treizeci de ore...

     

                   Gabriel Manolescu
                                                  Treizeci de ore


       "Cum va fi ? Ce va fi ?... Ploaia, oare cum arată ploaia ? Ce este vântul ? Cum sunt munții ? Vreau să văd zăpada, vreau să văd Soarele, aşa, de aici !.... "
     ...Acele săreau, executau oscilații rapide, indicatoarele erau încă destul de calme, ecranele negre.
       "Birger... Birger îmi spusese când eram copil. Du-te, Ian, pe Everest, du-te şi vezi jungla, du-te şi vezi cascadele.
        Birger tatăl meu... Aş fi putut să-i spun Pa sau Tati, sau pur şi simplu Tată, dar eu i-am spus Birger.  
        Oare cum arată oamenii care n-au plecat niciodată de pe Pământ ? Cum le voi părea eu, lor ? Să fii eschimos și să nu fi văzut niciodată sloiuri plutind pe ocean, să fii pasăre şi să nu fi simțit niciodată înălțimea !"
        Infonul începu cu voce puternică: patru, patru, cinci-şapte, doi și cinci, şase mii km, presiune normală,  flux polar - o stare psihică Ian D.D.: satisfăcătoare... puțin masiv... mai multă concentrare pentru orice eventualitate; stare psihică Rila Miguel: foarte bună; cuplat sistemele de frânare, intrați în legătură cu Terra... totul merge normal; revin peste trei minute; mulțumesc.
       "Rila... calmă, sigură pe sine, senină şi aeriană... O bluză albă,  un pulovăr crem... Rila totdeauna egală şi subtilă, în orice caz, altfel decât mine. A văzut Pământul, îi cunoaşte limbile, poveştile, vegetația. Cât de mult ar putea-o iubi un pământean ? I-ar putea asculta ca şi mine pulsul întregii ei ființe ? I-ar putea clădi castelele din frunze uscate, găsite între paginile cărților aduse de pe Pământ, i-ar mulțumi pentru fiecare zi petrecută împreună ? Rila cu trupul ei lung, cu mâinile de balerină. Rila, cu bluza ei albă, puloverul ei crem..."
        Becul portocaliu se aprinse brusc, invadă cabina. Sirena țipă scurt, o secundă, tăcu, țipă scurt, o secundă, tăcu, țipă scurt, becul portocaliu pâlpâi, acele delirau, ecranul se umplu de linii orizontale, haotice, teroarea portocalie continua. Fluxul polar scăzu vertiginos... sirena mai țipă de două ori, apoi începu să hârâie. Rila Miguel îşi mișca degetele rapid pe claviatura tabloului central ca o dactilografă pricepută, intrase în panică; Ian mai privea consternat becul, se urnea greu, făcu un salt, ajunse lângă Rila. Infonul anunță cu acelaşi glas: 3500 m până la contact, orientarea dereglată de şase minute, fluxul scade la minus cinci sute, avarie prin explozie mică la corpul patru, ATED și START trebuie modificate, măriți stocul de oxigen și scoateți tuburile din dulapurile trei şi patru; stare psihică Ian D.D. : panică, ritm cardiac la limită, contracții musculare, recomand o pastilă Vanicotom; stare psihică Rila Miguel; panică, erori de percepție; întrerupeți becul şi sirena prin butoanele K şi L. Măriți fluxul. Continui: zece, trei-şapte, butonul  F zece M trebuie mutat poziția doi, o mie de metri până la contact, nouă, patru mii cinci sute...
Întrerup !...  Treceți în boxa pentru avarie. Înlocuiți rezervoarele de oxigen ! Repet: Ian D.D., recomandă o pastilă Vanicotom. Şapte sute de metri până la contact, regiune nisipoasă.
           Rila Miguel îşi împinsese colegul în boxă... Îşi legară centurile, o zmucitură, boxa se desprinse de corpul navei, parașutele se deschiseră, câteva secunde, un şoc, al doilea şoc, linişte...
