jurnalul (206)

Astăzi ... 30.06.2017, ora 16.45

Ultima zi ... a lunii iunie... neobişnuită cu atâta căldură (încă din luna iunie...), mie mi s-a părut că zilele s-au rulat încet, dilatate de căldura prea înfocată a soarelui... poate că şi soarelui i-a fost prea tare dor de noi - la asta nu m-am gîndit !!!
Gândurile … îmi sunt la un exerciţiu de schimbarea unor obiceiuri ce nu mă ajută fizic ! şi încetişor o să lupt să le schimb - semne îmbucurătoare sunt deja ! 

Am învăţat ... că trebuie să fiu o persoană cât mai activă - că pot realiza orice activitate, cu o bună organizare şi voinţă până la semn !

Recunosc că ... ne place şi căldura dar şi răcoarea - ar trebui ceva mai de mijloc (ce bine ar fi !)...
În bucătărie ... este cald - mami a gătit cam multe: dovlecei, ciorbiţă... ne-a promis că o să avem şi un dulce: clătite ! da, s-a ţinut de cuvânt: mami a pregătit compoziţia şi eu le-am finalizat pe foc şicu dulceaţă !

Îmbrăcămintea ... este cât mai puţină: pantaloni scurţi, maieu... pe afară am şi şosete - pentru protejarea tălpilor, călcâielor...
Puiu ... este cam încins de căldură, mai tot timpul mârâie - nu-i convine nimic... îşi schimbă continuu locul de somn, nu-i convine nimic... alaltăieri a apucat-o pe mami cu dinţişorii lui parcă de sidef - a mârâit-o dar ea nu a auzit-o şi hap! a apucat-o de degetul mare ! ce-a urmat ? ţipătul mămicuţei brusc, mârâitul lui Puiu nemulţumit că a fost dat afară de pe terasă şi pedepsit până după-amiază departe de locul lui preferat... şi ori de câte ori cele două tabere se vedeau, auzeam bodogănelile mămicuţei şi mârâitul lui Puiu... spre seară s-au împăcat, au devenit iar prieteni dar Puiu era vizibil marcat de aventura zilei ! de-atunci ne cam ferim de el pentru că, de căldură, se enervează foarte repede... paza bună trece primejdia rea!!!

Speranţele ... noastre de a ne alimenta cu recoltă din grădină începe să se îndeplinească încetişor: dovlecei, castraveţi, usturoi, ceapă, caise, leuştean, mărar - acestea sunt acum în grădină, de consum direct... ardeii capia sunt în creştere, roşiile încep să se coloreze cam încetişor... ud porumbul în speranţa că vom avea şi noi în curând porumb pentru fiert ! a trecut Sf Petru şi Sf Pavel - mere ioc, iar perele sunt încă mici - oare când ne vom delecta cu dulceaţa lor zemoasă ?! eu le pun apă în fiecare zi celor 2 peri ce-i avem, unul în grădiniţa din faţa casei şi celălalt în grădina mare, spre poartă... nu o să avem nicio nucă la toamnă, nucul nostru nuc a crescut mai înalt ca mine - mă uit în sus la el - dar nu are încă roade... caisele le mâncăm, una câte una, imediat cum se coc... zarzărul cel mare - în concurs cu corcoduşul cel înalt -, din mijlocul grădinii mari, este plin de bobiţe colorate dar încă sunt la coacere... smochinii au crescut iar mari dar nu au apărut bobiţele-smochine încă prin ei - oare i-a afectat gerul ?! sau pornesc mai greu... corcoduşele galbene se află prea sus în corcoduşul cel mare (mai înalt decât casa...) dar şi acrişoare, iar celălalt, mai mic şi cu corcoduşe roşii, mai are până ne va delecta ! ce ne facem cu vinetele - sunt încă mici - nu au ajuns prea înalte - oare unde vor ţine roadele ?! fasolea este aproape gata de cules... alunul este plin - sub fiecare frunzuliţă, aproape, se găseşte un grup de 3 alune verzi -, ca de obicei în fiecare an - la datorie! simpatic este că avem de 2 anişori un puişor de alun, sub alunul cel mare - în toamnă o să-i găsesc un loc bun şi pentru el ca să se facă mare - şi din acest an a reuşit să mai se formeze unul şi mai mic! am descoperit şi o sunătoare - i-am pus un sprijin şi am legat-o (ca să nu greşim careva şi să o rupem)!
Muncă ... este peste tot - nu mă plâng că mi-ar lipsi: un prăşit de buruieni, un udat de câteva ore, un plantat de floricele, un cules de recoltă, un măturat zilnic pe terasă sau aleile grădinilor... noroc că mai este şi câte o pauză de cafeluţă ! ca niciodată, în aces an, am udat plantele grădinii cu sudoarea corpului - sunt momente ale zilei când corpul meu elimină într-una apă, curg broboanele de apă parcă cineva stoarce un burete... muncesc şi apa curge parcă trecută printr-o sită...

