Ion Ilie Iosif
RĂZBUNAREA LUI PIERROT
"... şi dacă te mai prind pe-aici îți dublez porția !..."
Vocea bubui năpraznic pe urma traiectoriei descrisă de corpul lui Pierrot, de parcă suflul ei l-ar fi proiectat pe caldarâmul străzii şi nu şutul expert de pe urma căruia, partea aceea se isteriză, pe care acum şi-o masa grijuliu, îi dădea, categoric, o senzație dezagreabilă.
"Bestiile !" mormăi Pierrot, aşezându-şi cu grijă dosul pe bordura din fața "Marelui concern de rechizite electronice pentru toate gusturile și pentru toate pungile", din incinta căruia tocmai fusese poftit în aer liber.
"Bestiile !" recapitulă el. "În definitiv, ce mare lucru am făcut ? Burtosul dracului ! N-are simțul umorului nici de doi bani !"
Indiscutabil că dacă Pierrot ar fi cunoscut mai profund viața -- şi lucrul acesta ar fi fost posibil cu condiția să numere ceva mai mult decât cei şaisprezece ani pe care-i avea -- n-ar fi ajuns în această situație, hai să-i zicem, incomodă. Dar n-avea decât şaisprezece !...
Pe de altă parte, e la fel de adevărat că vădea o precocitate puțin obişnuită, ba chiar necuviincioasă pentru un copil pripăşit de la zece ani pe lângă inginerii concernului, cărora încerca -- și reuşea - sa le fure meseria ! Îndemânarea şi aplicația diabolică pentru cibernetică îi aduseseră primul conflict cu domnul Jourdain la numai paisprezece ani, când construise primul său robot, un papagal capabil de orice imitație verbală ! Domnul Jourdain, care-l lăudase inițial, se văzuse constrâns, foarte curând, să-şi cenzureze entuziasmul. Cauza o constituise impertinența papagalului care, în loc de un politicos "bună dimineața" i-a azvârlit într-o bună zi -- instigat de Pierrot, considerase domnul Jourdain -- o triplă blasfemie, asurzindu-l cu o apreciere denigratoare:"Domnul Jourdain e prost, prost, prost !". Urmase, desigur, o corecție moderată, pe care însă Pierrot n-o putuse uita. După îndelungi căutări reuşise, și lucrul se întâmplase chiar în această zi, să îmbunătățească substanțial mecanismul ceasului cu cuc electronic în aşa fel încât, la ora prânzului, în plenul şedinței Consiliului de administrație, patruzeci de urechi fuseseră informate de cucul inconştient că: "domnul Jourdain e un încornorat !" De douăzeci de ori !... Povestea era de fapt un secret al lui Polichinele, care nu mai deranja pe nimeni, atâta doar că domnul Jourdain ținea la aparențele în numele cărora Pierrot fusese premiat după cum s-a văzut la început.
Pe seară, în subsolul Marelui concern, în timp ce-şi împachetă zestrea sub privirile lui papa Tournesol -- laborantul, prietenul şi admiratorul lui -- Pierrot își făurea cu glas tare noi planuri de răzbunare.
-La ce dracu mai cari după tine pocitaniile alea ? se înfiorase papa Tournesol. Epitetul se referea la un sul gros de pânze pictate în manieră superimpresionistă, pe care Pierrot le strângea cu pietate la piept. Erau, zicea el singura moștenire de la un străbunic scuturat în tinerețe de frisonul artei !
-Ar putea ține cu succes loc de bau-bau ! îşi exprimase cândva papa Tournesol părerea.
Fapt este că pentru Pierrot ele aveau o valoare pur afestivă şi, ca atare, nici nu se gândea să le comercializeze în chip de 'picturi marțiene', cum îl sfătuise prietenul său.
-Hai, dom' Reubidon, să mergem. O să mă ajuți să car bagajul.
-Eu nu car, se auzi o voce scârțâitoare. Eu sunt critic de artă, pictor...
Din colțul camerei ieşi la iveală posesorul vocii: un robot Humanoid cu o înfățişare destul de ramolită, însă suficient de veridică. Pierrot devenise proprietarul lui datorită faptului că domnul Jourdain îl considerase, atunci când îi fusese prezentat spre avizarea unei producții de serie, drept un rebut, calificativ ce-l azvârlise automat în curtea deșeurilor. Îl culesese de acolo şi-l folosise pentru a învăța de la el critică şi istorie de artă. Singurele neajunsuri le avusese în legătură cu înlăturarea pretențiilor lui Reubidon de a folosi culorile şi pânzele străbunicului -- --Pictură de alienat ! le catalogase el -- în scopuri personale.
