Horia Aramă
CATACOMBELE
1
Procesiunea împlânta în oraşul fără somn un paloş de foc. O pădure albă şi zveltă, de ceară, înainta legănat, flăcările lumânărilor, cât un stat de om, luptându-se, ca tot atâția fluturi, să se rupă de restul materiei. Un şir de crucifixuri tăiau cucernic fumul. Le purtau o mică armată de ființe drapate în negru, având capetele ascuțite nefiresc de cagule sinistre cu găuri în dreptul ochilor. În urmă, pe umeri avizi de osteneala dulce a zelului întru Domnul, veneau Fecioara cu Pruncul, crescând masiv tronul mobil al unui paso fastuos. Chip fără expresie, dominat de o coroană, pentru care ar fi putut-o invidia destui regi ai tărâmului nostru, Mama purta straiul bogat al unei doamne de altădată, țesut cu fir şi brodat migălos cu pietre scumpe. O mantie grea de brocart cu flori de perle îi cădea de pe umeri. Dantele fine înconjurau mâinile cu care îşi susținea Fiul. El arbora un costum de prinț oriental, stropit cu stele şi adunat cu un brâu care îți lua ochii. Mulțimea privea în extaz sculele de aur masiv: semnele împărătești ale lui Isus, globul şi sceptrul dominat de cruce, coroana Lui - o sardana de aripi bătând spre înalturi -, lanțurile masive de metal prețios apăsând umerii Mariei, medaliile şi pandantivele fulgerând la pieptul Ei, bijuterii grele de amintiri, martore fără vrere ale măririi şi decăderii unor apuse familii aristocratice.
Fastul cortegiului se reflecta în ferestrele bulevardelor, în ochii grupurilor care asaltau balcoanele şi umpleau strada sub ghirlande de circumstanță. În frunte, fanfara deschidea pârtie în oceanul de oameni, făcând să vibreze aerul în ritmul imnurilor sacre.
Trotuarele debordau de lume. Străinii se remarcau de îndată. Chipurile lor exprimau stupefacție. Spectacolul procesiunii şi modul singular de manifestare a evlaviei erau departe de ideile de acasă despre misticismul iberic. Pe măsură ce înainta, perechea divină era întâmpinată cu aplauze. Din cănd în cănd un glas ascuțit străpungea masa zgomotului formulându-şi imperativ deziteratul:
-Sfântă Fecioară, ocroteşte-ne !
Sau mai concret:
-Mario, fă-i dreptate lui Felipe al meu !
În această atmosferă de sărbătoare, anonim în straiul uniform al penitenților, efeminat, subțiratic, de o delicatețe care i se ghicea după mers, Fiul-nerecunoscător plângea în hohote. Singură, o femeie îl remarcă în larma festivă. Ascunsă ea însăşi sub masca neagră a cagulei, schimbă locul cu un vecin de rând, apoi cu altul, până izbuti să se apropie de penitentul zguduit de suspine. Fără un cuvânt, îl luă de după umeri, chemându-l să plângă la pieptul ei. Băiatul se sperie dar cedă blândeții care îi poruncea prin alba mână a necunoscutei.
Risipitoarea-de-iubire îşi simți degetele tremurând la întâia uşoară atingere a trupului feciorelnic prin țesătura simplă a stratului cernit. Fu gata să se retragă dar nu o făcu. Era sfăşiată între părerile de rău pentru viața irosită, care formau rațiunea prezenței sale în cortegiu, şi dorința de a fi pentru fragila siluetă de lângă ea soră, mamă şi ocrotitoare.
Din spate doi ochi verzi fulgerară perechea neruşinată. Avarul începea să regrete slăbiciunea de a-şi fi oprit un loc în şirul păcătoșilor.
-Față de aceştia, îşi spunea, eu am fost un sfânt. Mă acuză cu toții că aş fi lipsit de omenie. Însă numai eu, dintre cei de față, nu iau nimănui nimic. Apăr, e drept, ceea ce îmi aparține dar primul care suferă de pe urma viciului meu, sunt eu însumi. Familia şi moștenitorii mei nu au decât să aştepte. Vor avea totul. Până atunci să se îngrijească de curățenia cugetului lor, în loc să se preocupe de mântuirea sufletului meu !
