scrisoare către animalele mici...

                       SCRISOARE CĂTRE ANIMALELE MICI

                                             de AUREL ANTONIE

           ...Cam în această perioadă s-a agravat şi conflictul lui cu încăperea. Tot stând cu ochii în tavan, încercând să nu citească, număra pereţii şi pipăia cu privirea toate colţurile, petele, parchetul, canatul ferestrei mari şi a celei mici şi pânditoare şi toate celelalte amănunte pe care până atunci nu le luase în seamă. El considerase că trăieşte într-o cameră normală făcută pentru a locui în ea. Abia în lungile nopţi de nesomn, observase că şi aceasta avea o viaţă proprie cu totul independentă de a lui, paralelă şi chiar ostilă. Da, ostilă ! Era un fapt pe care-l descoperea cu surprindere şi cu oarecare teamă. Cum să nu-ţi fie teamă când afli atât de târziu în ce condiţii ai locuit până acum. În locul unui sentiment ocrotitor şi reconfortant de siguranţă pe care trebuia să i-l sugereze interiorul, iată că se pomenea între patru pereţi indiferenţi şi reci care, dacă nu luaseră încă nici o atitudine împotriva lui, o făcuseră numai şi numai din distreţ. Un dispreţ suveran pe care camera nu încerca nici măcar să-l ascundă. Poate că nu aştepta decât un gest necugetat din partea lui pentru a trece la atac. Omul îşi rememoră toate acţiunile în care era implicată camera şi constată că intuiţia îl împiedicase să săvârşească ceva care ar fi putut să-i rănească acesteia orgoliul. Existau, probabil, şi încăperi mai blajine, dar el nu putea garanta. Putea, cel mult, presupune. Dacă până acum nu-şi făcuse astfel de probleme ci trecuse cu o uşurinţă condamnabilă pe lângă ele, de acum, gata ! S-a terminat cu inconştienţa. Va trebui să-şi reconsidere punctul de vedere asupra lor. Despre camerele în care locuise înainte de a se muta aici nu putea afirma dacă au fost binevoitoare sau nu. Şi nu putea întrucât, neacordându-le atenţie atunci, acum era greu ca, bazându-se numai pe memoria lui care, în paranteză fie spus, nu era dintre cele mai bune, să-şi dea seama de atitudinea acestora.

           Ba uneori avea senzaţia stranie că nu el şi-ar fi ales această locuinţă ci că încăperea l-a ales pe el. În perfidia ei, s-a interesat de felul lui de a fi de la celelalte locuinţe pe unde mai trecuse şi, aflând cât de naiv şi de îngăduitor era, a uneltit să-l atragă aici şi să-l aibă ca locatar. Cât de târziu ajungea să înţeleagă că tot timpul nu făcuse decât jocul încăperii care-l manevrase după bunul ei plac. Şi, în loc să ia atitudine să întreprindă ceva concret pentru a repune lucrurile la ordiea lor firească, el dezertează împreună cu scaunul pe culoar unde te trage curentul şi trec vecinii.

           De acolo, de pe scaun, judeca încăperea cu foarte multă obiectivitate. O judeca şi o găsea vinovată pentru că era închisă, nereceptivă la problemele existenţei lui. Nu participa la dorinţa lui de a fi liber, independent şi obiectiv. Era prea legată de celelalte camere din bloc, participând la viaţa şi zgomotele lor secrete şi de neînţeles, interesându-se prea puţin de el care era personajul central. Mai ales când stătea pe culoar. Era absentul de care încăperea avea nevoie pentru a fi, la rândul ei, liberă, independentă şi obiectivă.

           Încercase un timp să facă abstracţie de cameră şi de problemele pe care aceasta i le ridica şi să adoarmă numărând pereţii, muchiile, colţurile, dar nu reuşise. I se părea straniu să constate că la numărătoare îi ieşeau cinci pereţi când în realitate nu erau decât patru. Făcuse chiar şi o schiţă la scară a încăperii şi pereţii erau patru. Numai când îi număra stând întins pe pat şi încercând să adoarmă, îi ieşeau cinci. Când a chemat un meşter să-i zugrăvească, i s-a plâns de această incertitudine şi l-a întrebat câţi pereţi crede el că are încăperea.