-Ai văzut ? se plânse Pierrot laborantul. L-am jignit și p-ăsta ! Ce zi cu ghinion !
Pierrot îşi roti pentru ultima oară privirile prin cameră. Fără a fi prea confortabilă, camera de la subsol însemnase pentru el primul adăpost demn de acest nume. Aşa se explica uşoara undă de regret pe care o simțea acum.
-Te las cu bine, papa Tournesol şi, te rog, nu-ți face griji. Totul are să se aranjeze. Cât despre domnul Jourdain... Îi plătesc eu, vei vedea !...
Un ceas mai târziu, în mansarda unui bloc străvechi, unde-şi mutase domiciliul, Pierrot constata cu satisfacție:
-Ei, dom'Reubidon, am avansat, nu ? De la subsol la cucurigu !... E ceva ! Şi acum, să ne gândim cum să-i dăm şi noi un şut încornoratului ăluia, spuse el manifestând o lăudabilă consecvență în hotărâri. E o chestiune în care cred că poți şi vrei să mă ajuți, încercă el să-şi întărâte colaborantul, uitând cu cine avea de-a face. În definitiv şi pe tine te-a jignit ! Te-a aruncat ca pe un lucru netrebnic, temându-şi reputația de mare specialist în artă. Ştii că are o colecție serioasă de tablouri şi că se consideră un mare cunoscător...
-E un mare idiot ! îl întrerupse Reubidon. Dar colecția sa este demnă de luat în seamă. Rubens, van Gogh, Tizian, Gainsborough... enumeră el.
-Splendid ! îl întrerupse Pierrot. Maestre Reubidon eşti un geniu. Mi-ai dat o idee strălucită. Presimt că onoarea noastră se află în curs de spălare ! Află, maestre, că din acest moment te declar pictor...
-Dar sunt pictor, protestă Reubidon.
-Eşti mai mult decât atât ! Vei fi Rubens, van Gogh, Tizian, Rembrandt şi aşa mai departe la un loc !
-Sunt mai bun decât toți la un loc ! emise calm Reubidon.
"S-a îmbolnăvit de grandomanie, săracu', îl compătimi Pierrot. Oricum ar fi însă, nu eu voi fi cel ce i-o va scoate din cap !"
-¥-¥-¥-¥-¥-¥
Peste reședința patronului Marelui concern noaptea așternuse vălul de taină şi linişte... Paznici nu se vedeau pe nicăieri şi Pierrot ştia foarte bine că în privința asta poate fi liniştit. Domnul Jourdain socotea că ține de prestigiul firmei să se ocrotească exclusiv prin folosirea aparaturii de prevenire, semnalizare şi imobilizare a spărgătorilor, produsă de concernul său. Din nefericire pentru el, Pierrot luase parte la montarea întregului sistem aşa că, la ora aceasta, ştia că un simplu scurt-circuit la caseta centrală de control a instalației transforma casa într-un Capitoliu fără gâște.
Strecurându-se fără zgomot, Pierrot, urmat la doi paşi de Reubidon, ajunse în spatele locuinței patronului unde se afla mascată, sub dalele de granit, uşa de evacuare în caz de incendiu, metamorfozată în tablouri ale marilor maeștri.
Locul în care pătrunseră cei doi semăna cu un adăpost antiatomic. Pereții masivi din beton, protejați cu plăci de plumb erau lipsiți de orice deschidere; aerul era însă proaspăt şi uscat datorită instalației de condiționare automată, care nu permitea nici cea mai mică variarie de temperatură.
De la ultima vizită a lui Pierrot în subterană, petrecută în condiții legale atunci, interiorul nu se schimbase decât foarte puțin. Puțin năucitor însă ! În lumina clară a ultravioletelor, se înşirau de-a lungul pereților chintesența câtorva veacuri de pictură. Se întâlniseră peste ani câteva zeci de capodopere italiene, flamande, franceze... claustrate aici la dispoziția unui singur om !
-Ei drăcie !... murmură Pierrot, revenindu-şi treptat din starea de contemplație prelungită în care căzuse. Ce părere ai, dom'Reubidon ?
Reubidon nu-i răspunse, preocupat să-şi aşeze şevaletul în fața "Băiatului în albastru".
-E un fleac, comentă el în loc de răspuns. Într-o oră îl fac mai bine decât e acum.