Dădu să iasă din rând însă o mână subțire ca o trestie, albastră în lumina noptatică, îl opri:
-Rămâi !
Fata-care-citea-gândurile avea un glas firav, gata să se rupă.
-Vrei să treci dincolo ? Să fii cu ei ? spuse arătând ochii holbați care luceau pe trotuare. Aici e mai bine.
Avarul o ascultă fără să poată spune dacă o face fiindcă a înțeles ori de dragul timbrului fermecător de gingaş. Încercă să ghicească înfățișarea feței, să se aleagă cel puțin cu atât. Nu izbuti să-i deslușească nici măcar profilul. Îşi dădu seama că tinde să tragă folos de pe urma incidentului şi atunci îşi plecă ochii, rușinat, impunându-şi să nu mai caute spre ea.
În jur prindea glas căința. Penitenții clamau către cerul de smoală. Strigătele, fanfara, clopoțeii pajilor, chiuiturile ocazionale ale chefliilor, se împleteau într-un zid sonor la adăpostul căruia păcătoșii se destăinuiau fără sfială.
-Maică Prea-Sfăntă, murmură febril Risipitoarea-de-iubire, fă-mă nesimțitoare, fă-mă urâtă în fața bărbaților care mă vor, fă-mă de oțel când mă ispitesc, îmbogățeşte-mă ca să nu mă mai cheme dragostea plătită ori sărăceşte-mă până ce bunurile vieții nu-mi vor mai spune nimic. Naşte-mă a doua oară în puritate şi liniște sufletească ori ia-mă la tine spre a uita fața caldă a vieții !
-Vindecă-mă, suspină Falsificatorul, ia-mi dreapta păcătoasă, mâna care se ridică împotriva Ta încăpățânându-se în talentul ei necurat spre a mă pierde şi a mă vinde judecătorilor pe lumea asta şi diavolului pe lumea cealaltă ! Retează-mi-o din umăr, Puternico, fă-mă ciung şi cerșetor dacă singur nu am tăria să-mi înfrânez chemarea neistovită de-a egala Creația !
-Eliberează-mă, strigă Bântuitul-de-duhuri, dă-mi iar, Fecioară Imaculata, surzenia şi orbirea dintâi, dinaintea nașterii, dinaintea concepției, mântuieşte-mă în părinții mei şi în părinții părinților mei prin care vin spre mine umbrele care mă muncesc ! Trage-mă spre lumina Ta ori împinge-mă în bezna necuratului dar scapă-mă din cumpăna de a aparține la două lumi dintr-o dată !
Adolescentul-obsedat-de-viziuni-lascive turba de furie văzându-se înghesuit între cagulele negre. De pe trotuar îl urmarea ținând pasul cu Procesiunea, oprindu-se când aceasta se oprea, un tată autoritar, în mâna dreaptă cu un baston solid, noduros şi temut. În ținuta penitenților, băiatul se credea perfect anonim. Încercase aşadar să evadeze în direcția trotuarului opus dar, cu un fler sigur, tatăl ghicise manevra şi traversare, fără fasoane, procesiunea ca să-l apuce de guler pe necredincios şi să-l readucă pe calea cea bună. Lung, deşirat, Adolescentul blestema printre lacrimi și cu greu se stăpânea să nu lovească în dreapta şi în stânga, ca un apucat.
Cea care îi ghicise pornirea şi încercă să-l mângâie, fu Mama-denaturată. Cu un glas dulce, abia deslușit în vacarmul străzii, ea îl consolă făcându-l să se resemneze a urma, în arşița nopții de august, itinerarul indicat de nebunia generală.
-Nu te întreb de păcatele tale închipuite sau reale. Îmi ajunge al meu. Vino cu mine pentru mine, pentru iertarea celei care şi-a părăsit copilul pe mâna vitregiei ca să urmeze chemarea iubirii nelegiuite ! Nu întreba, nu mă consola, nu-mi promite clemența Cerului ! Urmează-mă şi atât !
