Croitorul şi ghebosul...

... tot din minunatele basme/poveşti (citite şi răscitite de atâtea ori de mine - când eram mititică şi apoi mai mare ...) cuprinse în cartea autoarei, cândva Eugenia Adam Roşca - ce este acum Eugenia Adams-Mureşanu - crispedia.ro   ...

                               

                                    Croitorul şi ghebosul

       Trăia odată un biet croitor care-şi îndrăgise atât de mult meseria încât stătea din zori până-n noapte cu acul în mână şi tot cosea. Veneau la el mai ales nevoiaşii din acea cetate, căci se făcuse cunoscut croitorul de milos ce era, necerând pentru osteneala lui nici un ban. Şi tot cosând el pentru alţii pe degeaba, ajunsese că nu avea nici măcar un rând de haine cu care să iasă în lume. Nimeni nu-l văzuse vreodată umblând pe la nunţi sau petreceri, ci numai pe scaunul lui, tot timpul cosând. Acum, ca să spun drept, îi cam venise vremea croitorului nostru să se gândească şi la însurătoare, căci o soaţă la casă nu i-ar fi stricat, să-l mai îngrijească şi să-i facă de mâncare. Dar, vezi, pentru aşa ceva trebuia să mai iasă prin lume şi asta însemna să-şi lase cusutul. Astfel tot amâna gândul însurătoarei de pe-o zi pe alta.

       Se întâmplă că, într-o noapte, când ploaia ropotea aşa de tare că nu rămăsese ţipenie d eom pe drum, cosând el de zor la lampa aprinsă, numai ce să vezi? Nu-i mai intra aţa în ac! Se necăji el câtva timp, dar nu găsea nicidecum urechea acului, cu toate că văzul îi era bun. Încercă o dată, încercă a doua oară, a treia oară, a zecea oară, dar aţa nu intra în ac, şi pace! Parcă cineva îl împingea de cot, clătinându-i mâna de câte ori era gata să nimerească urechea acului. Aşa ceva nu mai păţise niciodată.

  -Ce n-aş da, spuse el atunci, necăjit, să nu mai trebuiască să tot pun aţă în ac!

  -Fie precum doreşti! grăi cineva care tocmai în clipa aceea apăru înaintea lui.

       Înspăimântat, croitorului îi căzu acul şi aţa din mână, văzând pe cel care intrase fără să bată la uşă. Se frecă la ochi, crezând că din cauza lui Moş Ene care venis epe la gene, i se năzare. Dar ce năzăreală? Bine-ar fi fost! Era o pocitanie cum nu mai văzuse, cu statură d epitic, în spate cu un gheb uriaş şi capul ca de broască. Şi, colac peste pupăză, tocmai în vârful nasului îşi găsise loc să răsară un neg cu o mulţime de ţepi, aşa încât te-mpiedicai de la prima vedere de el. Ghebosul purta la şold un paloş şi era îmbrăcat ciudat de tot, cu o mantie făcută din piele neagră de şarpe. Luându-şi fesul roşu cu canaf mare din cap, descoperi o scăfârlie lucioasă, fără nici un fir de păr pe ea.

  -Nu te speria, spuse el, văzând uimirea bietului croitor. Am să mă ţin de cuvânt şi n-o să mai trebuiască să-ţi pierzi vremea punând aţă în ac, dacă te învoieşti să-mi coşi în noaptea asta o mantie care să fie gata până la cântatul cocoşilor.

       Mai venindu-i sufletul la loc, croitorul, din fire bun şi milos, se-nvoi să-i coase mantia, dar se gândea cum o va scoate la capăt căci nu mai erau decât câteva ceasuri până la cântatul cocoşilor. Uitând că pocitania-i făgăduise ce-şi dorea el, adică să coase fără să mai trebuiască să-şi pună aţă în ac, îi luă repede măsurile pentru haină. Apoi ceru stofă. Atunci ghebosul suflă o dată înăuntrul fesului şi scoase de acolo o ţesătură minunată, din fire de argint, cu luna şi stelele brodate pe ea.

