frumuseţi...

   Fleur and color on Wednesday este un  joc gazduit de Ella (https://homewithmrst.blogspot.ro/ ), la care particip, cu drag !

o seară cu Narcisa...

          O SEARĂ CU NARCISA

                                                 de CONSTANTIN MATEESCU

          Ieşeam pe poarta şcolii. Nu înserase încă. Am mers o vreme în tăcere. La Brezoianu ne-am oprit. Tinel avea ceva să-mi spună, îl cunoşteam după perseverenţa cu care-şi ronţăia o unghie. Ţinea în mână stângă servieta, iar pe cealaltă o folosea în scopul amintit mai sus.
-Gill, a zis el, n-ai vrea să mergi pe bulevard în seara asta?
-De ce ?
-Un sfert de oră. Ne uităm prin magazine.
          Nu înţelegeam ce rost avea să ne uităm prin magazine. Când se întâmplă să fac cumpărături cu mama, alegerea, probatul hainelor şi celelalte lucruri, legată de această întreprindere mă plictisesc... I-am spus lui Tinel că nu-mi plac magazinele.
-N-ai nici o grijă. N-o să stăm prea mult. Lângă Biblioteca Universităţii s-a deschis un magazin grozav cu porţelanuri de cea mai bună calitate.
-Adică vrei să mergem până la Biblioteca Universităţii ?
-Nu. Nu ţin chiar atât de mult. Deşi te sigur că găseşti acolo porţelanuri de cea mai bună calitate.
          M-a luat de braţ şi m-a împins înainte. Pasiunea lui subită pentru porţelanuri mi se părea inexplicabilă. Am intrat întâi în magazinul de încălţăminte, de lângă librărie. Vânzătorii aveau de furcă nu glumă cu clienţii ce se înghesuiau în faţa tejghelii acoperite cu un geam de sticlă mată.
-Mă înnebunesc după mirosul de piele tăbăcită, mi-a spus Tinel. Pantofii noi au un parfum aparte. Nu crezi ?
          Se apropie de raionul de încălţăminte pentru femei. A studiat cu atenţie rafturile, apoi s-a aplecat şi i-a cerut băiatului un model cu toc înalt şi vârf subţire.
-Ce număr ? a întrebat băiatul.
-Aveţi din toate numerele ?
-Mă rog, nu chiar din toate...
-Dă-mi 22, a spus amicul meu cu fermitate.
          Spectacolul ar fi fost interesant dacă aş fi ştiut ce urmăreşte. Tinel a luat pantoful, l-a întors pe toate feţele, i-a mângâiat pielea cu gesturi delicate şi mi l-a pus în braţe. 
-Îţi place ?
          Mi s-a părut frumos. I-am spus că-mi place.
-Da. Are linie. E fabricat la Timişoara. Au început să facă lucruri mai drăguţe decât Clujul. Dar şi clujenii, trebuie să recunosc, lucrează bine.
          I-a dat pantoful vânzătorului.
-Doriţi un alt model ?
-Nu. Deocamdată, nu. O să trec mâine.
          M-a strâns de mână confidenţial.
-Ca să-ţi spun drept, aş mai fi vrut să văd pantoful cu fermoar, maro, din rafturile dinspre uşă, dar tipii ăştia sunt teribil de suspicioşi. Sunt gata pentru mai nimica toată să te-mbrâncească.
          S- a nimerit ca magazinul următor să fie o parfumerie. A intrat cu un aer marţial, postându-se înaintea unei vitrine cu săpunuri. A ridicat pe rând vreo câteva bucăţi, le-a mirosit, apoi le-a pus la loc cu degajare.
-Şampoane aveţi ? a întrebat-o pe vânzăroare.
-De care ?
-Cum de care ?
-Pentru păr gras sau pentru păr uscat...
-Pentru uscat, a preferat Tinel, ţinându-şi servieta la spate, ca să nu se vadă.
-Ascultă, Tin, ce e circul ăsta ? I-am zis pe un registru de înţelegere şi îngăduinţă.
         Tinel s-a întors spre mine.
-Ce circ ?
-Nu văd de ce le sâcâi pe femeile astea, când nici nu te gândeşti măcar să cumperi.
          Tinel a luat şamponul, l-a examinat o clipă, restituindu-l vânzătoarei cu un zâmbet.
-De unde ştii că n-am de gând să cumpăr ?
          Trecuse între timp la standul cu parfumuri. Pesemne că parfumurile îl ademeneau îndeosebi. A întrebat de un parfum Sansgene, apoi de unul din migdale amare. N-aveau.
-Nu vreţi să încercaţi esenţa asta? l-a îmbiat politicoasă fata.
          I-a oferit o sticlă mică, rubinie, cu etichetă franţuzească. Tinel a mirosit-o. S-a uitat la mine.