Lacrimile bărbăției ultragiate se uscară. Atunci când, la o răscruce, înghesuiala se prefăcu pentru o clipă în dezordine, Adolescentul apără femeia cu brațul său tremurător.
2
Străbătuse jumătate din oraş. Atmosfera se destinsese. Coloana îşi regăsise ordinea şi mărșăluia fără grabă dar harnic, tăcut, concentrându-se asupra misiunii sale. Aerul de carnaval se risipise. Fanfara era departe şi doar câțiva însoțitori ajunseseră până aici. Polițiștii căscau. Misiunea lor se apropia de sfârşit.
Coloana înconjură o piațetă urmând perechea sfântă care indica direcția. Departe se ghicea, imensă, inima oraşului, desenată în lumini şi umbre. Purtând un hallo de ceață roşiatică, întindea brațele, primitor.
Procesiunea atinsese punctul cel mai îndepărtat al itinerarului tradițional. De acum înainte, fiecare pas avea să-i apropie pe oamenii în negru de lumea din care pornise în periplul purificator.
Pe neaşteptate, cortegiul se opri, în dezordine. Confuz, o tensiune se făcea simțită. După câteva clipe, un număr de cagule ieşiră din rând adunându-se cu sfială. Alți penitenți li se alăturată, cu pas şovăitor.
Un preot se îndreptă către grup.
-Iarăşi ? spuse cu blândețe. Oare în fiecare an trebuie să se întâmple ? Să-şi fi pierdut Sfânta Biserică autoritatea până într-atât încât o superstiție oarecare să vă poată smulge din sânul ei ?
Dizidenții foiră. Din rândul acestora se auzi un glas.
-V-am urmat până aici cu sinceră căință. Nu ştiu de ce s-ar supăra Sfânta Fecioară dacă ne încercăm norocul în catacombele din Dealul Sfinților.
Era Bântuitul-de-duhuri. Paricidul i se alătură:
-Nu facem nici un rău nimănui. Nu vă cerem să veniți cu noi. Lăsați-ne în pace !
-Dar familiile voastre care vor veni să vă ceară nouă ? Soțiile pe care le părăsiți ? Copiii pe care îi abandonați ? Dar păcatul capital: sinuciderea ? Căci sinucidere este ceea ce faceți. Şi să nu-mi spuneți că viața vă aparține. Este opera Domnului şi nu aveți dreptul să atentați la ea. După cum noi, oamenii suntem prea mici spre a putea să urnim cârma destinului. Păcătoșilor, singura cale a mântuirii este căința !
-Te îndoieşti de căința noastră ? rosti Fata-care-citea-gândurile. Pentru a ne supune la încercarea aceasta, părinte, este nevoie de o căință în stare să urnească lumea din loc. Numai o sinceră părere de rău şi o disperare adâncă pot să ofere curajul necesar pentru a accepta riscul cel mare. Lasă-ne în rătăcire. Lasă-ne să încercăm tăria sufletelor noastre în catacombele din Dealul Sfinților. Dacă ne vom fi înşelat, păcatul ne aparține. Iar dacă nu...
-Să mergem şi noi ! şopti Fiul-nerecunoscător.
Mama-denaturată nu se hotăra.
-E o copilărie. Credința...
-Vino, vino cu mine, să nu-ți fie teamă !
Înainte de a-şi da seama ce face, femeia se trezi în grupul stingher. Alți penitenți o urmară. Preotul renunță să asiste cum sub ochii lui coloana se descompune. Binecuvântă grăbit ceața inconştienților şi le dădu celorlalți semnal de pornire.
Părăsit, urmărit de departe de câțiva curioși, grupul îşi strânse rândurile.
-Unde mergem ? întrebă Adolescentul-bântuit-de-viziuni-lascive, privind în jur cu teama de a vedea în orice clipă răsărind silueta părintelui său înarmat cu binecunoscutul baston.