  -Vezi, spuse el, să mi-o coşi frumos, căci cu mantia asta plec la peţit!

       Croitorului mai să-i cadă foarfeca din mână auzind că pocitania avea de gând să meargă la peţit.

  -Trebuie să ştii, adăugă apoi ghebosul, că am puterea să mă-nsor cu cine vreau şi-n curând voi avea de nevastă pe cea mai frumoasă fată din împărăţie! Ce, te miri?

  -Nu, nu mă mir, zise croitorul. În noaptea asta nu mă mai mir de nimic...

  -Şi mai vezi, îi porunci ciudatul muşteriu, sâ-mi aşezi luna şi stelele pe spate ca să nu mi se cunoască ghebul, deşi, află că ghebul ăsta îmi aduce noroc. Nici nu ştii cât de mult noroc îmi aduce şi ia să-ndrăznească cineva să pună mâna pe el!

       Croitorul începu să croiască stofa după pofta muşteriului. Când să-nceapă să coase, îl văzu pe ghebos că suflă din nou înăuntrul fesului, scoţând de acolo un ac cu aţă.

  -Iată, spunse el, mă ţin de învoială. De astăzi înainte nu va mai trebui să bagi aţă în ac...

       Croitorul luă acul şi aţa, dar nu mai avu timp să se mire, căci timpul îi era măsurat. Începu să coase cu acul primit şi cum aţa nu se mai isprăvea, cusu repede de tot mantia, potrivind luna şi stelele pe spate. La probă, atinse pe furiş ghebul.

       Mulţumit, chiar foarte mulţumit, muşteriul suflă încă o dată înăuntrul fesului şi ascunse acolo mantia. Apoi, fără să mai spună ceva, dispăru tot aşa de repede cum şi apăruse.

       Rămas singur, croitorului nu-i venea să creadă că toate cele întâmplate erau adevărate. Abia acum îşi da seama, dar era prea târziu, că uitase să-l întrebe pe ciudatul muşteriu cine este. Aşa că nu mai avu ce să facă şi-şi văzu mai departe de treabă. Începu iarăşi să coase, căci poftă de dormit – după cele întâmplate – nu mai avea. Şi, cu ajutorul acului primit, până se făcu dimineaţă, isprăvi tot ce-ar fi cusut în câteva zile.

        A doua zi, iată că însuşi împăratul dădu poruncă aă fie adus la palat croitorul, spre a coase degrabă haine pentru măria sa, precum şi dregătorilor. Vezi că i se dusese faima încă de mult şi aflase şi împăratul de iscusinţa sa. Era mare zarvă la curtea împărătească din cauza pregătirilor ce se făceau pentru primirea peţitorilor care râvneau la mâna tinerei prinţese. Căci avea împăratul o fată cu numele Mărgărinta, frumoasă cum nu se mai pomenise şi la care venise vremea de măritat.

        Aşa că avea croitorul nostru treabă, nu glumă, să coase pentru atâta lume, dar ce-i păsa lui? Aţa nu se isprăvea niciodată din ac şi cusu într-o săptămânăcât alţii într-un an. Apoi îşi făcu şi lui nişte haine de nu-l mai recunoşteai.

        Într-o zi, când îşi văzu chipul şi statura într-o oglindă mare, se minună şi el ce mândreţe de flăcău era, de-ai fi zis că-i bun de pus într-o poveste...Şi când tocmai să plece la treburile lui, căci isprăvise demult de cucut, împăratul îi trimise veste că-l numise croitorul curţii împărăteşti, aşa că trebui să rămână pe loc.

         Şi iată-l pe croitor în mulţimea de lume adunată sub balconul unde prinţesa Mărgărinta, împreună cu împăratul priveau cum se perindau peţitorii, unul câte unul, călări pe cai de soi. Nu trebuie să mai spun că cei care râvneau la mâna frumoasei prinţese erau de neam ales, veniţi din toate colţurile lumii, de peste munţi şi mări. Căci vestea despre frumuseţea ei făcuse ocolul pământului şi-acum fiecare nutrea nădejdea că va prinde din zbor năframa de mătase pe care prinţesa – potrivit obiceiului de atunci – urma s-o arunce, din balcon, celui ales. Dar, vai, trecuseră trei zile de când se perindau tot felul de peţitori şi ea nici nu se gândea s-arunce năframa.

