Teutobochus...

ANATOLE FRANCE
                             TEUTOBOCHUS


     Cine a crescut, de mic copil, pe splaiurile Parisului, în fața muzeului Luvru, şi a grădinilor Tuileries, aproape de palatul Mazarin, pe malul glorios al Senei, care curge între turnurile, foişoarele şi clopotnițele bătrânului Paris, greu îmi vine să-mi închipui că ar putea rămâne sărac cu duhul. Acolo, începând din strada Guénégaud şi până în strada Bac, în prăvălioarele librarilor, anticarilor și negustorilor de stampe, se găsesc cu nemiluita cele mai frumoase lucruri de artă şi cele mai ciudate mărturii ale trecutului. Grația bizară şi vesela harababură a fiecărei vitrine ademenesc ochii şi mintea trecătorului. Cel care știe să vadă nu pleacă mai departe fără să ia cu sine vreo idee, întocmai ca pasărea ce-şi ia zborul ducând un pai pentru cuibul ei.
     Deoarece se găsesc acolo arbori şi cărți, şi trec mereu femei, e cel mai frumos loc din lume.
     Pe vremea copilăriei mele, mai mult decât acum, piața aceasta a curiozitățile era înzestrată din belșug cu mobile şi stampe vechi, tablouri şi cărți de demult, mescioare sculptate pentru vaze, vaze înflorate din porțelan de China, obiecte smălțuite, faianțe ornamentale, podoabe de aur pentru odăjdii, stofe cu fire de aur, tapiserii cu figuri, cărți cu poze şi ediții princeps legate în marochin. Aceste lucruri plăcute erau oferite amatorilor rafinați şi pricepuți care nu veneau încă în concurență cu agenții de schimb şi cu actrițele. Fontanet şi cu mine ne obişnuisem de multă vreme cu ele, încă de pe când purtam gulere mari, brodate, pantaloni scurți şi pulpele goale.
      Fontanet locuia în colțul străzii Bonaparte, unde tatăl lui avea cabinetul de avocat. Apartamentul părinților mei era lipit de una din aripile hotelului China. Eu şi Fontanet eram şi vecini şi prieteni. Ducându-ne împreună, în zilele de vacanță, să ne jucăm în Grădina Tuileries, treceam pe acest doct splai Voltaire, şi acolo, umblând cu un cerc în mână și o minge în buzunar, ne uitam în dughenele acelea întocmai ca şi domnii bătrâni şi ne făceam, în felul nostru, diferite păreri asupra tuturor acestor lucruri ciudate, care veneau din trecut, din misteriosul trecut.
     Ei, da ! hoinăream,  frunzăream cărți vechi, ne uitam la poze.
     Şi ne interesau foarte mult. Dar Fontanet, trebuie s-o spun, nu avea, ca
mine respect pentru toate vechiturile astea. El râdea de anticele gulere de ofițeri şi de sfinții episcopi cu nasul julit. Fontanet era, încă de pe atunci, omul progresului pe care l-ați auzit la tribuna Camerei. Lipsa lui de respect mă făcea să mă cutremur. Nu-mi plăcea deloc când îl auzeam spunând că străbunii din aceste portrete bizare sunt nişte mutre caraghioase. Eu eram conservator. Şi asta a lăsat urme în mine, şi întreaga-mi filozofie m-a făcut să rămân prietenul bătrânilor arbori și al preoților de țară.
     Mă mai deosebeam de Fontanet prin aceea că eram înclinat să admir ceea ce nu înțelegeam. Adoram cărțile de farmece; şi totul, sau aproape totul, era pentru mine asemeni unei cărți de farmece. Fontanet, dimpotrivă, nu simțea plăcere să se uite la un lucru decât dacă ştia că foloseşte la ceva. Spunea:"Vezi, uite aici e o balama, uite cum se deschide. Aici e un şurub, ăsta se scoate." Fontanet judeca drept. Trebuie să adaug că era capabil să se entuziasmeze privind tablouri cu războaie. ''Trecerea Berezinei'' îi dădea emoții. Dugheana armurierului ne interesa și pe unul şi pe celălalt. Când îl vedeam, în mijlocul suliței, al scuturilor și al platoşelor, pe domnul Petit-Prétre, îmbrăcat într-un şorț de serj verde, cum se ducea, şchiopătând ca Vulcan, până în fundul atelierului ca să ia o sabie străveche pe care o punea apoi pe masa de lucru şi o strângea într-o menghină de fier pentru a-i lustrui lama şi a-i repara mânerul, aveam siguranța că participam la un spectacol grandios; domnul Petit-Prétre mi se părea de o sută de coți. Stăteam muți, lipiți de geam. Ochii negri ai lui Fontanet străluceau, iar obrazul lui brun şi fin se însuflețea.