Consum ... cafeluţe multe dar slăbuţe, mai mult de distracţie şi pentru a lua o pauză în muncă... tare şi din multe plante medicinale, este ceaiul de dimineaţă - eu îl consider ca un elixir dătător de viaţă pentru corpurile noastre - toţi trei ne delectăm dimineaţa cu cana de ceai!

Pentru că ... îmi place că anul acesta am reuşit să o conving pe mami să semănăm şi floarea- soarelui, vă prezint câteva fotografii care însă nu pot să vă prezinte adevăratul spectacol care ne întâmpină când intrăm în grădina mare: oricât de cald ar fi, ele sunt vesele şi frumoase:

frumoasele nalbe...

... pe zi ce trece, este tot mai cald...
... soarele - pe care l-am aşteptat cu atâta speranţă în lunile de ger cumplit - ne frige plantele cu razele lui...
... şi totuşi, în grădina mare, printre căpşuni, avem minunate nalbe - alb, roz-pal, roz aprins, roşu - dar şi foarte înalte:

 

 

 

 
 

 

 

Blandina...

                      BLANDINA

                                   LA MÂNĂSTIRE

                                                   - MĂRGĂRITA MILLER-VERGHY -

     În imaginile următoare, Blandina este singură cu mama sa şi, câteodată, cu o surioară despre care o singură amintire se gravase adânc în inima copilului. Cele mai mici amănunte ale acestei scene fură de neuitat pentru Blandina fiindcă constituiau lecţia cea mai gravă printre cele ce i-au modelat sufletul şi i-au croit un drum pe care a încercat să-l urmeze de atunci, în ciuda a o mie de greşeli şi ocoluri.  
     Graţie acestei micuţe Lucreţia, uitată de toţi şi de ea însăşi, Blandina şi-a avut, înainte de vârsta de patru ani, drumul Damascului său, şi află în aceeaşi străfulgerare tirania datoriei şi nevoia de a deveni mai bună decât ea însăşi.
     Mama Blandinei căzu, la moartea bărbatului său, într-o gravă stare de depresiune care îi puse viaţa în primejdie timp de mai multe luni. Vederea celor două fetiţe provoca mamei lor asemenea crize de disperare încât copiii fură îndepărtaţi pentru câtva timp din ordinul medicului. Îi duseră aşadar în mânăstirea Notre-Dame din Iaşi, unde mama lor era foarte respectată de superioară, fiindcă ea salvase odată pe o tânără pervertită, întâlnităîntâmplător într-un hotel. Ea adusese în mânăstire pe tânăra rătăcită care putu astfel să redevină o fiinţă conştientă de demnitatea sa. Salvarea unuisuflet, despre care Blandina află mai târziu şi care îi păru una din cele mai frumoase pagini din viaţa mamei sale, o făcuse dragă superioarei pe caritabila femeie.
      Când se află în mânăstire că este grav bolnavă, se acceptară - prin excepţie - cele două fetiţe care, desigur, nu înţeleseră nimic din schimbarea vieţii lor. Această primă mânăstire unde Blandina trăicâteva luni se întipări în mintea ei prin două scene al căror sens profund nu încetă niciodată să-i apese sufletul şi poate chiar destinul său.
           Mica Lucreţia căzu bolnavă şi petrecu numeroase zile în infirmeria mânăstirii. În timpul acesta, Blandina alerga pe lungile coridoare luminoase şi ceruite, mirosind a tămâie şi a curăţenie. Trecea cu un mic fior plăcut prin faţa perdelelor albe care înconjurau paturile surorilor de gardă din dormitoare. Perdelele strălucind de albe, perdele sfinte, pe care nu trebuia să le atingi. Era un extaz să treci pe lângă ele, simţind că eşti foarte cuminte şi că nu eşti nici măcar tentată să le desfaci. Blandina deci, încântată de propria ei cuminţenie, alerga în grădină, se juca şi îşi petrecea plăcut timpul. Într-o zi, terminându-şi distracţia, fugi spre infirmerie pentru a-şi vedea surioara, dar clanţa iind prea suspentru ea, nu putu să deschidă uşa şi aşteptă ca cineva să treacă şi să i-o deschidă. 