       ...Nouă minute de linişte... Ian respiră calm. Rila ridicase oblonul dublu şi privea afară. Ținea încă tubul de oxigen în contact, Ian încercă să ghicească.
        "Munți ? Mare ? Nu, nu ne legănăm,  aşa spunea Birger, când eşti pe mare nimic nu e stabil. De ce nu spune nimic fata asta ?"
          Încercă să se ridice, îi tremurau încă picioarele, se ridică în sfărşit privind. Galben... La dreapta galben, în spate galben, sus albastru. Multă lumină, prea multă... Căută.  Îl descoperi. Soarele ! "Nu te poți uita la el. La Soare nu te poți uita, aşa e Birger."
-Asta poate fi Sahara, un deşert. Să ieșim ! O ajută pe Rila, apoi ieşi cu cele două rezervoare. Erau prea grele aici. Câțiva paşi. Privi în stânga. La două sute de metri, nava, în flcălări. O trase pe Rila, alergă puțin. Tuburile erau prea grele. Dar sunt pe Pământ ! Aici e aer ! Uitaseră ! Îşi scoase casca şi-i făcu semn Rilei. Puteau vorbi acum.
-Nava arde, Rila, poate exploda din clipă în clipă...
            Gâfâia, încercă să alerge. Rila căzu, o trase, un pas, o inspirație, alt pas, o expirație, se îneca. "Pe Pământ era aer ! Ce se întâmpla ?"
            Rila urlă:
-Nu putem respira, Ian, e totuşi prea puțin oxigen aici, ne-am obişnuit altfel, trage tuburile ! Acum şi-au pus căştile, sângele s-a încălzit. Ian a transpirat, o trage pe Rila Miguel şi cele două rezervoare. Zece metri... patruzeci de metri... o sută de metri...
-Explozia va fi puternică, să ne depărtăm, Ian ! "Glasul ei înfundat, oare cât de tare a strigat ca s-o pot auzi ?" Două  sute de metri... Un gând... O idee, o privire ! Zece ore ! Numai zece ore ! Zece ore de astronomie.
-Cât de mare e deşertul, Rila ?
-Nu ştiu, poate fi foarte mare. Zece ore !
           "Riscul trebuie acceptat ! Oricum, Rila nu poate merge cu mine." Îşi scoate casca, aruncă tuburile. Trebuiau aduse şi celelalte două din boxă. "Explozia, oricând se va produce, explozia ? Îşi ținea răsuflarea şi fugea. O sută de metri întoarcere, cincizeci de metri întoarcere... cincizeci de metri întoarcere, deschise gura, gâfâia, un pas, doi paşi, fără inspirație, fără expirație, va rezista ? "Voi scoate tuburile din boxă, îmi voi .pune o cască, voi trage trei guri de oxigen, voi alerga cu rezervoarele înapoi, va fi greu, oare ce face acum Rila ? Mă priveşte ?"
          "Da, Ian, te privesc, precis că te întrebi dacă te privesc, nu vei putea căra tuburile, oricum mi-ai lăsat aici douăzeci de ore de viață, iar eu respir, respir, aici pe Pământ, la fel ca pe Lună sau în orice parte, respir în spatele căștii, lângă un tub cu oxigen, nu vei ajunge Ian, explozia te va zdrobi, flăcările au ajuns în dreptul corpurilor cu combustibil, Ian, priveşte-mă, încearcă să fugi fără rezervoare, poate avem noroc, zece ore e destul de mult, nu mai încerca să aduci aici tuburile, explozia poate fi puternică, totul se poate întâmpla chiar acum, te rog..."
           Două bubuituri, ca una, păsările nu-şi iau zborul, aici nu sunt păsări, nisipul îngălbenește cerul, unda de şoc a ajuns acum la Rila, o doboară. Apoi marea linişte a deşertului...
