Fata grofului şi fata iobagului...

... tot din minunatele basme/poveşti (citite şi răscitite de atâtea ori de mine - când eram mititică şi apoi mai mare ...) cuprinse în cartea autoarei, cândva Eugenia Adam Roşca - ce este acum Eugenia Adams-Mureşanu - crispedia.ro   ...

                     

                              Fata grofului şi fata iobagului

  Luase odată groful pe fata iobagului ca slujnică în casa lui.

-Să torci inul mai subţire decât firul de păianjen, pentru fata mea! spuse din prima zi grofoaica, mânioasă, fetei iobagului.

-Să ţeşi pânza mai uşoară decât borangicul, pentru fata mea! spuse tot ea, a doua zi, bătând din picior.

 Şi tot timpul grofoaica o cicălea pe biata slujnică de dragul comorii ei de fată.

 Dar firul de tors şi de ţesut nu se mai termina, nici ziua, nici noaptea! Şi ar fi suferit aşa fata iobagului o viaţă întreagă, nefiind cine să-i facă dreptate. Acasă nu aveau un bulz de brânză în strachină lângă mămăligă, căci trăiau ferecaţi în sărăcie ca în curmeie, în timp ce la casa grofului era huzur şi se mâncau numai bunătăţi.

 Ajunsese numele grofului pe buzele tuturor:

-Ale cui sunt ciurezile de vaci? întrebau trecătorii.

-Ale grofului! răspundeau iobagii.

-Dar hergheliile?

-Ale Măriei sale!

-Dar livezile?

-Dar păşunile?

-Dar pădurile?

-Dar sufletele?

 Şi la toate aceste întrebări neştiutorii primeau mereu acelaşi răspuns:

-Ale Măriei sale!

 Dar, fie, că mai urâtă decât fata grofului nu era alta în şapte comitate! Şi ce n-ar fi dat şi grofoaica şi groful cel grăsan, ca fata lor să aibă statura şi frumuseţea fetei de iobag?

 De urâtă ce era nu ieşea din casă decât pe întuneric, căci se temea să fie văzută de cineva. Pe unde călca fata grofului, totul se ofilea, copacii nu-şi mai legănau crengile, păsările nu mai cântau, izvoarele nu mai susurau şi animalele, speriate, se ascundeau prin scorburi.

 Fata iobagului era tocmai dimpotrivă: avea statura mlădie ca traista, cosiţa cea mai aurie din lume, ochii asemeni cicorilor, obrazul ca foaia de trandafir şi glasul dulce cum e cântecul de dragoste.

 Ce-i veni însă într-o zi fetei de grof? Să bea apă de izvor de pe Muntele Crinţ, apă despre care se ştia că cine o bea se face frumos pe loc.

-Vreau să beau apă din izvorul de pe Muntele Crinţ! zise urâta către fata iobagului. Dacă nu-mi aduci, am să-ţi scot ochii!

 Vezi, ea ştia că pe Muntele Crinţ nici potera nu putea străbate din cauza lui Foltea, haiducul, spaima grofilor şi a jandarmilor. Acolo era cuibul lui de hultan, cocoţat pe stânci, şi nimeni nu-l putea găsi. Dar ce, îi păsa urâtei de o biată slujnică? Chiar dacă ar fi mâncat-o fiarele sălbatice, nu era nici o pagubă!

 Ascultătoare şi cu inima bună, fata iobagului îşi luă urciorul şi porni la drum, pe cărarea dintre fagi, până ajunse în faţa Mărăcinişului. Aici însă, nu mai era nici o ieşire, nici în faţă, nici la dreapta, nici la stânga. Ce să facă? Să se întoarcă?

 Începu să descurce crengile care-o loveau peste ochi, făcându-şi drum prin hăţişul de mărăcini. Înainta foarte greu şi la fiecare pas se oprea. Mâinile şi faţa ajunseseră numai sânge, iar rochia de pe ea era toată sfâşiată. 

 De câteva ori căzu, dar iarăşi se ridică şi porni mai departe. O dată se împiedică de un bolovan şi se lovi aşa de rău că sparse urciorul. Acum, chiar dacă va ajunge la izvor, nu va avea în ce să aducă apa. Începu să plângă privind cioburile urciorului sfărâmat.

 Târziu, se ridică şi porni din nou în neştire, că la casa grofului n-avea la ce să se mai întoarcă.

 Se înnoptase când se trezi în faţa unei peşteri uriaşe. Nu ştia unde nimerise. Văzu un fel de casă ciudată, clădită din stânci şi zări un pat făcut din piatră, peste care erau aşternute tot felul de blănuri.

 Pe o masă, tot de piatră, văzu câteva mere sălbatice, iar lângă ele un urcior. Fiindu-i foame, luă un măr şi începu să mănânce. Nu peste mult timp cineva intră pe gura peşterii, aruncându-şi umbra până la picioarele ei.