-Şase ! a răspuns zugravul fără să clipească.

           Omul a rămas şi mai derutat. N-a mai continuat discuţia deşi ar fi vrut să-i spună celuilalt toate necazurile pe care i le căşuna lui încăperea. Oricum el, ca om umblat, prin specificul meseriei, printr-o mulţime de locuinţe, a avut posibilitatea să le cunoască şi să le înţeleagă mai bine. Eventual îi putea da şi lui o mulţime de sfaturi folositoare despre felul în care poate fi domolită o cameră, ţinută în frâu şi silită să se poarte civilizat. Dar a rezistat tentaţiei. Camera şi-ar fi dat seama cât este de slab de vreme ce are nevoie de ajutor din afară şi ar fi trecut la măsuri represive mai târziu când ar fi rămas numai ei doi. Faţă de cameră nici un moment de slăbiciune ! Acum îi părea rău că vorbise în prezenţa ei despre numărul pereţilor.

           Stătea încruntat şi-l privea pe meseriaş cum lucrează. Zugravul i se părea a fi un adevărat demiurg al încăperii. Nonşalanţa cu care lovea zidurile cu bidineaua dovedea că nu-i e defel teamă de pereţi şi de încăperi pe care le domina şi le supunea. I-ar fi plăcut să aibă detaşarea meşterului dar asta nu era cu putinţă. Nefiind zugrav, nu avea de unde să se iniţieze în tainele pereţilor. El nu era decât funcţionar la stat, cu salariu fix şi cameră cu chirie. Probabil că şi meseriaşul şi-o fi dat seama cu cine are de-a face întrucât, la sfârşit, nu voia să-i ia nici un ban. Cu toate insistenţele, se ţinuse tare. Că n-are acum nevoie de bani, că vine el mai târziu după ei, că nici n-a făcut mare lucru, că un prieten e mai valoros decât nişte amărâţi de bani, că va mai trece el pe aici dacă nu deranjează...

-Puteţi veni oricând consideraţi că aveţi nevoie de...

-Am să vin ! Cu siguranţă că am să vin. Eu vă mulţumesc că mi-aţi oferit prilejul să vă cunosc. La revedere şi să auzim de bine.

           După plearea zugravului, omul şi-a primit pedeapsa. Noaptea, când refuza să citească şi număra pereţii, îi ieşeau când şase, când trei, ba odată i-au ieşit chiar şapte. Numai patru nu i-au mai ieşit niciodată. Ori un asemenea paradox este suficient pentru a te ţine treaz până în zori. În nopţile de insomnie începuse să-l bănuiască şi pe zugrav că i-ar fi dereglat ceva pe la pereţi în cârdăşie evidentă cu încăperea.

           Când simţea că nu mai poate suporta pereţii, revenea la carte. Şi aceasta îl fura cu poveştile ei şi somnul venea repede. Cu timpul începuse să nu mai dorească să lupte împotriva ei. Ba avea chiar momente în care o considera ca pe un adevărat dar ceresc, ca pe un aliat credincios împotriva surdei rezistenţe pe care o opunea camera. Ajunsese într-o dependenţă absolută faţă de citit. Uitase aproape cu desăvârşire de zilele fericite în care stătea şi medita. În fond fiecare om îşi are viciile sale de care nu se poate dezbăra întreaga viaţă. El de ce n-ar avea viciul cititului, care e destul de acceptabil, ba chiar recomandabil.