            Înlăuntru vorbeau două surori. Una dintre voci zicea:
-Biată micuţă Lucreţia, cât trebuie să se plictisească, închisă aşa toată vremea !
-Într-adevăr, răspunse cealaltă soră, păcat că Blandina nu are mai multă simţire; trebuie să fie foarte egoistă ca să nu se gândească la sora ei carestă singură şi că ar trebui să stea niţeluş alături de ea.
            La aceste cuvinte, inima Blandinei se umflă să se spargă. Nu ştia ce înseamnă cuvântul ''egoistă'' dar instinctul îi spunea că trebuie să fie ceva foarte urât. Acolo, în faţa acestei uşi care nu se deschidea, făcu fără să ştie jurământul de cavaler de altădată, jurământ copilăros de a nu fi acel ceva urât care se numeşte ''egoistă''.
           Dar cum dragostea de  sine era probabil încă înrădăcinată în firea sa, viaţa de aci înainte nu-i mai fu decât o luptă continuă contra ei însăşi şi un efort neîncetat spre un ideal superior. Îşi alesese instinctiv deviza: ''Să nu provoace suferinţă !'' De această deviză atât de înaltă, Blandina trebuia, vai !, să se îndepărteze adesea. La anumite ore, chiar, prin infirmitatea naturii omeneşti, era împinsă să comită - din tandreţe şi dragoste - faptecare ar fi contrazis decretele uzuale ale datoriei. Minutul petrecut înaintea uşii închise fu acela în care Blandina se făgădui milei, acela care hotărâtoată viaţa ei. Puţinul bine acre, asemenea unui fir de aur, împodobi ţesătura complexă  şi împestriţată a vieţii sale, luă naştere în acest ceas pe coridorul mânăstirii.
            O altă scenă luată din maintirea vieţii sale la mânăstire îi înfăţişează Blandinei ziua solemnă a examenelor de sfârşit de an. Toate fetiţele în rochii albe se aşezară în rânduri etajate pe gradinele sălii de festivităţi ! Blandina nu este şcolăriţă, ci doar în vizită, dar au plasat-o printre micile ei prietene dintre care, cele mai tinere, au de la şapte la opt ani.
               Blandina are o rochie albă cu multe volane scrobite care o fac rotundă ca un bujor mare. O panglică neagră cu capetele fâlfâind îi înconjoară mijlocul. Este foarte emoţionată. Un examen  este un lucru magnific: te întreabă şi toată lumea vede că ştii să răspunzi mai bine decât alţii. Dar nimeni n-o întreabă pe Blandina care abia a împlinit patru ani. Este întrebată o fetiţă - căciceste examenul de istorie sfântă - care este primul om care a murit. Eleva rîmâne mută, nu găseşte deloc răspunsul. Blandina ştie perfect că este vorba de Abel, ucis de Cain. Tropăie de nerăbdare, roşeşete de dorinţa de a se ridica şi a spune: ''eu, eu ştiu''. Dar nimeni nu se gândeşte s-o chestioneze sau să-i dea atenţie. Examenul s-a sfârşit. Blandina n-a avut ocazia să-şi arate ştiinţa. Mai târziu, cu ce surâsînduioşat se va gândi la această imagine de altădată a unei Blandine care nu aflase încă vanitatea tuturor vanităţilor şi deliciul secret de a nu cunoaşte lucrurile decât pentru că ele sunt adevărate şi frumoase, iar nu pentru plăcerea zadarnică de a-şi împodobi orgoliul.     
                      (MĂRGĂRITA MILLER-VERGHY, ''BLANDINA'')


... postarea este propusă de Zinnaida unde veţi găsi cele mai multe date...
... provocarea are sloganul ''Click&Comment Monday''! 
... distribuie pe reţele articolele care îţi plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este: ''BLANDINA'', MĂRGĂRITA MILLER-VERGHY   !           (http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/M%C4%83rg%C4%83rita_Miller-Verghy )
                   
sursa: (http://www.artlibris.ro/cumpara/margarita-miller-verghy-blandina-7831278)

strania păţanie...