-Fraților, spuse Falsificatorul, nu mă cunoașteți, nu vă cunosc. Ştim însă cu toții că ceea ce încercăm este primejdios. În Dealul Sfinților, catacombele sunt foarte încâlcite. În fiecare an, unii ca noi au încercat să ajungă dincolo. Nu ştiu câți au reuşit dar toți au pierit fără urmă. Cine vrea să vină e binevenit. Copiii aceştia însă nu au ce căuta acolo.
-Cine are dreptul să ne spună asta ? se sumeți Fiul-nerecunoscător.
-Nu din orgoliu venim, spuse Fata-care-citea-gândurile, ci pentru că nu putem altfel.
-Ia-o înainte, omule, spuse Avarul. Cine vrea să te urmeze, este liber s-o facă.
Rămaseră înapoi şi în cele din urmă case. Drumul antic urcă nehotărât şi pustiu. Din câmpia neagră năvălea uneori câte un pui de vânt care neliniştea făcliile, strecurând în suflete un fior.
Dealul Sfinților, sub care se deschideau catacombele, apăru brusc din întuneric. Cel din frunte făcu semn de oprire.
-Trebuie să ocolim. Intrarea e închisă. Există însă o trecere.
O luă înainte. Ceilalți îl urmară, tăcuți.
După un sfert de ceas, o mână fermă dădu la o parte ramurile unui tufiș descoperind o spărtură în stânca de calcar.
-Aici este. Putem intra numai câte unul dar înăuntru e loc pentru o catedrală.
Se strecură prin gura de piatră şi aşteptă să treacă şi ceilalți. După care porni purtând, ca un făclier, lumânarea groasă de trei degete sub arcul fără măreție al cavernei.
3
Înaintemergătorul ținea lumina sus, în beneficiul tuturor. Alte lumânări se înşirau, palide, în urmă, arzând cu flacără roşie în aerul neprimenit.
Mergeau de un sfert de oră când o cagulă se agăță de o unghie de piatră atârnând din tavan. Adulterina, care se ascundea sub coiful de pânză umilă, țipă. Luminile tremurară. Falsificatorul o apucă de umeri.
-Linişteşte-te, nu s-a întâmplat nimic.
Femeia respiră adânc și îndepărtând mâinile bărbatului, îşi reluă înaintarea. Mama-denaturată îi oferi brațul.
O penitentă uşoară ca un lujer de floare se clătină, gata să cadă. Era Fata-care-citea-gândurile. O susținu Adolescentul - siluetă la fel de fragilă, elastică însă, cu brațe lungi şi agere.
-Ce ai, soră ? o întrebă cu glas răguşit.
-Lasă-mă, se scutură fata de ajutorul nedorit.
Brațele îi dădură drumul întârziind în preajmă totuşi, gata să intervină.
-Ce vini ispășești ? întrebă fără minte prea tânărul bărbat cu ochi de un negru mai adânc decât al veşmântului său.
-Aud voci, mărturisi ea, deşi ar fi putut să nu i-o spună.
-Ce minune ! se miră băiatul. Dar este oare un păcat să le auzi ? Ar trebui să mulțumești Cerului că-ți dă prilejul să le asculți. Eu, desigur, bântuit de viziunile mele, trebuie să mă purific dar tu eşti deasupra noastră a tuturora, eşti o aleasă.
-Dar nu aud glasuri cerești, ci gândurile oamenilor, explică fata cu modestie.
-Cu atât mai mult meriți stima lor ! Tu eşti sora noastră, a tuturora. Îndreaptă-ți lumina și asupra mea !
Fata surâse hieratic:
-Eu sunt ca luna: nu am lumina proprie. O răsfrâng pe a celorlalți.
-Lângă tine mă simt un somnambul !
-Nu jongla cu vorbele. Cuvintele pot să rănească.
-Mă rog să fiu altfel. Să fiu ca tine.
-Să fii altfel e un păcat. Mă rog să fiu ca fiecare.
-Fugi ca de o cursă diavolească refuzând un dar ceresc de care sunt convins că eşti demnă.
Fata-care-citeşte-gândurile roşi.
-Nu ai cum să te convingi dacă merit să fiu diferită.