           În afară de plăcerea lecturii, cartea îi dădea şi o stare de fericire inexplicabilă la simpla ei atingere. O simţea liniştită, calmă, emanând un fluid bun. Faptul că-şi schimba în permanenţă conţinutul dovedea o mare fantezie şi mobilitate spirituală. Ba chiar grijă şi dragoste faţă de cititor mai ales atunci când îşi modifica textul în funcţie de starea lui sufletească. În gândurile lui o scosese din rândul obiectelor întrucât, prin evoluţia ei surprinzătoare, era mult mai apropiată de o fiinţă. O fiinţă cu care se putea supravieţui chiar şi într-o cameră duşmănoasă. Ea nu putea fi încadrată în nici unul din cele câteva regnuri pe care apucase să le cunoască până acum. Făcea parte dintr-un regn aparte, al cărţii, integrându-se într-o altă dimensiune, trăgându-se alături de toate celelalte obiecte, refuzând să le semene. Ea voia cu orice chip să placă şi această trăsătură de caracter tipic feminină îi dădea omului în suflet un simţământ de ocrotire şi gingăşie cum nu poţi avea decât de la o carte ce ţi se oferă mereu alta, mereu nouă, necitită, frumoasă şi surprinzătoare...         

              -textul împărţit în mici fragmente a prefaţat fiecare capitol al cărţii-

            Primele referiri la carte le găsim în tăbliţele de piatră descoperite de Churchword în 1868 într-un vechi templu budist din India. Stând mai mulţi ani în zonă se împrieteneşte bine cu preotul templului. Acesta îi dezvăluie că tăbliţele au fost scrise în urmă cu peste 25000 de ani în Ţara Mu de unde au ajuns în Birmania şi apoi în templul în care se găseau acum şi unde au fost păzite vreme de cincisprezece milenii. Tot după sfaturile preotului, care îi arată cum trebuiesc interpretate semnele misterioase de pe tăbliţe, Churchward reuşeşte să le descifreze. Printre altele, textul lor incomplet pomeneşte şi de o carte minunată pe care o avea regele Ţării Mu şi din care citea zilnic. Aşa cum au fost salvate tăbliţele de piatră, probabil că a scăpat şi cartea, fiind adusă în Birmania de unul dintre puţinii supravieţuitori ai dezastrului ce a scufundat într-o noapte, în urmă cu 16000 de ani, continentul Mu sub valurile Pacificului.

            Referindu-se la aceeaşi perioadă, manuscrisul maya ''Codex troanus'' descifrat de Brasser de Bourbourg, ne relevă că Ro-Mu, regele celor zece popoare ce locuiau pe continentul Mu, mergea o dată pe an în fiecare din cele şapte oraşe ale ţării şi citea mulţimii din carte.

            Tot în această perioadă de început cartea este pomenită în ''Listele Regale de la Larsa şi Nippur'' ca aparţinând lui Enmenluanna, regele din Badtaibir, cel care a trăit 43000 de ani.

                                                         -#-

            Aşa după cum ne relatează Solon în manuscrisul pe care i l-a lăsat lui Dropides, pe la anul 500 i.e.n., a fost condus de un bătrân preot egiptean în casa cărţilor de pe lângă templul închinat zeiţei Neith, purtătoarea de scut ce veghea sarcofagele. Aici el găseşte şi cartea în care se citeşte istoria Atlantidei.

            De la Dropides, manuscrisul ajunge la Critias cel Bătrân de la care ajunge la Critias cel Tânăr care îi povesteşte lui Platon despre Atlantida cam la 167 de ani de la vizita făcută de Solon în casa cărţilor.

                                                         -#-

            Aşa după cum ne spune Josephus Flavius în fundamentala sa operă ''Bellum judaicum'', în plin deşert al Iudeei, în grotele de pe valea aproape secată a Wadi Qumran-ului, acolo unde aceasta se scurge în Marea Moartă, trăia printre esenieni un oarecare profet Menahem. Citind ani mulţi din cartea de temelie a comunităţii, numită HGW, el prezice lui Irod, care era pe atunci copil, că va ajunge rege al iudeilor. Atunci când tânărul a ajuns Irod cel Mare l-a chemat la el pe Menahem şi, acoperindu-l cu daruri, l-a rugat să-i spună câţi ani va domni, dar Menahem nu i-a putut preciza durata întrucât, simţindu-se bătrân şi nemaivăzând să citească, îi dăruise cartea învăţătorului său Iuda.