-Vrei să vezi ?
          M-a fulgerat ideea că-i place vânzătoarea. Era drăguţă, tinerică, îmbrăcată într-o uniformă vişinie, cu boneţică elegantă, asortată. 
-Cât costă ? a întrebat colegul meu cu nonşalanţă.
-345 de lei...
-E bun. E foarte bun. Dar prea cochet. N-aveţi nuanţe mai discrete ?
          A mai probat vreo trei sticluţe, i-a spus gestionarei ''sărut mâna'' şi am ieşit. În stradă l-a găsit într-o umoare proastă. Şi-a scos batista şi şi-a şters cu zgomot nasul. 
-Erau nişte parfumuri excelente... l-am auzit vorbind de unul singur.
          Am mers un timp tăcuţi. Vitrinele începuseră să strălucească. Ne-am oprit o clipă în faţa unui magazin cu giuvaericale. A avut impulsul să intre dar s-a răzgândit. A admirat de-afară colierele, brăţările, inelele şi celelalte podoabe preţioase etalate în galantare.
-Tinel, i-am spus, cu un ton în care încercam să-mi stăpânesc cu greu reproşul, de fapt ce vrei să cumperi ? Decide-te odată pentru ceva, şi gata !
-Ştii ce e mâine ?
-Nu.
-E 8 Martie !... mi-a destăinuit cu gravitate.
          Într-adevăr, era 8 Martie. În lumina acestei evidenţe, lucrurile căpătau cu totul altă înfăţişare. M-am uitat la el. Examina cu atenţie încordată un ceas de aur cu brăţară, alături de un pandantiv cu briliante.
          M-a luat de braţ şi am pornit înainte. Începuse să se întunece. Trotuarul forfotea de lumea ce ieşea de pe la cinematografe. Nu puteam întârzia prea mult, se alarmau ai mei, adică mama. Tinel s-a mai oprit în faţa unei florării, apoi în dreptul unui magazin cu marochinărie.
-Intrăm puţin? a zis.
          N-a aşteptat să-i mai răspund că şi intrase. L-am găsit la standul unde se vindeau poşete. Ţinea în mână un exemplar maro, cu toartă dublă şi buzunăraşe. A desfăcut poşeta, s-a uitat înăuntru. I-a pipăit cu grijă căptuşeala. Arbora o mină mulţumită.
-O luaţi ? l-a întrebat gestionara. E marfă extra. Piele de şevro.
-Ce zici ? s-a întors Tinel spre mine. 
-Eu zic s-o iei. E într-adevăr frumoasă. N-o să găseşti ceva mai bun în seara asta.
          În ochi i s-a zbătut o umbră de tristeţe. I-a înapoiat poşeta vânzătoarei.
-Poate descoperim modele mai moderne în altă parte, a mormăit, şi s-a grăbit spre uşă, cu servieta subsuoară.
-Ascultă, Tin, i-am spus în stradă, cui vrei să-i faci surpriza pentru mâine ?
-Narcisei, a răspuns Tinel firesc, în timp ce mă trăgea de mână prin mulţime.
          Am stat să mă gândesc dacă mi-e cunoscută vreo persoană cu numele Narcisa. Habar n-aveam să fie în vorbă cu vreo fată. Aş fi aflat. E din familia popândăilor. De când îl ştiu se întoarce de la şcoală pe drumul cel mai drept spre casă.
          În faţa Telefoanelor era un magazin cu instrumente muzicale. Am traversat. Pe rafturile acoperite cu mătase creponată ale vitrinei se lefăiau trompete, saxofoane, viori, un flaut, ba chiar o tobă. Tinel fusese fascinat de o chitară.
-Aş vrea să o mângâi, l-am auzit vorbind cu vocea exaltată. E frumoasă...
          Îşi lipise fruntea de sticla prăfuită a vitrinei. Dacă l-aş fi lăsat în pace, ar fi fost în stare să rămână acolo. Venise vremea să pornim spre casă.
-Tinel, i-am zis, chitara e frumoasă. Te sfătuiesc s-o cumperi. E o chitară cu totul remarcabilă.
-Narcisei îi place, când se lasă seara, să se aşeze în fotoliul din balcon şi să se acompanieze cu chitara. Are un glas duios, de înger.
-Te-ai hotărât ? am spus.
          Tinel m-a învăluit într-o privire mustrătoare. 
-Alegerea unui cadou e o artă. Trebuie să-ţi intre bine în minte teorema. Nu-i e dat oricui să aibă harul ăsta.
          Am înţeles din cele spuse de Tinel că el se află în posesia acestei arte. Cum nu mă pricepeam deloc să fac cadouri, ba nici măcar să-mi cumpăr cele necesare mie, ar fi putut avea dreptate. Am părăsit vitrina cu chitara, apropiindu-ne de un magazin cu blănuri şi mantouri.