-Hei, se alarmă Pierrot, ne-am înțeles să copiezi totul cu exactitate. Dacă adaugi sau omiți ceva... aleluia ! Planul meu se duce de râpă. Când vom termina treaba, ți-am promis, îți dau culori şi pânze pentru o mie de capodopere personale !
-Mă rog, dacă le accepți în halul asta... n-ai decât, cedă scărbit Reubidon, obligat să-şi înfrâneze personalitatea. Dă-mi analizatorul chimic. Trebuie să stabilesc exact compoziția şi dozajul culorilor.
-Poftim, îi oferi Pierrot aparatul cu ajutorul căruia Marele concern îşi câștigase celebritatea la începuturile sale. Cu el se determina, printre altele, compoziția lacului viorilor Stradivarius, aşa încât se împlineau zece ani de când începătorii scoteau din viorile chinuite tonalități cremoneze, ceea ce, oricum, se accepta mai uşor de către vecini.
-E în regulă, scârțâi Reubidon. Aş putea scoate din paleta mea game cromatice cu mult mai complicate decât astea !
-Minunat, se bucură Pierrot. Mai rămâne problema pânzei...
-Merge, declară Reubidon după câteva minute de cercetare. Textura este aceeaşi. Va trebui doar s-o îmbătrânesc cu câteva zeci de ani, dar lucrul ăsta îl pot face şi după ce termin de copiat.
-Bravo, maestre, dă-i drumul, răsuflă ușurat Pierrot. Pentru noaptea asta rezolvăm două Gainsborough, două Rubens şi un Tizian, iar dacă totul merge bine în cinci zile terminăm.
Şi treaba a mers ca pe roate ! În fiecare noapte cei doi asociați pătrundeau în galerie unde Pierrot alegea ca un năbădăios, iar maestrul Reubidon copia. ("Adevărată muncă de ocnaş !" se lamenta el.)
În final, douăzeci de copii identice dar absolut identice, înlocuiau tot atâtea capodopere subtilizate de Pierrot şi depozitate provizoriu în noua sa locuință. Urma acum partea 'distractivă', cum o numea el, încăntat că, pănă aici, lucrurile se desfășuraseră perfect.
Distracția aceasta era însă căt pe-aci să devină funebră dar fiind faptul că Pierrot omisese din calculele sale efectele ce le-ar fi putut avea, o emoție neaşteptată asupra inimii domnului D'Artesson, directorul "Galeriilor naționale franceze de artă".
-¥-¥-¥-¥-¥-
Curierul de servici depuse pe biroul domnului D'Artesson un pachet voluminos, însoțit de o scrisoare cu antetul Marelui Concern. "Vă rog să primiți, domnule director, se spunea în scrisoare, modesta donație alăturată, ca o dovadă a stimei ce o port Instituției Dvs. Totodată, vă rog să nu faceți public numele subsemnatului în legătură cu această donație întrucât, după cum prea bine cunoașteți, detest osanalele publicitare. Cu deosebită considerație etc etc J.B. Jourdain", se încheia generoasa scrisoare
-Auzi, rechinul naibii, l-a apucat subit modestia ! Cine ştie ce ciurucuri îmi trimite ştiind că sunt obligat să le primesc, ba, mai mult, să-i trec şi numele în Cartea de Onoare !..."
Reflecțiile, deloc binevoitoare, îşi dădură duhul în fața conținutului pachetului. Înainte de a cădea, distrus moralmente, pe fotoliul salvator, domnul D'Artesson reuşit să articuleze:
-Apă.
Exclamația mărturisea atâta jale, atâta neajutorare, încât instalația de securitate generală, analizând pe loc situația, decretă:
-Foc.
Celula antiincendiu a declanşat vacarmul sirenelor, iar în biroul domnului D'Artesson țâşniră şuvoaie de spumă, transformându-l pe bietul director într-o statuie de clăbuc. Echipa de pază alertată, a năvălit în birou tocmai la timp pentru a-l salva de la moartea prin sufocare. După ce zarva luă sfârşit, domnul D'Artesson îşi convocă adjunctul, uluit şi el de întâmplare.
-Nu există decât o singura explicație, opină domnul D'Artesson. Sau a înnebunit, sau era nebun mai de mult şi noi n-am ştiut !
-Oricum ar fi, pe noi nu poate decât să ne bucure.
Privirea mustrătoare a domnului D'Artesson invita la mai multă considerație.