         Şi iată că se anunţă şi ultimul peţitor şi toată lumea se uită înciudată la domniţă, căci prea pe mulţi feciori chipeşi şi de neam lăsase ea să treacă. Dar cu cât se apropia acest din urmă peţitor, creştea în jur un iureş, asemeni unui vâjâit de copaci bătuţi de-un vânt năprasnic. Când deodată apăru un călăreţ îmbrăcat într-o mantie strălucitoare, de argint, cu luna şi stelele pe spate. Nimeni nu se uita decât la haina cea scăpărătoare şi la calul nărăvaş ce necheza într-una, ridicându-se în două picioare drept sub balcon. Atunci domniţa scăpă năframa de mătase din mână, iar călăreţul o prinse ca pe-un fulg, din zbor şi toată mulţimea izbucni în urale. Ultimul peţitor fu deci norocosul...

         Toate acestea le văzu şi croitorul care rămase dintr-o dată ca încremenit. Nu-i venea să creadă şi, totuşi, era adevărat, vai, foarte adevărat! Călăreţul purta haina cusută de el, în noaptea aceea cu ropote de ploaie, mantia scânteietoare, de argint, cu luna şi stelele pe spate!

         Supărat, se duse în odaia lui şi tocmai se gândea ce să facă, dacă sp spună împăratului cine-i va fi ginerele de azi încolo, când iată că apare înaintea lui chiar ghebosul.

  -Cred că mă recunoşti, grăi piticul luându-şi fesul din cap şi arătându-şi scăfârlia fără nici un fir de păr pe ea.

  -Cum de-ai ajuns până la camera mea? întrebă croitorul, hotărât să nu se mai lase înfricat de el.

  -Ha, ha, ha! rânji pocitania. Cum de te-am aflat, zici? Să lăsăm poveştile şi să vorbim despre lucrul pentru care am venit aici. Vezi că-s aşteptat la masa de logodnă, de unde am ieşit pentru câteva clipe. Cred că mai ai acul şi aţa mea... Pentru asta ai să-mi coşi mantia de mire...acum chiar...în noaptea asta, până la cântatul cocoşilor!

  -Bineee, spuse croitorul. Dar ai adus stofă?

  -Ha, ha, ha! Rânji iarăşi ghebosul. Stofă, zici? Dacă n-am eu stofă, cine să aibă?

         Suflând înăuntrul fesului, scoase o ţesătură făcută din fir de aur, mai strălucitoare decât prima, cu soarele pe ea.

  -Vezi, zise ghebosul, să-mi fie haina gata până la cântatul cocoşilor. Şi nu uita să-mi aşezi soarele pe spate...

  -Am înţeles, spuse croitorul, va fi aşa precum e porunca: voi aşeza soarele pe spate, adică pe gheb, şi haina va fi gata până la cântatul cocoşilor...

         Croitorul îi luă măsurile, căci doar nu era să se-apuce de croit după nimereală. Când, deodată, văzând fesul cel roşu cu canaf mare, pe jos, căci ghebosul – fără sa-şi dea seama – îl scăpase din mâini, repede îl împinse cu piciorul sub un scaun şi-i puse în loc unul la fel, pe care tocmai îl avea la îndemână.

         Croitorul nu mai putea de bucurie, văzând ce noroc a dat peste el, căci pocitania plecă şi nu băgă de seamă schimbarea fesului. Băuse şi nu-i era mintea tocmai limpede ghebosului mire...