-De câte ori n-am îmbrăcat-o pe Narcisa în mantoul ăsta de hermină ! a exclamat Tinel extaziat în faţa galantarului. Îţi place ?
          Fireşte că-mi plăcea. Trebuia să coste o groază de parale.
-Acum un an, tot de 8 Martie, era expusă aici o blană de jaguar. O blană veritabilă. Am ezitat mult timp până am luat decizia să renunţ la ea. După o săptămână dispăruse. O cumpărase altul. Asta e situaţia...
-De unde ai tu atâţia bani ca să te încumeţi să te uiţi la blana asta ? l-am întrebat.
          Tinel a mai privit o clipă vitrina paradisiacă, apoi s-a întors năuc spre mine.
-N-am spus că am.
-Şi dacă n-ai, cum vrei să cumperi minunăţiile pe care mi le-ai arătat în seara asta ?
-Gil, nu te enerva ! N-am afirmat că am intenţia să le cumpăr...
          Pornisem mai departe. Se întunecase. Zăpada se topise de curând şi aerul păstra aroma proaspătă a serilor de iarnă. Pe lângă noi treceau bărbaţi înalţi şi eleganţi ducând la braţ femei încântătoare. Vitrinele împrăştiau pe stradă curcubee de lumini ameţitoare.
-Îmi pare rău că te-am luat cu mine, a vorbit Tinel după o vreme. Te-am dezamăgit.
          Şi-a aruncat privirea în treacăt asupra unei vitrine cu tacâmuri şi alte obiecte de uz casnic, apoi s-a instalat în faţa unui magazin cu articole pentru copii.
-Tu n-ai făcut în viaţa ta cadouri în imaginaţie ?
          S-a uitat la mine limpede.
-Cum în imaginaţie ?
-Doar cu dorul.
          Nu. Nu făcusem. M-am simţit deodată mic. Şi vinovat. Nu înţelegeam de ce dar presimţeam că Tin îmi e superior, ca un instrument dotat cu o rezonanţă mai profundă.
-Nimic nu mi se pare mai frumos decât să pot să fac cadouri... a şoptit el. Şi cum nu pot să fac întotdeauna, îmi rezerv această zi, de 7 martie.
          A intrat în magazin. L-a interesat la început raionul de confecţii. A luat un costumaş de fată din flanelă, apoi o bluză de mătase. Le privea cu ochi experţi. La bluza de mătase a cerut vreo patru numere. A trecut apoi la pardesiuri şi raglane.
-Îţi place pardesiul ăsta de fetiţă ? m-a întrebat. E excelent lucrat. Culoarea bej o prinde bine pe Narcisa.
          M-a invitat să pipăi stofa. Am pipăit-o.
-Tăietura e impecabilă. Păcat că buzunarele sunt aplicate. Narcisei îi place buzunarul fals. Încolo, n-are absolut nici un cusur. E admirabil.
          S-a mai oprit să vadă un balonzaid, o haină de urson, un trening şi un capot de casă cu buline.\
-Capoatele acestea de copii sunt delicioase ! a exclamat Tinel cu faţa îmbujorată.
Imaginează-ţi o zvârlugă de fetiţă ca Narcisa, îmbrăcată în capot ! Aduc cu chimonourile japoneze. Le dau un aer de cochetărie, de feminitate...
-Ascultă, Tin, mi-am luat până la urmă inima în dinţi, cine e Narcisa ?
          Tinel m-a cercetat cu o privire indecisă.
-A ! Nu ţi-am spus ! E sora mea mai mică...
          Intrase în raionul pentru jucării. S-a aplecat şi a luat din raft o zână îmbrăcată toată în alb. Purta peste cosiţele de aur o coroniţă.
-Habar n-aveam că ai o soră, am vorbit. Ce naiba, ai fi putut să-mi spui până acuma !
          Părea atât de absorbit în contemplarea zânei încât aproape că-şi pierduse identitatea, se rătăcise aiurit în lumea de miraj a basmelor.
-Puteai să-mi spui că ai o soră, am zis din nou. Suntem de atâţia ani prieteni.
-Gil, iartă-mă, te rog ! Narcisa e un secret al meu. Un dor. Nu-l ştie nimeni. Nimeni, înţelegi ? Nici mama ! Eşti primul căruia îi fac mărturisirea asta...
          A pus păpuşa în galantar şi a luat un ursuleţ maro cu ochii de mărgele şi fundiţă roşie petrecută în jurul gâtului.
-Îţi place ?
          Mi-a zâmbit. Păpuşile jucau în jurul meu, dansau frenetic, cu o bucurie şi o graţie molipsitoare, şi câteva momente am dansat cu ele ameţit, lunatic, rătăcit în lumea lor tăcută, enigmatică.
                      (CONSTANTIN MATEESCU, ''O SEARĂ CU NARCISA'') 