         STRANIA PĂŢANIE A LUI MR.BREADBOROUGH   

                                                            - de HENRI TROYAT

                                                        (https://ro.wikipedia.org/wiki/Henri_Troyat )

                                                
                        
             Mr. Oliver Breadborough locuia într-o pensiune de familie de pe Court Field Garden, cu o faţadă alb-gălbuie flancată de două coloane. Zidurile intrării erau de o albeaţă lipsită de orice mister. Scara mirosea a bucătărie şi a ceară de parchet. Pardoseala culoarului nu scârţâia sub paşi. Iar din plafoniera dreptunghiulară cădea o lumină ca aceea a vitrinei unui mare magazin.
             Fusesem trimis de direcţia ziarului ''Branle-bas feminin'' spre a-l intervieva pe Mr. Oliver Breadborough despre recentele dispute cu ''Societatea studiilor psihice din Londra'' şi demisia sa de la preşedinţia ''Cercului vânătorilor de fantome''. Nu-l cunoşteam pe Mr. Breadborough decât din lectura numeroaselor sale tratate de ocultism. De aceea, în ardoarea mea de neofit, îmi închipuisem o vizită într-o casă ciudată, cu perdele grele, ziduri împodobite cu capete de cerb, cu pardoseală acoperită cu blănuri de urs şi un cămin în forma unui cavou de familie, în care ar arde buşteni groşi ca labele unui rinocer. Într-adevăr, am fost foarte mirat. În mod evident, articolul meu va suferi din cauza acestei decepţii. Afară de cazul că odaia lui Mr. Breadborough n-ar fi fost decorată abracadabrant, aşa cum o visasem eu. Dar nu îndrăzneam să cred. Am bătut la uşă.
 -Come in !
             Mizericordie ! Ziduri cenuşii şi albe. Un pat-canapea acoperit cu o cuvertură de creton înflorat. Flacăra gazului ardea, roşiatică, în cămin. Eram prădat ! Eram pierdut ! Dar un bărbat se şi îndreptă spre mine, cu paşi înceţi şi greoi. Am spus:
-Mister Breadborough ?
-Chiar el.
             Era un om voinic, puţin încovoiat, cu faţa arămie a vânătorului, aşa cum ni-l prezintă almanahurile, cu părul cărunt tuns ca o perie, mustaţa zbârlită ca a unui cotoi, iar ochii - cereşti, albaştri ca floarea de cicoare. Ziarul îl înştiinţase despre vizita mea. Mi s-a părut destul de încântat de interesul pe care i-l manifesta publicul nostru feminin.
-Nu bănuiam, îmi spuse el, că probleme atât de grave pot preocupa pe cititoarele dumneavoastră.
             Mr. Breadborough se exprima într-o franceză corectă şi chiar pedantă, rostogolind cuvintele ca nişte pietricele. Privirea nu i se dezlipea de a mea. I-am răspuns nu ştiu ce despre nivelul ridicat al abonatelor noastre, iar el râse cu mare poftă.
-Luaţi loc, mă invită el. Whisky ? Îmi sunteţi simpatic. De fapt, ce doriţi să aflaţi de la mine ?
             Eram foarte impresionat. Şi totuşi, Mr. Breadborough mă decepţiona, ca şi camera sa. Avea înfăţişarea unui om foarte sănătos, căruia îi plac fripturile în sânge, duşurile reci şi plimbările higenice în aer liber. Nimic din el nu trăda pe acel intim al stafiilor, pe acel călător al lumii astrale, pe acel îmblânzitor al măsuţelor rotunde, despre care mi se vorbise atât de mult.
-Ca toată lumea, i-am răspuns eu, am aflat, cu uimire, de demisa dumneavoastră de la preşedinţia ''Cercului vânătorilor de fantome'', care a stârnit atâta vâlvă şi aş vrea să ştiu...
-De ce am părăsit această asociaţie ?
-Da.
             Se adânci în fotoliu şi-şi încreţi uşor ochii.
-Dragul meu, dumneata eşti exact al cincisprezecelea ziarist care îmi pune întrebarea asta. Am răspuns confraţilor dumitale şi am să-ţi răspund şi dumitale dar ca şi confraţii care te-au precedat, n-ai să ai curajul să publici ce ai să auzi.
-Vă asigur...
-Nu mă asigura: eu ştiu ce spun.
-E deci o întâmplare atât de teribilă ?
-Teribilă ? Nu... stranie... da... grozav de stranie ! Dar, mai întâi, să te întreb ceva: crezi în fantome?