-O meriți, fără îndoială, se înflăcără tânărul încercându-se întru elocință. Te zăresc, te aud, te ghicesc. Nu se poate să fii decât aşa cum te văd eu. Şi atunci meriți în fiecare zi o minune.
Se aplecară ferindu-şi frunțile de o arcadă joasă. Trecură ținându-se de mână obstacolul unui fir de apă de câteva degete.
-La ora asta, cu chei potrivite, fiii mei îmi cercetează lăzile şi cu fereală, sertarele şi hârtiile, se plângea bătrânul Avar la urechea vecinului său. Pe mine m-au trimis cu voi, să mă spăl de păcate. Ce-ar mai țopăi de fericire dacă mi-aş frânge gâtul pe aici !
-Nu se poate, se cruci Paricidul. Imposibil să existe asemenea copii. Ce fel de inşi ai crescut dacă vezi în ei pe călăii tăi ?
-Ştiu că e vina mea. Întotdeauna părinții sunt de vină. Recunosc şi mă căiesc: odată cu sângele meu am transmis progeniturii mele şi păcatele care mă torturează.
-Vina mea e cu mult mai gravă, recunoscu Paricidul. Nu ți-o împărtășesc pentru a nu adăuga poverii tale încă o lespede. Păcatul meu nu-l pot spăla toate procesiunile Spaniei. Totuşi iată-mă aici, în afara oricărei rațiuni. Să fie credința cea care m-a împins ? Ori teama ? Oroarea de însingurare, speranța în regăsirea de sine ? Iluzia iertării. Nu voi afla niciodată. Dealtfel, mă aflu aici numai cu picioarele mele care te însoțesc. Sunt neputincios: nu izbutesc să-mi regret fapta.
-Există păcate care înnobilează, care înalță sufletul, interveni Felonul. Poți ucide un zbor eliberând o turmă de nevinovați. Poți înşela încrederea fratelui tău; dacă e un ticălos, fapta ta e bine primită la Judecata de Apoi. Păcatul meu a ferit de chin şi josnicie o familie numeroasă. Ea şi-a serbat în pace înseninarea dar pe mine m-a jertfit pe altarul părerilor de rău. Josnicia mea li se pare un preț prea scump, ar fi preferat să se bucure de avantajele situației fără să simtă apăsarea păcatului care stă scris pe fruntea mea sau cel puțin fără să prindă de veste. Să fii gâde plătit e cu mult mai ușor.
-Rușine ! strigă Adulterina. Ce căutați aici dacă sufletul nu vă îndeamnă la pocăință ? De ce umbriți reculegerea şi căința noastră, de ce mânjiți îndreptarea şi regăsirea noastră ?
-N-au pic de simțire creștinească, îi veşteji Dijmuitorul-de-cutii-ale-milei. Nici un câine nu ar îndrăzni să pună semnul îndoielii asupra curioasei noastre coloane. Cinicii aceştia, păgâni și profani, alungă de la noi Duhul Sfânt al Izbăvirii !
4
Mergeau de ore lungi, de zile nesfârşite. Popasuri se succedaseră după Popasuri, gustări frugale ieşiseră la iveală din rasele sobre. Împărtășiseră hrana, băutură după simpatii şi la întâmplare. Nimănui nu îi era cu adevărat foame, iar oboseala își trăgea substanță mai ales din conștiința zădărniciei. Şi din teamă. Cotiturile fără sens ale galeriilor subterane, întretăierile tunelurilor de o pustietate masivă, compactă, împietrite, strecurau fire de gheață în inimile păcătoșilor. Nimeni nu putea să-şi dea seama de direcția urmată. Punctele cardinale pieriseră şi ele şi nu îi ajutau să se orienteze mai mult decât soarele părăsit pe tărâmul celălalt. Singurul punct de referință era intrarea în subterane de care se depărtau cu fiecare pas.
Însuflețirea dintâi cedase. Cedaseră şi pantofii gingaşi ai Risipitoarei-de-iubire. Câteva cagule fuseseră scoase. În aerul stătut erau insuportabile. Un glas propusese încă de la început să se stingă o parte din lumânări astfel încât lumina să le ajungă pentru multă vreme.