-Cine-mi mănâncă merele? spuse mânios Foltea, haiducul, îmbrăcat în ţundră albă şi pe cap cu o căciulă ţuguiată. Strigase atât de tare încât peştera se umpluse de voci: ''Cine îmi mănâncă merele? Cine îmi mănâncă merele?''

 Sărmana fată rămase cu bucata de măr în gură căci nu mai văzuse un tânăr atât de chipeş. Vru să-i ceară iertare că a îndrăznit să se atingă de merele lui. Dar o bucată de măr i se aşezase tocmai în gât, de era cât pe ce-aci să se inece. Neputând vorbi, începu să plângă.

 Foltea se apropie de ea şi o măsură cu privirea de sus în jos. Rămase uimit de aşa frumuseţe de fată. Îi privi faţa zgâriată şi ochii blânzi în care stăluceau câteva lacrimi. Văzând apoi rochia sfâşiată, mâinile rănite şi picioarele însângerate, privirea lui mânioasă se lumină.

-Ce cauţi aici? întrebă el cu glas blând.

-M-a trimis fata grofului după apă de la izvorul de pe Muntele Crinţ, spuse ea printre sughiţuri şi lacrimi. Dacă nu-i duc apă, a zis ca-mi scoate ochii.

 Îi spuse apoi cum a spart şi urciorul.

 Foltea înţelese îndată ce inimă haină trebuie să aibă fata grofului, dacă a putut să trimită pe fata iobagului după apă pe Muntele Crinţ.

 Luă urciorul de pe masă şi pe fată de mână şi zise:

-Să mergem la izvor!

 Păşind pe o cărare tainică printre stânci, ajunseră după câtva timp la izvor. Picuri mici de apă ieşeau dintr-un perete de stâncă şi făceau clip-clap, clip-clap. Urciorul nu s-ar fi umplut nici într-o săptămână dacă Foltea n-ar fi dat laoparte o stâncă mare, făcând astfel drum apei să picure mai lesne. Apoi, însoţind-o până în faţa Mărăcinişului, Foltea dădu urciorul tinerei fete care-i mulţumi cu lacrimi în ochi. La plecare îi zise:

-Dacă fata grofului te va mai trimite după apă, când ajungi aici, în faţa Mărăcinişului, strigă-mă pe nume! Mă numesc Foltea, haiducul. Dar să nu spui nimănui că m-ai întâlnit!

 O cărare dreaptă i se deschise printre mărăcini, căci Foltea cunoştea ca nimeni toate hăţişurile. Şi astfel fata ajunse foarte uşor la curtea grofului.

 Urâta o aştepta ca pe ghimpi. De cum zări urciorul, se repezi la el şi sorbi cu poftă. Apa era într-adevăr minunată căci, dintr-o dată, din urâtă ce era, fata grofului se făcu frumoasă ca fata iobagului. Vezi numai că inima ei rămase tot rea!

 Ea nici nu băgă de seamă cât de zgâriată şi rănită era sărmana slujnică. Nu observă nici că urciorul era schimbat.

-Nimeni nu are voie să bea din această apă! porunci fata grofului. Să nu prind pe cineva că gustă măcar o picătură! spuse ea ameninţător.

 În fiecare zi bea câte puţin din apa minunată şi se uita în oglindă cât era de frumoasă. De bucurie, groful cel grăsun adusese taraful de lăutari şi toată ziua petrecea. Atât grofoaica, cât şi fata ei, nu făceau altceva decât păzeau urciorul să nu-l fure cineva şi tremurau la gândul că acuşi-acuşi apa cea minunată se va isprăvi.

 Şi, într-o zi, iată că apa din urcior se termină. Când se privi în oglindă, fata grofului văzu că toată frumuseţea-i pierise şi iarăşi era urâtă ca mai înainte. Se obişnuise într-atât cu chipul ei frumos că acum nu mai putea trăi decât aşa.

 Spuse către slujnică din nou:

-Vreau să beau apă din izvorul de pe Muntele Crinţ! Dacă nu-mi aduci apă, am să-ţi smulg părul!

 Fata iobagului luă urciorul şi plecă din nou după apă. Trecu printre fagi si ajunse în faţa Mărăcinişului. Ştia ce o aşteaptă, dar era cu gândul la bunul haiduc care, desigur, o va ajuta.

-Foltea! strigă ea cât putu de tare. Foltea!

 Aşteptă puţin, apoi o cărare dreaptă i se deschise prin hăţişul de mărăcini. Mâna haiducului dădu la o parte toţi mărăcinii, aşa că frumoasa fată putu să treacă fără să-şi facă nici cea mai mică zgârietură.