            În timpul unei plimbări, Iuda îl vede pe Antigonos, fiul regelui hasmodeu Ioan Hyrcan, urcând spre Templu. Vederea acestuia îl umple de amărăciune şi le spune ucenicilor săi într-ale prorocirilor, care-l însoţeau, că sfânta cartea profeţiilor a început să greşească. El ştia că astăzi Antigonos va muri în Turnul lui Straton care se afla la peste 600 de stadii depărtare. Ori, acum e trecut cu mult de amiază şi Antiginos e viu. Dezamăgit, îi dăruieşte cartea lui Simon şi renunţă la profeţie. După plecarea lui, vine un om care-i anunţă că Antigonos a fost ucis într-un loc subteran numit tot Straton.

            Simon îi prezice lui Archelaos, fiul lui Irod cel Mare, că domnia lui va lua sfârşit şi că va fi ucis. La cinci zile de la prezicere, Archelaos primeşte poruncă să vină la Roma să-l întâlnească pe Augustus. Archelaos, înainte de a pleca, îl ia cu el pe Simon pentru a-l avea aproape. Temându-se pentru viitorul lui, Simon îi dă cartea lui Josephus Flavius care în acea perioadă făcea ucenicia la esenieni. Ajuns la Roma, Archelaos e detronat şi trimis în exil.

            Josephus Flavius, urmând învăţăturile cărţii, ajunge comandantul fortăreţei Iotapat. În urma unui asediu de 47 de zile, fortăreaţa cade în mâinile romanilor conduşi de Vespasian şi Titus. Ajuns prizonier, îşi salvează viaţa prezicând lui Vespasian şi Titus că vor ajunge împăraţi. Vespasian, neîncrezător, îl întreabă de ce nu a prevăzut şi căderea fortăreţei şi luarea lui ca prizonier. Flavius răspunde că această profeţie a făcut-o la timpul ei. Interogând mai mulţi prizonieri, Vespasian află că într-adevăr Josephus Flavius afirmase că fortăreaţa va cădea după 47 de zile şi că el va ajunge viu în mâinile romanilor. Impresionat de siguranţa profetului, Vespasian îl ia cu el la Roma. Nemaiavând cui să lase cartea, întrucât cei ce scăpaseră fugiseră în peşterile din munţi, Josephus Flavius o ia cu el la Roma unde, studiind-o, învaţă să tămăduiască oamenii cu ajutorul pietrelor preţioase.

            Iniţiindu-se în aceste taine şi având, probabil, acces şi la carte, Berossus compune mulţi ani mai târziu un tratat referitor la virtuţile plantelor şi ale pietrelor.

                                                         -#-

            După cum ne povesteşte Epifaniu în ''Istoriile'' sale, curtea ar fi încăput pe la anul 255 în mâinile lui Kubricos, fiul sclavului Tonak. Fiind cumpărat la vţrsta de 7 ani de o văduvă bogată din Babilon, acesta găseşte în casa ei cele patru cărţi ale lui Terebint, numit şi Buda, ce le compusese în Egipt din ordinul lui Scythianus, un negustor filozof ce-şi făcuse instrucţia în India. Kubricos fură una dintre ele şi învaţă singur să citească. Devenit foarte înţelept, îşi schimbă numele în Mani şi se duce la curtea regelui Persiei. Cum fiul regelui era bolnav, Mani încearcă fără succes să-l vindece cu ajutorul cărţii. Prinţul moare şi Kubricos este aruncat în închisoare de unde scapă câţiva ani mai târziu şi se retrage într-o cavernă din Turchestan. Aici, sub influenţa cărţii, scrie un tratat de magie cu chipuri simbolice ce au degenerat mai târziu în jocul de Tarot.

            Reîntors la curtea regelui persan Ormuz, îşi câştigă bunăvoinţa acestuia citindu-i din carte. Regele Behram, care aude de minunata carte, trimite soldaţii să-l aducă la curte. Prins şi dus în faţa regelui, este învinuit de erezie. Cartea i se confiscă şi este jupuit de viu în anul 277.