La o cotitură, Mama-denaturată rămase în urmă. Fata-care-citea-gândurile se întoarse după ea, o luă de mână şi o chemă înapoi. Femeia se smulse cu violență.
-Rămân aici ! Tot n-am să ajung niciodată la capăt ! strigă cu obidă.
-Trebuie să vii cu noi. Vom ajunge acolo unde ne-am propus. Nu e mai greu decât ți-a fost ție să faci ceea ce ai făcut.
Femeia izbucni în plâns şi ajunse din urmă cortegiul. Aici se instaurase dezamăgirea.
-E un drum fără capăt, îşi spunea Sodomitul. Un labirint fără ieşire, ca viața. Nu e un purgatoriu, ci o execuție. O merităm.
-Eroare ! vibră glasul plin de convingere al Fetei-care-citea-gândurile. Dacă sub mâzga păcatelor, sub crusta verde care s-a prins de sufletul meu ca scoicile de chila navei, dacă sub smârcul în care mă scufund, acolo, adânc, unde nu pătrunde nici o privire și nici gândul nu poate ajunge, dacă acolo a rămas, cât de mic şi firav, cât de neînsemnat, un sâmbure alb, un bob de inocență, o gămălie de candoare, atunci mai există o speranță. Atunci, străbătând cu prețul jupuirii tălpilor, al istovirii şi al disperării drumul ascuns în Dealul Sfinților, cel care mai poartă în sine un atom din puritatea sa inițială va răzbate, va ieşi la lumină, va afla ieşirea, va vedea ițindu-se în fața lui o flacără de cer, va regăsi ziua și va poposi într-o lume curată, unde domnește o veșnică primăvară, unde nu există fiare dușmane omului, unde fiecare lujer de floare creşte spre a-ți vindeca ochii, unde iarba e numai mângâiere când te tolăneşti în brațele ei, unde soarele nu vrea decât să te îmbăieze în prospețimea lui, iar vântul să te îmbrace în togele sale. O lume în care totul e la început, în care căile noastre nu au fost retezate, în care suntem copii, la capătul dintâi al vieții și, liberi, putem alege a doua oară, mai bine, mai înțelept. O lume cu păsări şi fluturi, cu câini de credință şi cai ascultători, cu pământ rodnic şi supus pe care oricine îşi poate încerca râvna.
Fiul-nerecunoscător privea dincolo de piatra sură, vedea continentul acela cu ochii încrederii.
-Şi ai crezut ? spuse Adulterina. Crezi ? Există oare Pământul Făgăduinței ?
-Nu te îndoi, replică Falsificatorul. Totul e adevărat, dacă o vrei cu toată ființa ta !
-Prostii ! răcni ca apucat Bântuitorul-de-duhuri. Poveşti de adormit copiii ! Basme pentru debilii mintali ! Ascultați-mă pe mine, că am părul alb ! Eu îi cunosc mai bine ! Eu i-am ghicit ! E un complot uriaş, încâlcit, ramificat ! Oraşul vrea sa scape de noi ! Ne-au mințit cu toții ! Şi popii ! Şi părinții noştri ! Şi frații ! Copiii ne-au mințit şi ei ca să ne ia locul ! Pentru păcatele noastre, în loc să ne certe, în loc să ne pedepsească, să ne supună la chinurile cele mai înfricoșătoare, ne-au condamnat la moarte ! Mai mult: la neodihnă veşnică, la pieire fără mântuire ! Vom putrezi în beznele acestea neștiuți, morți fără împărtăşanie şi fără morminte. Ne vor măcina de vii lighioanele nevăzute ale întunericului. Au vrut să curețe cetatea, să o cearnă, să elimine răul şi crima. Şi au ales calea cea mai dreaptă: ne sacrifică, ne trimit în arena cu lei, ne dau pradă fiarelor neființei. Iată-le! Auziți-le cum se apropie. Nu fac mai mult zgomot decât un fulg picând în apă dar eu le aud ca şi cum ar tropăi cu cizme de plumb ! Adulmecați. Veți simți un iz de mlaştină, de baltă mocnită, de capcană înșelătoare. Vin târându-se şi alergånd cu sute de picioare, şarpe şi şopârle, viermi şi coropişnițe, urechelnițe şi miriapozi gata să muşte, să rupă, să roadă, să însenineze - ba nu ! Vin în zbor, vin plutind pe aripi neclintite, aripi țepene, de păsări împăiate, decolorate, putrede, pline de colb. Sunt ele, păsările care s-au rătăcit în păcura galeriilor, care au orbecăit în beznă, care s-au sfârşit izbindu-se de pereți, sfâşiindu-se cu ghearele şi cu ciocul. Au rămas încrustate în aerul mort, în timpul încremenit, iar acum vin spre noi, atrase de lumi a retinelor noastre, de fosforescența pupilelor noastre ! Scoateți-vă ochii, oameni buni, smulgeți-i din lăcașurile lor şi striviți-i sub tălpi, altfel sunteți pierduți !
