduseră noroc, prin pădurea cumplită. Şi pot să vă asigur că la nuntă n-au fost numai crai şi domniţe din toate colţurile lumii, ci şi cerbul cu coarnele poleite ca nişte crengi de gheaţă, a cărui stea din frunte uimea pe toată lumea. Şi, poate nu credeţi, dar deasupra, în văzduhul limpede, se rotea în timpul acesta, însuşi Regele Vulturilor, cel cu clonţul strălucitor, de argint...

          După nuntă, tânăra crăiasă nu-şi uită nici fusul şi suveica din traistă. Căci deşi crăiasă, nu-i era ruşine să toarcă fire subţiri ca razele de lună sau să ţeasă borangicuri străvezii ca aerul.
                                    (Eugenia Adam Roşca, 1967)