... postarea este propusă pentru Citate favorite   găzduite de doamna Zina (Zinaida Strinu )  unde veţi găsi cele mai multe date... 
... provocarea are sloganul ''Click&Comment Monday''!
... distribuie pe reţele articolele care îţi plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este: ''O SEARĂ CU NARCISA'', CONSTANTIN MATEESCU !        http://www.referatele.com/referate/romana/Constantin-Mateescu/index.php

sursa copertă:   https://www.okazii.ro/carti-hobby/sport/

altfel de martie...

... acum nu ştiu dacă va mai ninge... s-a anunţat la tv că va fi lapoviţă...
... azi colindam prin curte şi mă gândeam că anul acesta ''babele'' tradiţionale stau adunate lângă foc, la căldură...
... am reuşit să obţin câteva imagini-amintire din această perioadă de final (deja temperaturile uşor crescute au scăzut stratul de zăpadă la jumătate...):

emisfera vie...

        

                    

                       EMISFERA VIE

                                                   de ION HOBANA

              După două ceasuri, obosisem de atâtea culori şi miresme. Ghidul meu (benevol) a înţeles şi mi-a propus să încheiem explorarea celebrului Golden Gate Park. Am acceptat, cu mai multă grabă decât s-ar fi cuvenit după canoanele bătrânei Europe şi ne-am îndreptat spre parcajul unde lăsasem ''Mercedes''-ul albastru. La început de noiembrie, era cald ca în plină vară românească.

-Normal, a zâmbit Dolora. Suntem pe ţărmul Pacificului. Până la Marea Neagră e o veşnicie. Sau o jumătate de zi de zbor...

              Însoţitoarea mea îşi amintea cu nostalgie de Mamaia şi de pădurile Bucovinei, pe care le cunoscuse în 1972:

-Câtă linişte, câtă frumuseţe, a suspinat ea. Ca în Muir Woods. Păcat că n-ai timp să mergem şi acolo.

              N-aveam timp, într-adevăr. A doua zi plecam la Hollywood, unde mă aştepta Forrest Acherman. Forry şi vila lui transformată într-un muzeu unic al sience fiction-ului mondial.

              Dolora şi-a consultat ceasul-brăţară, apoi m-a privit cu ochii ei căprui-închis, care mi se păruseră, la început, negri:

-E aproape 1 ! Nu ştiam de ce mi-e foame.

              S-a instalat la volan şi mi-a deschis portiera, anunţându-mă:

-Lunch la Cliff House. O să-ţi placă !

              Ne-am oprit la marginea falezei, în faţa unei clădiri cu aspect funcţional.

-Aici era înainte cu hotel. A ars până la temelie.

              Gustul americanilor pentru catastrofe...

              Chiar de la intrare m-a întâmpinat orbitorul ''smile'' al fostelor şi actualelor glorii ale ecranului care au onorat restaurantul cu prezenţa lor. La-m regăsit în sala de mese, unde fotografiile tapetau literalmente pereţii. M-aş fi oprit să citesc câteva dedicaţii dar Dolora m-a luat de braţ, conducându-mă către o masă liberă.

-E locul cel mai potrivit ca să admiri Seal Rocks.

              Din foci n-a mai rămas decât numele. Cele trei stânci adăposteau acum câteva colonii de pescăruşi. În timp ce le priveam, o chelneriţă ne-a adus lista şi ne-a turnat în pahare apă de la gheaţă. Am comandat catfish şi o sticlăde Chablis, în dorul Muscatului de acasă.

              Savuram peştele şi garnitura lui, un mare cartof copt, cu un bulgăre de unt, când Dolora mi-a atras atenţia asupra unui bărbat care stătea nu departe de noi. M-a izbit contrastul dintre coroana de păr alb, strălucitor şi faţa arsă de soare.

-Profesorul Seaman, mare specialist în biologia marină. Vrei să-l cunoşti ?

              Am ridicat din umeri:

-Crezi că am avea ce discuta ?

-E un conviv fermecător, m-a asigurat Dolora. Când trăia tata, venea des pe la noi. Fuseseră colegi de an şi de echipă.

-Fotbal ?

-Basball. Îmi aducea scoici şi corali. Îmi spunea...

-Hallo, Doll !

              Am tresărit. Cel despre care vorbeam se apropiase pe nesimţite de masa noastră.

-Hallo, Bill ! Îţi prezint un oaspete din România.

              M-am ridicat, ne-am strâns mâinile şi l-am invitat să ia loc. Am vrut să-i torn vin dar m-a oprit:

-Nu schimb băutura.

              Ivită nu ştiu de unde, chelneriţa săvârşise ritualul umplerii paharului cu apă şi aştepta comanda.

-Un scotch dublu, te rog, i-a spus profesorul şi s-a întors spre mine. Ce face Nasty ? Mai participă la turnee ?

-Nasty ?

-Aşa-i spunem noi lui Nastaz, a intervenit Dolora. Bill e mare amator de tenis.

-Şi eu sunt. Dar voi ar trebui să ştiţi mai bine ce face Năstase. La Bucureşti îl vedem rar.