Dijmuitorul-de-cutii-ale-milei îl înşfăcă de piept şi îl scutură îndelung, violent, cu stânga, în vreme ce cu dreapta îi trăgea palme.
-Iată-i, ne ajung, ne atacă ! strigă Bântuitul-de-duhuri sfăşiindu-şi rasa.
Nu se linişti până ce, scârbit, celălalt nu îl azvâri într-un colț unde căzu gemând, orbit de lacrimi şi de fantasme. Femeile nu îndrăzneau să se apropie. O făcu Avarul.
-Fii pe pace, îi spuse. Nu au ajuns la noi. Vino !
Îi dădu mâna, îl obligă să se ridice.
-Trebuie să mergem înainte. Uită-te la copiii aceştia ! Păcatele lor sunt imaginare. Nu merită să piară. Trebuie să-i scoatem la lumină. Vino ! Pentru ei.
Istoviți, măcinați de îndoieli, decapitați de speranță, oamenii îşi reluară drumul, pierzăndu-se în apa neagră a întunericului.
-#-#-#-#-
Jefuitorul-de-cadavre privi cu atenție în jur, dădu la o parte ramurile tufișului şi pătrunse pe gura îngustă a trecerii secrete spre catacombe. O dată înăuntru, scoase la iveală o lanternă puternică şi un plan ferfenițit, acelaşi de care se slujise în anii precedenți. După ce se orientă, porni să cerceteze subteranele în mod sistematic. În rănița uşoară pe care o purta în spinare avea un sac gol, un pachet cu alimente și o sticlă de cazalla.
Umblă ore lungi până descoperi straiele negre presărate pe sol, împrăştiate fără nici o noimă, azvârlite la întâmplare. Cagulele zăceau și ele prin colțuri. Amestecate cu cernitele costume ale penitenților, se zăreau hainele pe care le purtaseră victimele în seara procesiunii.
Omul privi în jur căutând o urmă a celor care le purtaseră. Nimic nu divulga ce deveniseră aceştia.
-Să fi aflat calea ? se întrebă Jefuitorul-de-cadavre. Să fi trecut dincolo ?
Rămase gânditor o clipă încercând să-şi imagineze lumea de dragul căreia necunoscuții părăsiseră toate bunurile pământeşti, lepădându-se de straie, ca să facă pasul dintâi liberi până și de cel mai neînsemnat vestigiu al destinului lor de până ieri. Apoi Jefuitorul-de-cadavre se lăsă în genunchi şi începu să scotocească buzunarele. Strânse banii, bijuteriile și începu să cerceteze îmbrăcămintea. Nu era de lepădat. Adună lucrurile în răniță și în sacul încăpător, după care porni înapoi.
(Horia Aramă, "Catacombele")
-
https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Horia_Aram%C4%83 -
... deci dacă este sâmbătă - am decis eu, cu drag - prinde bine câte o porție mică de literatură SF (din colecția de reviste, cărți şi almanahuri SF, ce o am prin bibliotecă, scrisă de specialiştii domeniului în decursul timpului)!
... sper că a fost o lectură plăcută !