-Da, am bâlbâit eu.
-Nu-i adevărat. Dar, în curând, ai să crezi.
             Nu mă simţeam deloc la largul meu.
-În curând ?
-... Da, după ce ai să auzi ce am să-ţi spun. Până nu demult, împărtăşeam şi eu, din toate punctele de vedere, părerile prietenilor mei din Cerc despre natura şi existenţa stafiilor. Sufletele perceptibile celor care au darul de a pătrunde, de a vedea lucruri inaccesibile celorlalţi, imateriale, nemuritoare... Dar, în urma evenimentelor pe care am să ţi le povestesc, convingerile mele au fost atât de zdruncinate, încât am fost obligat să demisionez.
-Dar ce anume aţi aflat ?
-Am aflat, reţine bine cuvintele mele, că fantomele sunt muritoare.  Trăiesc ca şi noi dar într-o lume deosebită de a noastră, mor ca şi noi, de bătrâneţe, de boală sau de accident, şi se reîncarnează imediat. Nimic nu se pierde, nimic nu se creează...
-Metempsihoză ?
-Aproape.
-Dar fantoma lui Napoleon sau a lui Iulius Cezar, care sunt evocate în jurul meselor de spiritism ?
-Glume ale celor din lumea cealaltă !... E multă vreme de când fantomele lui Napoleon şi Iulius Cezar sunt moarte. Ele umblă undeva, în circuitul universal. Numai că duhurilor le place să facă farse, iar spiritiştii sunt creduli.
-Sunt uluit...
-Şi eu am fost când am crezut că înţeleg. Mai bine ascultă...
             Mr. Breadborough îşi coborâ glasul, iar privirea lui îmi părăsi chipul fixându-se pe peretele cenuşiu din faţă.
             Acum două luni, soţii Willcox, nişte prieteni de-ai mei, m-au invitat să-mi petrec week-end-ul la castelul lor din Scoţia.
             Mi-am scos carneţelul şi creionul.
-Nu scrie, spuse el: povestirea acestei aventuri te va impresiona atât de mult, încât îţi vei aminti de ea fără să ai nevoie s-o notezi. Castelul Willcox-ilor străjuieşte o colină golaşă, pietroasă, învăluită de ceaţă. Nu fusese restaurat în secolul al optsprezecelea, ca majoritatea castelelor din Highlands, şi îşi înălţa faţada lui cu tencuiala căzută şi bastioane masive, cu ferestre înguste şi creneluri acoperite cu iederă. Prietenii mei locuiesc  în aripa de sud, pe care au amenajat-o după gustul lor. Lumină indirectă. Uşi glisante. Mobile moderne. Camerele invitaţilor se aflau în aripa nordică. Şi erau rareori deschise. În ziua sosirii mele, gazdele m-au prevenit de prezenţa, puţin cam stânjenitoare, a unei fantome în odaia ce-mi fusese rezervată şi m-au întrebat dacă n-aş prefera să dorm în salon. Am refuzat categoric, zâmbind, ceea ce i-a liniştit. Ziua ne-am petrecut-o plimbându-ne şi discutând lucruri exclusiv terestre. La unsprezece seara, John Willcox s-a oferit să mă conducă în aripa castelului unde se afla camera mea, dându-mi în prealabil o cutie de chibrituri şi trei lumânări deoarece în partea aceea instalaţia electrică era defectă. Apoi, înarmat cu o făclie, am pornit, unul în spatele altuia, pe un interminabil coridor cu dale sonore şi cu pereţii acoperiţi cu tablouri şi panoplii. Lumina slabă a făcliei ne preceda, descoperind, din când în când, câte un chip livid, aplecat deasupra unei cărţi de rugăciuni sau lama de oţel a unei săbii. Iar ecoul părea că păşeşte în întâmpinarea noastră. Ajuns în faţa uşii mele, John Willcox mi-a urat noapte bună şi s-a îndepărtat, târând în urma lui aureola gălbuie a luminii. Am rămas singur.
-Trebuie să fi fost foarte impresionant.
             Mr. Oliver Breadborough bău o înghiţitură de whisky şi clătină din cap.
-Nu văd de ce, spuse el. Eram obişnuit de multă vreme cu singurătatea şi cu apariţiile. Greşeala pe care o comiteţi toţi e că vă e frică de fantome. Trebuie să te deprinzi cu aceste fenomene naturale, aşa cum eşti deprins cu fulgerele, cu licuricii şi cu răceala. O chestiune de bun simţ ! Dar să-mi reiau povestirea. Am intrat deci în camera mea. Era o încăpere înaltă, având un pat cu baldachin, mobile din lemn masiv, şi în ea plutea un miros de mere putrede.