         "Poate că Ian zace rănit, poate are nevoie de mine, poate are nevoie de oxigen. Două sute de metri spre boxă, spre Ian. Carne sfăşiată, sânge strălucind, curgând, Soarele nemilos. Te rog, nici o lacrimă, a rămas un rezervor intact, Ian moare dar a rămas un rezervor şi foarte multă singurătate. Te rog, nici o lacrimă... Poate nici Ian n-ar fi plâns sau, cine ştie, poate nu ştia de copil, nu cred că a observat. Ce mult ar fi vrut Ian să vadă cascadele, munții, zăpada... Ian a vrut să-mi dea douăzeci de ore de oxigen, acum am treizeci de ore mai mult şi infinit mai puțin... Mai am treizeci de ore de viață..."
         "Scârțâie ceva, douăzeci  şi opt de ore... nisipul capătă o nuanță albicioasă, Soarele îl topește, douăzeci şi cinci de ore, firicele de praf, costumul, dealurile acestea teşite,  asimetrice, abrupte şi line pe cealaltă parte şi iar firicele de praf mişcându-se parcă ar fi cărate de furnici galbene..., douăzeci şi două de ore, nisipul albicios, parcă aş fi scuipat pe el, mai am puțin din primul tub, vreo trei ore , ba nu, două ore... trăiesc oare ?... copilul..."      
        ...Mai sunt două minute. Rila se ridică, trage celălalt rezervor lângă scaun şi provizii, schimbă legăturile nichelate,strălucitoare. Mai sunt douăzeci de ore. Ore cu oxigen.
         "Sunt sigură că ne-au observat, de ce nu vin să ne salveze ?... uite o pasăre, Ian  - ridică te rog capul, de ce dracu' nu răspunzi ? patruspre zece ore, Soarele s-a înroșit, parc-ar fi Soarele meu. Ian, pune te rog mâna pe Soare, strânge-l tare, dă-mi câteva lacrimi din nisipul Soarelui sau acolo nu e nisip ? Soarele lor idiot, iată-l apune, opreşte-l,  mi-e frică, s-a făcut frig, ăștia vor să ne înghețe, Ian, prinde Soarele, ridică-l, vor să ne înghețe, se fac că nu ne-au observat... copilul, copilul meu şi al tău... nu ştii, precis nu ştii, altfel n-ai avea acum nisipul acela vişiniu pe față, ăștia de Pământ vor să ne omoare, Ian, te rog, nu te mai preface..."  
          Noaptea lăsă deşertul să curgă spre Rila, noaptea îmbrăcă nisipul... Noaptea se urcă încet pe dune, coboară în gropile de lângă boxă, apoi se urcă iar pe corpul lui Ian.
         "Dă-mi casca, Ian, învață-te cu aerul de pe Pământ, aleargă Ian, aleargă spre valuri... oare ştii să înoți ?"
           Rila răsuflă greu, din ce în ce mai greu, totul s-a făcut cenușiu, puțin luminos, o uşoară moleşeală... Rezervorul lui Ian, zece ore de viață în plus, acum aş fi împrăştiat nisipul în jur, n-aşa mai fi simțit picioarele, apoi buzele, apoi degetele... Ce-mi pasă că elicopterele se lăsă încet, oamenii aleargă spre mine, copilul va trăi, ce-mi pasă de Soarele care răsare, Ian nu-l poate vedea, Ian mi-a dat un rezervor de oxigen, zece ore de viață, mult prea mult, de ce nu-l lasă în pace, Ian nu e mort, Ian glumește şi se face că doarme, ce-mi pasă de nisipul auriu şi prea sclipitor, lăsați-mă să cad încet spre gâzele gelatinoase, spre dunele de celofan, nu-mi trebuie oxigenul vostru..."  
                (Gabriel Manolescu,"Treizeci de ore")  

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu cu drag - prinde bine o porție mică de literatură SF (din colecția de reviste, cărți şi almanahuri SF ce o am prin bibliotecă, scrisă de specialiştii domeniului, în decursul timpului) !
... sper că a fost o lectură plăcută !