      Seara, amintirea aceasta ne aprindea imaginația şi mii de proiecte entuziaste încolțeau în capetele noastre.
      Fontanet îmi spusese odată:
-Ce-ar fi dacă am luat nişte carton şi o bucată de staniol din cel cu care se învelește ciocolata și ne-am făuri nişte arme ca acelea ale lui Petit-Prétre !...
      Ideea era frumoasă. Dar n-am reuşit s-o realizăm cum trebuie. Am făcut o cască, pe care Fontanet a luat-o drept bonetă de magician.
      Atunci i-am spus:
-Dacă am fonda un muzeu !...
      Minunată idee ! Dar, pentru moment, nu aveam de pus în muzeul nostru decât vreo cincizeci de bile şi vreo duzină de sfârleze.
      Deodată, lui Fontanet îi trecu prin minte o nouă trăsnaie. Strigă:
-Hai să compunem o ''Istorie a Franței'', cu toate amănuntele, în cincizeci de volume.
      Propunerea asta mă încântă și o primii bătând din palme și cu țipete de bucurie. Căzurăm de acord s-o începem a doua zi dimineață, deşi aveam de învățat o pagină din ''De Viris''.
-Cu toate amănuntele ! repetă Fontanet. Trebuie să punem toate amănuntele !
       Tocmai aşa înțelegeam şi eu. Cu toate amănuntele !
       După ce am fost trimis la culcare, un sfert de oră și mai bine, n-am putut adormi, atât eram de frământat la gândul sublim al unei ''Istorii a Franței'' în cincizeci de volume, cu toate amănuntele.
       Am și început această istorie. Drept să vă spun, nu mai ştiu de ce am început-o cu regele Teutobochus. Dar aşa cerea planul nostru. Primul nostru capitol ne puse în prezența regelui Teutobochus, înalt de treizeci de picioare, după cum s-a putut stabili în mod sigur prin măsurarea osemintelor sale găsite din întâmplare. De la cel dintâi pas, să te vezi față în față cu un asemenea gigant ! Întâlnirea a fost teribilă. Chiar şi Fontanet rămase uluit.
-Trebuie să sărim peste Teutobochus, îmi spuse el.
       Dar eu n-am avut curajul.
     ''Istoria Franței'' în cincizeci de volume se opri la Teutobochus.
       De câte ori, vai ! n-am început din nou în viață această aventură a cărții şi a gigantului ! De câte ori, pe punctul de a întreprinde o operă grandioasă sau de a conduce nu ştiu ce vastă lucrare, nu m-am oprit brusc din cauza unui Teutobochus, ceea ce se cheamă, în termeni vulgari, soartă, întâmplare, necesitate ! M-am hotărât să le mulțumesc şi să-i binecuvântez pe toți aceşti Teutobochus care, barându-mi drumurile prea îndrăznețe spre glorie, m-au lăsat în grija celor două credincioase păzitoare ale mele, obscuritatea şi mediocritatea. Amândouă sunt bune cu mine şi mă iubesc. Trebuie ca şi eu să mă port la fel cu ele !
       Cât despre Fontanet, subtilul meu prieten Fontanet, avocat, consilier general, administrator al mai multor societăți, deputat, e o minunăție să-l vezi cum se joacă şi aleargă printre picioarele tuturor acestor Teutobochus ai vieții publice; în locul lui, mi-aş fi frânt gătul de mii de ori.
        (Anatole France, "Teutobochus")
     - https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Anatole_France  -

... postarea este propusă pentru "Citate favorite" găzduite de doamna Zina
(https://zinnaida.blogspot.ro/) unde veți găsi cele mai multe date !
... provocarea are sloganul "Click & Comment Monday" !
... distribuie pe rețele articolle care îți plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este: "Teutobochus" de Anatole France !