             Fereastra dădea spre nişte şanţuri cufundate în beznă. Pereţii erau împodobiţi cu blănuri ţintuite în cuie şi cu fâşii de stofă deşirate, pe care le-am recunoscut a fi flamuri. Tăcerea era apăsătoare. Din când în când se auzea ronţăitul unui şoarece sau ţipătul unei păsări de pradă în noapte. Mi-am înfipt lumânarea într-un candelabru şi am început să mă dezbrac. Pe un scaun de lângă pat, mi-am pus revolverul şi, de asemeni, un pistol cu celulă fotoelectrică, inventat de mine, pe care nu-l experimentasem încă, dar datorită căruia speram să pot descoperi prezenţa fantomelor în plină zi; nu bănuisem, în momentul acela, că ar putea avea alte proprietăţi, despre care am să-ţi vorbesc mai târziu. După vreo zece minue, mă învelisem în cearceafurile umede şi, din caua oboselii, am adormit imediat. Cât timp să fi durat somnul ? N-aş şti să-ţi spun. Am fost trezit de zgomotul ploii care lovea în geamuri şi al furtunii care se dezlănţuise. M-am sculat. Afară fulgera şi prin fereastra fără obloane pătrundea din când în când o lumină sulfuroasă. Dar camera era cufundată într-un întuneric atât de adânc, încât zidurile, tavanul, parchetul păreau că au pierit în noapte. În vuietul ploii torenţiale şi al vântului, desluşeam un alt zgomot, ca un pocnet al degetelor sau ciocănitul unui plisc în geam: tip-tap... tip-tap... Apoi un miorlăit ascuţit, tânguitor, prelungit, sfâşietor: s-ar fi spus o pisică gata să fete. Şi, în acelaşi timp, mi s-a părut că lumina slabă a ferestrei pălea, tremura, se deforma, se forma iarăşi, după o imagine nouă. O siluetă lungă, albă şi translucidă se afla în faţa mea. De pe chip nu-i distingeam decât fosforescenţa privirii şi scobiturile adânci ale nărilor. Picioarele îi erau moi, iar din mâini i se desprindeau două degete, un fel de mănuşă de abur lăptos învăluindu-le pe celelalte.
             Mr. Breadborough se opri, spre a se bucura de uimirea mea. Nu mă gândeam, desigur, să iau note: cu respiraţia tăiată, simţeam în jurul meu înnodându-se şi deznodându-se ciudate acorduri.
-Ce-aţi făcut atunci ?
-Ce-ar fi făcut oricare în locul meu: am aşteptat. Fantoma plutea nepăsătoare de la un zid la altul. Apoi îşi pocni degetele rămase libere: tip-tap...  tip-tap... îşi înălţă umerii de ceaţă şi, apropiindu-se de uşă, trecu prin ea, aşa cum o sugativă absoarbe o pată de cerneală. Îmboldit de curiozitate, am sărit jos din pat, am luat, la întâmplare, revolverul şi pistolul cu celulă fotoelectrică şi m-am repezit pe urmele stafiei. Pe culoar, doar forma vag fluorescentă mă călăuzea. Am alergat în vârful picioarelor goale. Mă simţeam uşor şi bine dispus, ca într-un vis. Mă gândeam să ajung apariţia, s-o chestionez, s-o sfătuiesc poate să părăsească imediat castelul, deoarece prietenii mei erau afectaţi de vizita ei. Îndărătul fugii ei tăcute, un aer proaspăt de munte îmi lovea faţa. Eram aproape gata s-o ajung din urmă. Strigam cât mă ţinea gura:
-Stai ! Stai !
             În clipa aceea s-a întâmplat un lucru groaznic. Fantoma s-a întors şi am văzut mânia lucind ca nişte stele verzi în jurul ei. Şi-a ridicat deasupra capului braţele lungi şi moi şi, deodată, o sabie, desprinsă din zid, căzu cu mare zgomot la picioarele mele. Un scut masiv îmi atinse umărul, înainte de a se rostogoli pe lespezi cu zgomotul unui tunet. M-am lipit de perete:
-Ce faci ? Nu-ţi vreau răul ! am urlat eu. 