-Mă refer, bineînțeles, la donație, se corecta adjunctul.
-Şi acum ce facem ?
-Ce facem ? Îi expediem o scrisoare de mulțumire şi cu asta basta ! Vedeți doar că nici el nu vrea mai mult.
-Tocmai asta nu pricep, ofta domnul D'Artesson. Nu înțeleg ce urmăreşte !
O ridicare din umeri fiind singurul răspuns posibil, scrisoarea, în care cele mai palid epitet alipit numelui domnului Jourdain era :"Mecena al artelor", a fost întocmită şi expediată.
Era sortit, se vede treaba, ca ziua aceea să însemne pentru domnul D'Artesson summum de emoții trăite de-a lungul unei vieți liniştite.
-Ați înnebunit ? Mă credeți nebun ? Vă țineți de farse ?
În încăpere pătrunsese domnul Jourdain. Domnul D'Artesson, rămăsese cu gura căscată şi acum încerca să-şi înghită elogiile ce-i năvăliseră pe buze. "Ce dracu i-am făcut ? se chinuia el să-şi amintească. Pe căt e de tâmpit, o fi crezut că MECENA înseamnă o înjurătură !"
Dar nu era vorba a de aşa ceva, nici pe departe. Pur şi simplu domnul Jourdain pretindea a nu fi făcut donații în viața lui !
-Credeau cumva că e capabil să arunce în vânt milioane de franci ?
-Nu, domnul D'Artesson nu-l credea capabil !
-Voiau să-şi bată joc de el ?
Interlocutorul se lepăda ca de Satana de o asemenea intenție.
-Aturci ?"
În loc de răspuns, domnul D'Artesson prezentă scrisoarea cu autograful domnului Jourdain.
-Plastografie ! țipă domnul Jourdain.
-Şi asta ? gestul domnului D'Artesson indica pânzele cu pricina etalate pe masa de lucru.
-Sunt false, copii ! Originalele n-au ieşit niciodată din colecție mea !
-Sunt originalele, nu încape nici un dubiu. Tocmai terminasem verificarea, spuse domnul D'Artesson recăpătându-şi în sfârşit graiul. Țin să vă exprim încă o dată recunoştința noastră pentru...
Hotărât lucru, bătrânul muzeograf nu pricepea deloc situația. Ferocitatea privirilor domnului Jourdain dictă totuşi instinctului său de conservare să se replieze în spatele biroului.
A fost o dovadă de prudență ! Pumnul musafirul sfărâma în clipa următoare mulajul de ghips al lui Apollo. O secundă mai devreme, pe direcția respectivă s-ar fi aflat nasul venerabilului director !
Cu mâna bandajată, domnul Jourdain s-a dovedit un partener de discuții suportabil. Dar, pentru că o ținea una şi bună:
-N-am donat nimic !
Iar domnul D'Artesson îi amintea zicala din copilărie:"Mortul de la groapă nu se mai intoarce", s-a hotărât rezolvarea neînțelegerile la fața locului..
Aerojetul Galeriilor îşi luă zborul purtând, în afara părților în litigiu, prețioasele pânze şi testerele izotopice de autentificare.
-¥-¥-¥-¥-¥-
Pierrot era îngrijorat. Reubidon plecase în oraş să-şi cumpere culori şi pânză fericit că, iată, venise clipa descătuşării ! Putea acum să-şi picteze capodoperele în voie, îi spusese Pierrot, după ce desăvârșise o răzbunare magnifică, unică după părerea lui.
Sentimentul reuşitei era, din nefericire, umbrit de întârzierea inexplicabila a lui Reubidon. O zi și o noapte reprezentau cam prea mult pentru procurarea materialelor. În aşteptare, patrula nerăbdător prin mansardă promițându-şi să administreze dezertorului o carceră de două săptămâni cel puțin.
-Dar dacă...
Pierrot nu-şi rostise gândul până la capăt când picioarele îl și scoaseră în stradă.
-Cretinul, îl desființez, îi tai autoalimentarea dacă-l găsesc acolo... Sfinte Sisoie, ajuta-mă !... gâfâia el escaladând gardul locuinței domnului Jourdain.
În câteva clipe anulă sistemul de alarmă și pătrunse, aproape rostogolindu-se, în galeria de tablouri. Concomitent, pe intrarea principală îşi făceau aparîția domnul Jourdain -- abia respirând sub povara celor douăzeci de pânze, având pentru prima oară ocazia să constate că arta e un lucru greu -- şi domnul D'Artesson înarmat cu testerele izotopice.