-Am fost plecat multă vreme într-o expediţie, s-a scuzat profesorul. Şi n-am prea avut timp pentru emisiunile sportive.

              Apoi a sosit whisky-ul şi am început să discutăm despre expoziţia ''Leonardo go back to Vinci'', pe care o văzusem cu o zi înainte la Berkeley. Pe Seaman îl izbiseră schiţele care subliniau similitudinile dintre capetele de oameni şi cele de animale. Remarcasem şi eu această preocupare obsesivă, întrebându-mă cum o tolera Inchiziţia... Subiectele nu ne lipseau. Am vorbit despre greva controlorilor de zbor (decolasem de la Chicago cu o întârziere de două ori academică), despre ''Undeva în timp'' (filmul preferat al Dolorei), despre naveta spaţială (se anunţase o lansare iminentă). După al treilea pahar, profesorul m-a privit solemn şi mi-a declarat că vrea să-mi arate cât mă preţuieşte:

-Mergem la mine să ascultăm o înregistrare incredibilă.

-Nu se poate, Bill, s-a împotrivit Dolora. L-am învitat pe Ion la cină. Vino şi tu, cu înregistrare cu tot. Marsha o să se bucure.

-Dar n-am caseta la mine.

-O luăm în drum.

              Peste jumătate de oră, eram o picătură în şuvoiul de automobile de pe Golden Gate. Dincolo, în Marlo County, peisajul mi-a amintit de Stresa: fundalul împădurit, serpentinele, vilele risipite în verdeaţă...

              Dolora locuia în tiburon. Din livingul spaţios vedeam oraşul, pe ţărmul dimpotrivă, estompat de ceaţa subţire. Mă scufundam într-un fotoliu de piele şi ascultam zgomotele uşoare iscate în bucătărie, unde Dolora şi fiica ei, Marsha, pregăteau cina. Profesorul nu mai avea chef de vorbă. Stătea în picioare, lângă uşa-fereastră, răsfoind albumul pe care-l adusesem gazdei. A tăcut şi în timpul mesei. Apoi, când Marsha s-a retras ca să vadă serialul, a scos din buzunar caseta.

-Câteva cuvinte, ca să înţelegeţi ce va urma, ne-a spus el. Întâmplarea s-a petrecut în Oceanul Indian, toamna trecută. Colegul meu, profesorul Evans, voia să demonstreze utilitatea căştii cu membrană respiratoare în cercetarea subacvatică. El...

-O clipă, Bill, l-a întrerupt Dolora. Ce-i cu membrana asta ?

-Ai să afli imediat, a liniştit-o Seaman. Aşadar, Evans şi-a început imersiunea la ora unsprezece dimineaţa. În afara echipamentului obişnuit, luase un aparat de filmat şi un harpon electric. Din momentul în care a dispărut sub apă, am conectat receptorul de ultrasunete, pentru a putea urmări şi înregistra experimentul. Am aici o copie a înregistrării.

              A apăsat pe clapa de pornire, şi, după câteva secunde, am auzit o voce plăcută, baritonală:

-''Mi s-a cerut să vorbesc tot timpul, pentru a oferi celor care trebuie să decidă un document convingător. Am să vorbesc – cu toate că mi se pare cam ridicol. În definitiv, am încercat casca lângă ţărm şi nu văd de ce n-ar funcţiona în larg. Compoziţia apei este aceeaşi... Mă cufund încet, atent mai mult la respiraţia mea decât la ceea ce se petrece în jur. De altfel, nu se petrece nimic deosebit. O uşoară degradare a luminii, peşti... Cât despre rechini... aş arunca harponul ăsta inutil, dacă n-aş şti că e trecut în inventarul domnului Weather. Apropo: domnule Weather, să ştii că apa e caldă. Costumul cu care mă îmbiai m-ar fi făcut doar să mă simt ca într-o armură prea strâmtă – şi cu miros de cauciuc. Respir la fel de uşor ca la suprafaţă. Am deprins tehnica: o inspiraţie lungă, permiţând filtrarea unei cantităţi suficiente de oxigen din apă, şi o expiraţie bruscă, pentru a sili bioxidul de carbon să treacă prin membrană. Mă gândesc, furios şi amuzat totodată, la muştiucul pe care trebuia să-l strâng între dinţi ca să primesc amestecul suspect din rezervoare. Inventatorii acestei substanţe macromoleculare sunt nişte binefăcători ai umanităţii... subacvatice. Am obosit. Am impresia că debitez un monolog interminabil dintr-o piesă proastă. Sper să vă plictisesc destul ca să fiu răzbunat. Am ajuns la fund. Lumina curge de sus, ţesând o broderie tremurătoare pe nisipul în care labele mele de cauciuc lasă urme stranii. Dacă distinsul meu confrate Greenwood ar trece pe aici, ar scrie îndată un articol despre iminenta descoperire a unui nou şi senzaţional reprezentant al faunei bentice... Respir. În jur, aceeaşi monotonă viclenie a oceanului: animale care par plante, plante care par animale... Notează, colega Seaman: un ''Equus Punctatus'' cu două înotătoare dorsale! Am vrut să-ţi împrumut casca mea... când mă întorc. Vreau să mai fac câteva salturi pe deasupra tufişurilor de corali. Poate stârnesc vreun rechin care stă la pândă, ca să n-am impresia că harponul ăsta... Stop !... Nu, nu e vorba de magnetofon. Îmi luasem prea mult elan şi era să trec de un prag submarin, dincolo de care... Un abis ! Un adevărat abis !... L-am văzut şi pe batigramă dar credeam că ne-am oprit la o distanţă mai respectabilă. Ciudată senzaţie ! Parc-aş fi pe terasa lui Empire State Building, într-o zi cu ceaţă. Privirea mi se pierde în penumbra lăptoasă din abis. O penumbră lăptoasă... Sună nepotrivit, nu ? Impropriu. Şi totuşi, vă asigur că nu e o simplă metaforă. Lumina se topeşte, se difuzează în straturile mai adânci ale apei. Un clarobscur veritabil, fără contribuţia generaţiilor de pipe flamande. Mi s-a făcut deodată frig. Domnul Weather poate să jubileze. Dacă nu cumva e o iluzie... Nu, termometrul n-are iluzii. Un salt de cinci grade e un lucru foarte real. Probabil un curent rece... Asta ce mai e ? Ceaţa lichidă se îndeseşte. Penumbra se transformă treptat în întuneric. Un întuneric urcând parcă din abis. Halucinaţie ?... Mercurul a coborât cu încă cinci linii. Nu poate fi vorba de un curent... Şi nici de o întunecare, cum credeam. O imensă masă neagră a străpuns foarte încet penumbra lăptoasă şi se apropie de pragul pe care mă aflu. O văd din ce în ce mai bine. Şi e din ce în ce mai frig... Poţi să mă invidiezi, colega Seaman: filmez acum o emisferă gigantică, de culoare cafeniu închis, pulsând slab în lumina ireală din adânc. O masă gelatinoasă amorfă, pe a cărei suprafaţă netedă se aprind şi se sting luciri forforescente... Ţin aparatul cu degetele amorţite de frig şi filmez. Fără filmul acesta nu m-ar crede nimeni. O emisferă vie !... Pe lângă ea, şarpele de mare e la fel de banal ca teoriile distinsului meu confrate Greenwood. Mi-e din ce în ce mai greu să vorbesc. Frigul... şi nu numai el. Parcă mi-au amorţit şi gândurile... Emisfera se apropie... Îngheţ... Am scăpat aparatul... Harponul... Explozie de lumină... M-a atins...''

              Banda a continuat să se deruleze, în gol. Seaman a oprit casetofonul:

-Scafandrii noştri au coborât imediat, au ajuns la pragul submarin şi au dat peste aparatul de filmat. Profesorul dispăruse.

-Şi n-au găsit nici o urmă ? a întrebat Dolora, vădit tulburată.

-Am înregistrat şi relatarea unuia dintre scafandri, Frank Turnbridge. Vreţi s-o ascultaţi?

-Nu ne mai fierbe, Bill!

              Un alt glas, răguşit, poate de emoţie:

-''Să mă bată Dumnezeu dac-am văzut o groapă mai păcătoasă !... Bietul domn Evans vorbea despre nu ştiu ce <penumbră>. O figură de stil, parcă aşa se zice. Aţi trecut vreodată pe lângă o mlaştină din care ies aburi urât mirositori... Aşa era ! Simţeam şi mirosul, cu toate că aveam pe mine ditamai costumul, nu o prăpădită de cască... Mi s-a părut şi mie că apa e cam rece dar până să mă uit la termometru... ori s-a încălzit la loc, ori fusese doar o închipuire... La fel cu aburii din groapă. Când m-am uitat prima oară, erau mai întunecaţi, mai negri. După aceea... Să fi coborât dihania profesorului ?... Cam asta ar fi. Şi să nu uit: povestea cu emisfera cafenie, am mai auzit-o acum cinci ani, într-o cârciumă din Sidney. Un flăcău, cam afumat, se jura că a văzut cu ochii lui un rechin intrând în animalul ăsta, ca un cuţit fierbinte într-un calup de unt. Spunea că de atunci s-a lăsat de meserie... Dacă mă-ntrebaţi ce cred, am să vă răspund că un scafandrier adevărat nu se teme de o bucată de gelatină, fie ea cât Madison Square Garden''.

-Al doilea scafandru a confirmat relatarea lui Turnbridge, a spus Seaman, scoţând caseta din aparat şi punând-o pe masă. Ceea ce nu ne-a ajutat să descifrăm misterul.