             Drept răspuns, o săgeată şuieră şi se înfipse, vibrând, în zid, la câţiva centimetri de obrazul meu. Cuprins de panică, am întins revolverul şi am tras. Împuşcătura răsună sec şi un râs puternic o prelungi. Fantoma sălta, în palma deschisă şi luminoasă, un mic obiect negru: glonţul. Şi, imediat, o nouă săgeată îmi sfâşie mâneca hainei. Atunci - de ce n-aş spune-o - am apăsat pe pistolul cu celulă fotoelectrică. Un declic răsună. O lumină vie tăie noaptea culoarului. Apoi se aşternu tăcerea. Dar am observat că apariţia îşi îndoaie genunchii ei de fum, se apleacă, se prăbuşeşte pe podea, rămânând întinsă acolo. Am auzit o voce omenească dar îndepărtată, cu respiraţia tăiată, ca şi cum ar fi străbătut imense spaţii moarte înainte de a ajunge la mine: 
-M-ai omorât.  
             Dintr-un salt, am fost lângă victima mea:
-M-ai omorât ! a repetat vocea. Instrumentul ăla pe care îl deţii... e... e ucigător... 
-Nu ştiam, am bâlbâit eu.
-Eu, eu ştiam... sau, mai degrabă, presimţeam. De aceea am fugit, atunci când am zărit pistolul dumitale pe scaun. Din această cauză am vrut să mă apăr, când am văzut că mă urmăreşti cu pistolul în mână. Acum e prea târziu...
-Dar o fantomă nu poate muri, am spus eu.
             Năluca a clătinat faţa ei tulbure, în care nările deveniseră şi mai largi, iar pupilele de sticlă palpitau încet:
-Suntem tot atât de muritori ca şi voi, gemu ea. 
             Şi atunci am asistat la acest spectacol uluitor, halucinant: agonia unei fantome. Ea îşi încrucişase mâinile incomplete pe piept. Din gura pe care nu i-o vedeam, că o presupuneam doar, ieşea o respiraţie grea. Într-unele clipe, o tresărire oribilă îi zgâlţâia forma palidă, lungită pe jos, ca un abur purtat de vânt.
-Sufăr îngrozitor... Nu, dumneata nu eşti vinovat ! Nu ştiai ! N-aveai de unde să ştii ! Sufăr... Şi mi-e teamă, mi-e teamă de ce-i dincolo... Nu ştiu ce mă aşteaptă în lumea voastră... În ce corp am să mă regăsesc oare ? Dă-mi mâna.
             În palma întinsă, ea şi-a lăsat lumina impalpabilă a degetelor. 
-Dar cine eşti dumneata ? , am întrebat eu. 
-N-are nicio importanţă cine sunt..., o fantomă ca atâtea altele !... Ba da: rămâi lângă mine în ultimele clipe. Simt că mă duc... simt, e cumplit, căldura vieţii care mă pătrunde... devin cald încetul cu încetul... Sufletul se împreună cu un corp ce mi-e încă străin... Sunt suspendat între două lumi. Dar sunt tânăr... Nu vreau să dispar... vreau să mă bucur de tot ce n-am cunoscut... vreau.
             Între timp, vedeam fantoma resorbindu-şi lumina, şovăind, pălind, pâlpâind gata-gata să se stingă. Vocea abia i se mai auzea: 
-Şi apoi, nu, continuă ea, doresc mai bine să dispar ! M-am săturat de lupte şi de oboseli !... În sfârşit, voi putea renunţa la acesată tristă aparenţă !... Voi cunoaşte în sârşit pacea !... În ine, voi afla tot ce nu ştiam până acum !... Adio !
             Pe când fantoma bolborosea aceste cuvinte, fu scuturată de un ultim sughiţ. M-am aplecat asupra ei şi, deoadată, sub ochii mei nu se mai afla decât bezna îngheţată a podelelor. În mâna mea, mâna ei se topise ca un fulg de zăpadă. Se sfârşise. Am rămas o clipă, stupefiat şi grav, pe culoar. Apoi m-am înapoiat în camera mea şi am aruncat în şanţ revolverul şi pistolul. Curând, am auzit un mieunat într-un colţ al odăii. O pisică născuse câţiva pisoi negri, care se agitau, mieunând subţirel. Ploaia stătuse. De asemeni, şi vântul. Se auzea doar picurând fără întrerupere apa de pe copaci. A doua zi dimineaţă am părăsit castelul. Şi, peste două zile, demisionam de la preşedinţia Clubului.
             S-a oprit. Încântat şi neliniştit totodată, l-am privit insistent pe Mr. Breadborough, care revenea de pe lumea cealaltă, cu faţa colorată şi privirea liniştită a unui om care iese din baie.
-Ce interviu extraordinar ! am murmurat eu prosteşte.
             Dar un miorlăit jalnic m-a făcut să tresar. Am întors capul. O pisică neagră, cu spinarea bandajată, cu ghearele încleştate, cu ochii de smaralde translucide se îndrepta spre mine cu paşi moi.
-Am luat una cu mine, îmi explică Mr.Breadborough. Nu se ştie niciodată, nu-i aşa ? Am botezat-o Tip-Tap.