         Nici nu închise bine uşa pe dinafară musafirul său neaşteptat, şi croitorul puse repede mâna pe fes şi suflă înăuntrul lui, gândindu-se să-i iasă de-acolo o oglindă mare prin care să vadă tot ce se petrece în sala de ospeţe. Şi-ntr-o clipă ieşi din fes oglinda, care crescu atât cât să cuprindă toată încăperea unde se afla ospăţul. Atunci croitorul văzu la o masă mare, încărcată cu tot felul de bunătăţi, chiar la mijloc, pe piticul ghebos, mâncând cu lăcomie şi bând cupă după cupă de vin. Împăratul avea o faţă aşa de tristă de să-i plângi de milă! Şi croitorul văzu prin oglindă câteva lacrimi căzând în barba împăratului care căuta să şi le şteargă pe furiş. Tocmai în clipa aceea apăru în oglindă, adică în sală, frumoasa prinţesă Mărgărinta, pe care croitorul o putea vedea acum de aproape, atât de aproape de parcă-ia uzea şi răsuflarea. Chipul ei arăta o adâncă tristeţe. Avea obrazul gingaş precum e floarea crinului şi trupul subţire şi mlădios ca firul de trestie. Pleoapele păreau nişte petale e care mai rămăseseră câţiva stropi de rouă, semn că prinţesa plânsese...Era îmbrăcată într-o rochie albă şi uşoară ca spuma mării, iar părul, de culoarea aramei, se desfăcea curgăndu-i până la călcâie. Se aşeză, sfioasă, la locul ei, cu ochii în pământ, lângă cocoşat. Privind-o prin sticla cea fermecată, croitorului i se făcu aşa de milăde biata prinţesă că luă repede o hotărâre. Suflă din nou în fes şi închise oglinda la loc. Se apucă şi cusu în grabă o haină din stofa cea minunată, dar nu mai aşteptă pe pitic să i-o dea, ci o îmbrăcă el. Scoase apoi din fes şi un paloş minunat pe care-l încinse şi plecă spre sala de ospeţe. Tocmai cântau alăutele şi flautul, iar ghebosul înaintase în mijlocul sălii cu prinţesa de braţ, urmând sa-nceapă jocul. În clipa aceea, croitorul, care cu greu putea fi recunoscut, îmbrăcat cum era ca un fecior de împărat, se aplecă înaintea prinţesei cerând-o la joc. Cocoşatul tremura de mânie că venise altul şi-i luase logodnica, făcându-l de râs. Dar ce să mai spun despre cei doi, care se potriveau de minune la pas şi săltau veseli şi fericiţi, înconjurând toată sala cu repeziciune? Ghebosul stătea cu ochii holbaţi, socotind cum să se răzbune. Îşi duse mâna la cap şi-şi scoase fesul, ca să caute în el ajutor. Dar degeaba suflă până i se umflară ochii, gândind să scoată de acolo un balaur care să-l înghită pe îndrăzneţ. Fesul nu-i dădu nimic. Iar când văzu soarele de pe haina tânărului şi recunoscu stofa aurită din care dăduse poruncă să i se facă haina de mire, mai-mai să cadă jos. Îşi dădu seama că-i pierdut şi vru să fugă. Croitorul însă îl opri şi-l ceru la luptă. Trase piticul paloşul ce-l purta totdeauna la şold, şi se luptară, se luptară, o noapte întreagă. Şi de câte ori lovea croitorul, piticul se întorcea cu spatele şi fierul se izbea ca în piatră de ghebul cel grozav. Atunci croitorul ceru fesului să-i dea mai bine un ciocan decât un paloş. Şi cum văzu piticul ciocanul în mâna croitorului, se sperie atât de tare că o luă la goană. Croitorul fugi după el şi nu-l slăbi până-n turnul cel mare al palatului. Acolo îl ajunse şi când dădu o dată cu ciocanul în ghebul cel de piatră, doar praf mai rămase din el. Văzându-se rămas fără apărare, piticul sări pe fereastră şi intră atât de adânc în pământ încât nimeni nu l-a mai putut scoate.

         Şi nu trebuie să mai spun că prinţesa Mărgărinta se căsăstori chiar în yiua următoare cu acela căruia nu mai era nevoie să-i arunce năframa, făcându-l astfel împărat. 

         Şi ghici ghicitoare:

         Cine-a fost el oare?

            

                                                 (Eugenia Adam Roşca, 1967)