 Foltea se bucură mult când o văzu. O luă de mână şi porni cu ea pe cărarea bolovănoasă. O duse sub un pom mare şi-i dădu cele mai bune mere să le mănânce.   Apoi porniră spre izvor şi, făcând drum apei să picure mai uşor, Foltea umplu urciorul. O însoţi iarăşi până la Mărăciniş unde îşi luară rămas bun.

 Abia sosi fata iobagului la curtea grofului că urâta se şi repezi şi-i smulse din mână urciorul. Îl duse la gură şi bău lacomă. Iarăşi se făcu frumoasă.

 Puse apoi bine urciorul, zicând:

-Să nu cumva să se atingă cineva de el că o păţeşte!

 În fiecare zi sorbea câte o înghiţitură de apă. Nu făcea altceva decât se uita în oglindă, mânca şi dormea. Iarăşi hăuleau lăutarii în curtea grofului.

 De câte ori se isprăvea apa din urcior, fata grofului îi poruncea mânioasă sărmanei slujnice să meargă să-i aducă alta. Fata iobagului pleca bucuroasă, ştiind că numai astfel putea să-l întâlnească pe Foltea.

 Aşa ar fi mers până la sfârşit dacă, într-o zi, tocmai când se isprăvise apa, sărmana slujnică nu şi-ar fi scrântit un picior. Piciorul i se umflase atât de rău încât nu mai putea păşi de loc. Furioasă, fata grofului n-avea poftă să aştepte nici o zi măcar. Era iarăşi urâtă ca muma pădurii. Luă urciorul şi porni singură după apă.

 Poate vă veţi întreba: de ce n-a trimis pe altcineva? Vedeţi, n-avea încredere, şi se temea că i-ar fi adus o apă obişnuită.

 Urâta pornise de acasă mândră şi sigură pe ea. Nu se-ndoia că aşa cum a dat slujnica de izvor, tot aşa îl va afla şi ea.

 Curând ajunse în faţa Mărăcinişului. S-ar fi întors acasă, dar gândul că va trebui să stea urâtă mai multe zile, până va putea să meargă fata iobagului după apă, o făcu să înainteze. Îi era o ciudă grozavă pe slujnică. Se hotărâ ca la întoarcere s-o pedepsească.

 Merse mult timp aşa, ţinând bine urciorul să nu-l spargă. Era toată plină de sânge când ieşi din Mărăciniş, şi cu gândul la răzbunarea ce-o nutrea pentru fata iobagului.

Târziu, nimeri la peştera luiFoltea. Intră. Văzu şi ea patul făcut din piatră peste care erau aşternute tot felul de blănuri. Zări şi merele sălbatice de pe masă. Se repezi la ele şi, mâncându-le cu lăcomie, nu mai lăsă nici unul.

-Cine mi-a mâncat toate merele? strigă deodată Foltea din gura peşterii. Vocea lui răsuna însoţită de o mulţime de glasuri: ''Cine mi-a mâncat toate merele? Cine mi-a mâncat toate merele?''

 Ca şi când aceste mere i s-au cuvenit, fata grofului răspunse foarte mândră:

-Eu! Dar ce-ţi pasă?

 Foltea îşi dădu îndată seama pe cine are în faţă, căci aşa urâţenie nu mai văzuse...

 Însă urâta era atât de grăbită să ajungă la izvor, ca să fie iarăşi frumoasă, că nici nu-i păsa de ce gândea Foltea despre ea. Plecă aruncând o privire trufaşă spre tânăr.

 Drumul era greu şi fata grofului se târa pe stânci, căutând izvorul. După mult timp, auzi murmurul picăturilor ce cădeau pe piatră. Ştia că o să fie iarăşi frumoasă şi nu-i mai păsa de-acum de nimic.

 Ajungând la izvor, sorbi cel dintâi strop. Apoi scoase oglinda şi se privi: era mulţumită!

 Luă urciorul şi-l puse la gura izvorului, dar apa picura atât de încet că, după câteva ceasuri, nu erau decât câţiva stropi pe fund. Înfometată, se hotărâ să meargă la peşteră să fure ceva de mâncare. Dar se gândi mai mult la frumuseţe şi nu plecă.

 În noaptea următoare începu să ningă. Nici atunci nu se hotărâ să plece de lângă izvor. Apoi se porni un vânt năpraznic care aduse îngheţul. Dra nimic nu o mişcă pe fata grofului de lângă izvor.

 După câtva timp, văzând că nu se mai întoarce, fata iobagului porni în căutarea ei, împreună cu Foltea. O găsiră moartă, îngheţată, cu urciorul în mână, ca o stană de piatră care şi astăzi se mai poate vedea.

 Fata iobagului se mărită cu Foltea. Aşa se înfiripă ''Neamul Foltenilor'' care şi acum beau apă din izvorul de pe Muntele Crinţ...

 Iar groful şi grofoaica n-au mai aflat niciodată despre soarta fetei lor.

                                                (Eugenia Adam Roşca, 1967)