                                                         -#-

            Citind ''Istoria eresurilor'' scrisă de Maimbourg, aflăm că în anul 686 cartea aparţinea lui Iezid, Califul Sarazinilor. La curtea lui sosesc doi iudei magi din Fenicia care-i fac următoarea profeţie:''Tu vei trăi mult timp şi vei guverna 30 de ani numai dacă vei nimici din tot Califatul tău icoanele şi tot ceea ce creştinii adoră''. Principele, orbit de această profeţie, nu ezită un singur moment a promite ceea ce voiau ei şi imediat dădu un edict prin care se poruncea să se sfarme toate icoanele şi să se şteargă toate picturile din Califatul său. Edictul nu avu nici un rezultat căci Califul muri în acelaşi an. Moartea lui Iezid fiind considerată ca o dizgraţie a cerului, Moavi, fratele lui, pentru a se răzbuna, izgoneşte pe jidovi din Califatul său. Aceştia pleacă dar nu înainte de a ascunde în desagii lor şi cartea după care veniseră.

            Cu cartea în traistă, cei doi iudei rătăcesc până ce întâlnesc un negustor ambulant sărac, pe nume Leon Comon, viitorul împărat Leon Isaurul. Aceştia îi proorocesc că va ajunge împărat şi, cum el nu voia să creadă nicicum, îi spun să-şi schimbe numele şi-i dădură cartea cu împrumut punându-l să jure că le-o va restitui când îşi va atinge scopul. Luându-se după învăţăturile cărţii, Leon intră în armata lui Sisinius în Isauria.Trmis în Tracia se remarcă în luptele contra bulgarilor şi e ridicat la rangul de Spătar Imperial, apoi ajunge Mare Prefect al întregului Orient. În anul 717 refuză să se supună noului împărat, Teodosiu, ce fusese ridicat de flota răsculată. În fruntea armatei sale din Orient, care-l proclamă Imperator, Leon pătrunde în Constantinopol la 25 martie 717. Nouă ani mai târziu, când cei doi iudei rătăcitori vin să-şi recupereze cartea, Leon îi atrage în bibliotecă la o discuţie cu 12 profesori învăţaţi şi, în timp ce aceştia dezbăteau problemele iconoclastiei, îi încuie şi dă foc bibliotecii.

                                                         -#-

            Aşa cum istoriseşte Petru Siculus, trimisul împăratului Basiliu Macedon în Armenia, în ''Historia Maniehaeorum qui dicuntur pauliciani'', pe la anul 659, un diacon, se întorcea din Siria superioară. Ca răsplată pentru buna găzduire, acesta îi lasă la plecare o carte pe care o procurase în călătoriile sale. Inspirat de învăţăturile cărţii, Constantin îşi schimbă numele în Silvan şi începe să predice în Armenia.

            La anul 660, după ce îşi căpătase destui adepţi, Constantin întemeiază o comunitate căreia îi dă numele de Macedonia. Nemulţumit de noua comunitate, împăratul Constantin Pogonatul trimite o armată sub conducerea generalului Simon împotriva lor. Silvan este prins şi supus la grele torturi. Înainte de a muri, el dă cartea lui Simon. După ce o citeşte, Simon îşi schimbă numele în Tit, îl trădează pe împărat şi ia conducerea comunităţii.

            În anul 690, Tit este ars pe rug şi cartea ajunge la urmaşul său Gegnesiu ce-şi schimbă numele în Timoteiu. La moartea lui, în anul 745, o lasă fiului său Zaharia care fiind analfabet nu-şi schimbă numele şi renunţă la conducere în favoarea unui oarecare Iosif căruia îi dă cartea.

            În anul 775, cartea ajunge la Baanes. Contra lui Baanes luptă Sergiu care îl învinge, îi fură cartea, îşi schimbă numele în Tihic şi se retrage în oraşul Argum în Armenia locuită de saracini. De la el, cartea trece prin mâinile lui Mihail, Canacaris, Ion, Vasile, Zosim, Teodot.