-Ho... hoții !... se bâlbâi domnul Jourdain nevenindu-și să-și creadă ochilor.
-Mamăă, fluieră Pierrot a pagubă, pregătindu-se sufleteşte pentru o nouă jignire.
Domnul D'Artesson nu scoase o vorbă și asta nu fiindcă n-ar fi avut nimic de spus. Era însă pe de-a-ntregul captivat de activitatea unui individ care, absent din realitate, îşi vedea liniştit de treabă ! Individul era Reubidon, iar treaba pe care o făcea ținea, indiscutabil, de pictură.
Aşa cum bănuise, prea târziu din păcate, Pierrot, maestrul îşi statornicise atelierul în galeria domnului Jourdain și, în răstimp, făcuse treabă nu glumă. Mărturie depuneau pereții ornați cu peste cincizeci de picturi a căror manieră te copleșea. Pânza la care punea ultimele tuse, o ariadnică încâlceală de pete de culoare purta titlul "Venus Taurida" şi, bineînțeles, semnătura maestrului Reubidon.
Pe lăngă pereți, proaspătul reformator al nobilei arte aşezase şevaletul cu grijă în întreaga colecție a domnului Jourdain. Mai mult, mânat de o pornire altruistă, găsise de cuviință să facă fiecărui tablou o copie, aşa cum descoperi, puțin mai târziu, muzeograful.
Domnul Jourdain era un tip violent, iar punctul său de vedere s-a concretizat și de aceasta dată că atare. Vârful pantofului său, lansat în plin, atinse spatele lui Reubidon -- un spate blindat, fără discuție. Piciorul domnului Jourdain nu beneficia de acest avantaj, iar rezultatul ciocnirii a făcut să vibreze pereții galeriei cel puțin cinci minute !...
Nu cred că discuția ce a urmat poate fi redată cu ușurință. În orice caz, a fost o convorbire instructivă, plină de vioiciune, mai ales la început, când fostul patron l-a alergat pe Pierrot cam prea tare în lungul galeriei, ținănd cu orice preț să-i dea 'porție dublă'!
Când, epuizat, domnul Jourdain hotarâ să cheme poliția, domnul D'Artesson, fire înclinată spre pacifism, îi demonstră că aşa nu rezolva nimic. Mai mult, lumea ar fi aflat că posedă câte două tablouri pentru un originaloc, fiindcă, îl asigura el, testerele izotopice nu puteau deosebi copia de original !
-Domnul ne-ar putea lămuri, eventual ? se adresă el lui Pierrot.
-Asupra celor expediate Galeriilor, da -- răsuflă ușurat Pierrot constatând că, pe moment, primejdia se îndepartase. Am trimis acolo originalele.
-Slavă ție, Doamne, şi pentru atât, oftă domnul Jourdain. Tot e ceva.
-E pe naiba, se impacientă domnul D'Artesson şi începu să cotrobăie nervos printre teancurile de pânze. Cu astea e și mai rău ! Le-am amestecat cu celelalte două copii de aici vrând să le verific...
Domnul Jourdain icni scurt, ca un boxer lovit sub centură.
-Poate, cumva, dumneavoastră ?... se întoarse întrebător muzeograful către Reubidon.
-Maestrul Reubidon... se prezentă autorul inconştient al dezastrului. Desigur, dacă aveți răbdare... Vopselele şi pânza cu care am lucrat sunt tratate în aşa fel încât, peste aproximativ şaptezeci de ani, culoarea dispare şi, deci ...
Era picătura în paharul plin ! Domnul Jourdain leşină... Nici cele mai optimiste calcule nu-i permiteau să creadă că va atinge vărsta de o sută treieși de ani !
Când s-a trezit, într-un acces de furie melancolica, patronul Marelui Concern a semnat donarea întregii colecții către Galeriile Naționale, cerând, în schimb, discreție totală asupra celor întâmplate.
-Las' să admire, dobitocii, se consola el. Mai mult ca sigur, n-au să reușească să expună originalele... Eu, cel puțin, voi intra în istorie !...
(Ion Ilie Iosif,"Răzbunarea lui Pierrot")
... deci dacă este sâmbătă - am decis eu, cu drag - prinde bine câte o porție mică de literatură SF (din colecția de reviste, cărți şi almanahuri SF, ce o am prin bibliotecă, scrisă de specialiştii domeniului, în decursul timpului)!
... sper că a fost o lectură plăcută !