-Şi filmul ? l-am întrebat.

-Din păcate, pelicula era voalată.

-Poate că la contactul cu solul submarin...

              Seaman nu m-a lăsat să continui:

-Aparatul era în bună stare. Iar developarea a fost efectuată într-un laborator specializat.

-Atunci o sursă radioactivă ?

-Contoarele Geiger-Muller au rămas mute în zona observaţiei.

              Dolora, care urmărise cu atenţie schimbul de replici, a profitat de pauză:

-Ce-i cu flăcăul din Sidney ?

              Profesorul a râs scurt:

-Cuţitul fierbinte în calupul de unt ?... Un reportaj de senzaţie într-un supliment duminical. Autorul credea că a găsit explicaţia dispariţiei căutătorilor de perle de pe ''Yamata Maru'' şi ''Felton''. Parcă oceanul n-ar fi plin de rechini, murene, calmari...

              Am părăsit fotoliul şi am făcut câţiva paşi prin încăpere. Amorţisem stând încordat, în aceeaşi poziţie. M-am oprit în faţa profesorului:

-Şi dacă a fost o halucinaţie ?

-Mi-am pus şi eu întrebarea. Dar fişa medicală a lui Evans nu oferă nici un temei pentru această supoziţie. Şi mai e ceva...

              Profesorul s-a oprit, parcă ezitând.

-Fără suspensii, Bill ! a protestat Dolora.

-Mai e o întâmplate din 1878, consemnată în jurnalul de bord al navei ''Stratowne''. Cunosc textul pe dinafară:

              ''La 8 grade 50' latitudine şi 84 grade 5' longitudine estică, ne-am întâlnit cu goeleta <Pearl>, aflată într-o zonă de acalmie. La o jumătate de milă în dreapta goeletei s-a ridicat deodată o imensă masă cafenie. Privită prin binoclu, ea apărea cu totul deosebită de toate vietăţile marine cunoscute. Un om înarmat cu o puşcă (mai târziu am aflat că era căpitanul goeletei) a tras câteva gloanţe în această masă, care a început să se agite. Suprafaţa ei era atât de mare, încât a răsturnat goeleta. Îndreptându-ne în grabă spre locul catastrofei, n-am putut salva decât cinci oameni, cu toate că oceanul era liniştit.''

              Seaman şi-a tras răsuflarea şi ne-a privit interogativ. Am ridicat mănuşa:

-Pare să fie aceeaşi specie, care ar putea include şi krakenul din vechile texte.

-Sunt convinsă că Bill ştie la ce te referi, a intervenit Dolora. Dar mai sunt şi eu pe aici.

-În secolul XVI, Olaus Magnus nota apariţia unui animal marin lung de o milă şi semănând mai mult cu o insulă.

-Similiorem insulae quam bestiae, a citat profesorul, cu strania rostire anglo-saxonă a cuvintelor latine. Iertaţi-mi accesul de erudiţie !...

              Am reluat:

-Legenda spune că episcopul de Nidros a dat peste un astfel de animal care dormea la suprafaţa apei. Luându-l drept o stâncă uriaşă, a pus să se ridice un altar pe spinarea lui şi a oficiat o slujbă religioasă. Când s-a întors pe ţărm, krakenul s-a scufundat în adâncuri. Un alt prelat – Pontoppidan, episcop de Bergen – susţinea că un regiment ar putea să manevreze în voie pe trupul unui asemenea Leviatan...

              Epuizasem exemplele pe care le păstram în memorie de pe vremea când pregăteam o emisiune despre şarpele de mare. Am sorbit din paharul cu suc de portocale, aşteptând comentarii.

-Kra-ken, a silabisit Dolora. Ce sonoritate ciudată !

              Seaman a hotărât să reintre în arenă:

-Probabil un cefalopod ale cărui dimensiuni au fost hipertrofiate de observatori şi de cronicari. Dacă nu se va dovedi că legenda se datorează apariţiei sporadice a ''emisferelor vii''.

-Şi dacă nu se va dovedi... O moarte inutilă.

-Ce spui, Doll ? s-a încruntat profesorul.

-Un film voalat... anomalii fizice neconfirmate...

-Voalarea ar fi putut pricinuită şi de o emisie radioactivă organică, a sugerat Seaman. Aşa s-ar explica lucirile fosforescente de pe suprafaţa masei gelatinoase.

-Şi scăderea bruscă a temperaturii ?

              Am îndrăznit să-mi dau cu părerea:

-Poate că ''emisfera vie'' e capabilă să absoarbă radiaţiile infraroşii.

-Speculaţii, dragii mei, speculaţii ! a ripostat amfitrioana noastră, scuturându-şi părul tăiat scurt. Nu e prea puţin, în schimbul unei vieţi ?

              Profesorul s-a lansat într-o apologie a ipotezei ca etapă obligatorie în drumul spre adevăr.