         (HENRI TROYAT, ''STRANIA PĂŢANIE A LUI MR. BREADBOROUGH'')
                   -traducere de PAUL B. MARIAN 
            (http://altmarius.ning.com/profiles/blogs/biografia-zilei-paul-b-marian )              

          

            

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, prinde bine câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !

... sper că a fost o lectură plăcută ! 

sursa desenului - rândunica:

http://www.qbebe.ro/utile/desene_de_colorat/pasari

jurnalul (205)

Astăzi ... 23.06.2017, ora 23.08 

Încet-încet ... s-a instaurat... CANICULA ! de-abia începuseră să crească şi plăntuţele noastre şi acum razele fierbinţi ale soarelui le ''arde''... deşi îi ud zilnic, chiar şi dovleceii suferă... 
Gândurile … îmi sunt la ziua de mâine - sărbătoare mare ortodoxă ! fără să vreau, trebuie (am ocazia, ce bine !!!) să fac o muncă mai uşoară, cea permisă de sărbătoare !

Abia m-am învăţat ... cu noţiunea de cald (în casă încă avem răcoare, noroc cu pivniţa de sub casă) !

Recunosc că ... este bine să ai haine mai puţine pe corp dar este incomod să muncesc: îmi curg picăturile de sudoare parcă mă stropeşte cineva cu o stropitoare...
În bucătărie ... este o atmosferă plăcută ! se simte răcoarea nopţii ! mai bate vântul dar nu aşa de tare ca în timpul zilei (nu era destul că razele erau aşa de fierbinţi, mai bătea şi vântul cel uscăcios...) ! 

Îmbrăcămintea ... este cea de la muncă (maieu bleu cu alb, de plajă; pantaloni negri, scurţi de sport)! 
Puiu ... este tare încins de căldura zilei ! azi am făcut toţi baie şi l-am alergat şi pe Puiu - nu îi mai place apa, îi place parfumul celor folosite de noi la baie doar - cu apă călduţă, am reuşit să îl ud tot, s-a supărat profund pe mine, îmi arăta dantura impecabilă (nu m-a mai muşcat demult timp...) dar după un timp a uitat de supărare şi a venit la mine ca să îi perii blăniţa... am executat repede şi l-a final mi-a dat un pupic cu boticul lui drăgălaş ! 

Mai am speranţe ... de a avea roşii - biluţele verzi sunt din ce în ce mai rotunjoare, se măresc de la zi la zi ! ardeii au mai crescut şi ei, sunt plini de floricele - deci altă speranţă ! dar ce mă fac cu vinetele? nu au ajuns atât de mature ca să am încă vreo speranţă de a coace vreuna curând !!! 
Munca ... este perpetuum mobile ! ud zilnic prin grădini, unele sunt mulţumite - altele rămân în aşteptarea zilei de mâine... treburi mărunte prin casă, zilnice, azi am spălat rufele strânse de ceva timp (săru'mâna maşinuţei de spălat !)... 

Consumăm ... cu multă poftă dovleceii şi castraveciorii cei rotunzi - zilnic !!!

Pentru că ... îmi place muzica şi poezia:

primul sunet de viitor...

... tot căutând multele informaţii despre viaţa din ţara-soarelui-răsare, am încercat să citesc mai mult despre pasiunea de a viziona filme de desene animate, plăcerea de a realiza mari spectacole cu formaţiile ce înterpretează muzica celor mai populare filme de desene animate...
... aşa am descoperit un personaj din desenele animate, din filme îndrăgite: Hatsune Miku, o minunată fată de 16 ani, ce interpreteză cântând sintetizator:
               https://en.wikipedia.org/wiki/Hatsune_Miku
... numele s-a obţinut din combinarea a trei cuvinte japoneze: 'primul sunet de viitor''...
... vocea sa este modelată de actriţa japoneza Saki Fujita:
              https://en.wikipedia.org/wiki/Saki_Fujita
              https://myanimelist.net/people/504/Saki_Fujita)
... filmuleţele dezvoltă cultura creativă - ce nu cunoaşte limite - legată de viitor...
... un exemplu este ''Magical Mirai 2017'':

... iat-o pe glumeaţa Hatsune:

... sau jucăuşa Hatsune:

... iată şi îngeraşul Hatsune:

... iată şi varianta Hatsune-Cenuşăreasa:

un tei străin...

... o altă poezie minunată am descoperit la prietena mea virtuală, doamna Ludmila (Ludmila Vârlan Turcu ):

''Un tei străin pe-o margine de drum
  Așa frumos își desfăcuse floarea!
  Mireasma ei atât de-mbietoare
  Se răspândea în nouri de parfum.

              Prea istovită de-al tristeții fum
              Uimită m-am oprit să-i prind suflarea.
              Un tei străin pe-o margine de drum
              Așa frumos își desfăcuse floarea.

  Făptura mea de ani făcută scrum
  A inviat și-a început să zboare
  Purtându-și gândul spre o altă zare
  Ce tot în flori de tei se scald-acum.

              Un tei străin pe-o margine de drum
              Așa frumos își desfăcuse floarea.''

                         ''UN TEI STRĂIN''

                   - Ludmila Vârlan Turcu -