            Împărăteasa Teodora, dorind cartea pentru fiul ei Mihail al III-lea ce fusese proclamat imperator, trimite armata sub conducerea lui Karbeas pentru a o recupera de la Teodot. După un măcel în care pier peste o sută de mii de apărători ai cărţii, Karbeas pune mâna pe carte dar refuză să se mai înapoieze cu ea în Constantinopol şi fuge spre Argum unde întemeiază două aşezări: Amara şi Tefira.

            După moartea lui Karbeas, Chrisocheres, ce rămâne în locu-i, distruge mai multe oraşe greceşti ajungând în anul 867 până în Efes. Înfrânt de armatele imperiale la Batira este ucis şi cartea ajunge, adusă de un soldat din gardă, în posesia imperatorului Ion Tzimischis. Acesta o aşează în pentapyrgion printre bijuteriile coroanei în uriaşa sală a tronului unde a rămas până la venirea cruciaţilor.

                                                         -#-

            În ianuarie 1212, ciobanul Etienne de prin părţile Vendome-ului, în vârstă de 12 ani, ridică o armată de 30000 de cruciaţi minori cu care speră să traverseze Mediterana şi să elibereze sfântul mormânt. Papa Inocenţiu al III-lea îi trimite lui Etienne cartea împreună cu binecuvântarea sa, scăpând din vedere că micuţul cioban era analfabet. Neputând profita de învăţăturile cărţii, cruciatul îşi îmbarcă armata în Marsilia pe şapte corăbii dintre care două naufragiază în recifele insulei Sf. Petru. Celelalte cinci vase reuşesc să ajungă în Alexandria unde cei 20000 de cruciaţi rămaşi în viaţă sunt vânduţi ca sclavi.

            Astfel cartea ajunge în mâinile sultanului Egiptului, Al-Kamil, de unde nu este recuperată decât 17 ani mai târziu de către împăratul Frederic al II-lea al Germaniei, în timpul domniei căruia s-a născut la Viena un vasilisc.

                                                         -#-

            În jurul anului 1970, aşa cum ne povesteşte Borges în neasemuita ''Carte de nisip'', cartea încăpuse pe mâinile unui scoţian din Orcade, negustor ambulant de biblii. Se pare că acesta o obţinuse de la un paria dintr-o mahala a Bikanirului. În schimbul Bibliei lui John Wiclif şi a unei insignifiante sume de bani, negustorul dădu cartea numitului Jorge Luis Borges, ce locuia pe atunci în Buenos Aires, la etajul patru al noului imobil din strada Belgrano. După câteva luni, necesare pentru a se convinge că această carte e mai mult decât poate suporta un muritor fără riscul de a-i deveni sclav, Jorge Luis abandonează cartea în nesfârşitele subterane ale bibliotecii de pe strada Mexico.

                                                         -#-

            Aşa cum stă scris în opera lui Aurel Antonie ''Scrisoare către animalele mici'', pe la anul 1983, cartea ajunsese în mâinile unui om atât de insignifiant încât istoria i-a uitat şi numele, dacă i l-o fi ştiut vreodată, sau dacă acel om o fi avut vreodată un nume. Urmărit de o ceată întreagă de cititori dornici să i-o smulgă, omul a trecut printr-o oglindă de Murano luându-şi cartea cu el.                    

                (AUREL ANTONIE,''SCRISOARE CĂTRE ANIMALELE MICI'')

... postarea este propusă pentru Citate favorite   găzduite de doamna Zina (Zinaida Strinu )  unde veţi găsi cele mai multe date... 
... provocarea are sloganul ''Click&Comment Monday''!
... distribuie pe reţele articolele care îţi plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este: 
                   
''SCRISOARE CĂTRE ANIMALELE MICI'', 
                                 AUREL ANTONIE !

       (http://www.referatele.com/referate/romana/Aurel-Antonie/index.php )

sursa coperţii:
(https://www.okazii.ro/scrisoare-catre-animalele-mici-de-aurel-antonie-a135099606 )