-Şi-apoi, spunea el, ce poate fi mai exaltant pentru un biolog decât descoperirea unei noi specii?...
              Eu tăceam, privind caseta uitată pe colţul mesei. Încercam să mi-l imaginez pe Evans, pornind de la vocea care-mi suna încă în urechi. Mă întrebam din ce aluat trebuie să fii plămădit pentru ca instinctul de conservare să cedeze în faţa dorinţei de a cunoaşte. Tiranica dorinţă care ne-a smuls din peşteri şi ne-a trimis să ne lăsăm urmele paşilor pe fundul oceanului şi în pulberea selenară. 

          (ION HOBANA, ''EMISFERA VIE'')
                 (https://nemira.ro/ion-hobana)
             

          

            

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, prinde bine câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !

... sper că a fost o lectură plăcută ! 

sursa desenului - rândunica:

http://www.qbebe.ro/utile/desene_de_colorat/pasari      

jurnalul (239)

Astăzi ... vineri 02 martie, orele 21.28  

Am ajuns ... deja în martie dar parcă suntem în decembrie-ianuarie... am atât de multă zăpadă... azi a mai venit şi puţină ploaie (câte puţin, de mai multe ori pe zi) aşa ca să se facă... POLEI ! 
Gândurile ... mi-au rămas la un film revăzut aseară, cu un artist ce mi-a plăcut cândva: Patrik Swayze ! ce talent avea !!! 

Am văzut ... că se anunţă la tv că până va trece iarna, o să mai avem căteva episoade de zăpadă şi ploaie, vânt... acum or fi toate la un loc sau câte ceva pe la fiecare... o mai veni gerulllllllllllllll ? 

Bucătăria ... este sediul căldurii ! ca într-un film nebănuit altădată, am fost şi sunt dotată cu găletuşa cu amestec de cenuşă şi gaz pentru aprinderea focului, hârtiuţe (am mai distrus din arhiva personală tot ce nu mi-a mai trebuit...), lădiţă în care am lemnişoare şi cartoane rupte mărunt, pentru aprins focul, lădiţă cu lemne mai mari pentru a continua focul şi lădiţă cu lemne mai groase pentru menţinerea focului toată ziua...ca la NASA - ei au pupitre pentru programarea, pornirea şi  supravegherea zborului rachetelor; eu am de toate pentru pregătirea, aprinderea şi supravegherea focului !!! dar eu am (în plus...) şi 2 vătraie !!! şi uneori, mai am şi fum ! cred că va veni o zi când bucătăria va reveni la rolul ei normal, firesc: doar pentru gătit şi luat masa... 
Puiu ... este principalul beneficiar al căldurii din bucătărie !!!

Sunt ... tot în haine groase... aş putea să iau şi hăinuţe subţiri - aşa de distracţie - dar nu aş rezista prea mult în ele... 
Weekend-ul ... acesta se anunţă doar cu polei ?! sincer, nu ştiu să patinez !  
Munca mea ...  este monotonă dar utilă - ce bună este căldura !!! dar am scăpat de golirea apei din canalizarea bucătăriei - nici nu se vede zona aceea de câtă zăpadă este în grădină !!! azi am avut curaj şi am plimbat zăpada depusă între casă şi grădina mare: a fost o zonă de 10 metri X 1 metru lăţime X 1 metru înălţime... astă-seară am împrăştiat puţină cenuşă pe unul din traseele principale...
Noutatea săptămânii mele ... este legată de aşteptarea, cu drag şi mare emoţie, a unei surprize minunate de la o bună prietenă ! azi, sunt fericită - am primit pachetul ! 

... acum, pe seară, terminând activităţile zilei şi serii, deci intrând în perioada mea de pauză, am trecut la jucăria roz primită: un minunat telefon (pe care eu nu mi l-aş fi permis să-l cumpăr încă mult, mult timp de-acum încolo...)! 

... Bunul Dumnezeu mi-a trimis cel mai minunat mărţişor-surpriză (pe care l-am primit vreodată !) prin intermediul acestei minunate prietene !
... cuvintele îmi sunt sărace pentru a descrie bucuria din sufletul meu (încă de copil) şi bucuria părinţilor mei - care se bucurau de bucuria mea ! sper ca bucuria care mi-a încălzit sufletul a ajuns la prietena mea - şi să o primească ca pe o mare, mare, mare mulţumire din partea mea pentru acest mărţişor neaşteptat !!!

martieeeeeeeeeee...

            ''Martie, martie, mărţişor,
        Ai dat drumul la izvor
              Risipind şi nori şi ceaţă
        Tu trezeşti din nou la viaţă
              Iarbă, gâze, flori, albine,
        Eu de aceea ţin la tine.''

sursa imaginii: nu o mai ştiu !!!

îngheţatele din 2016...

   Fleur and color on Wednesday este un  joc gazduit de Ella (https://homewithmrst.blogspot.ro/ ), la care particip, cu drag !