splendoarea unei mii de ani lumină...

Marius Stătescu
                       Splendoarea unei mii de ani lumină


       Marea pulsa aruncând pe nisipul fin valuri spumoase ce se destrămau vuind. Stelele sclipeau ademenitoare prin ceea ce însemna depărtarea unde pulsau şi ele la rândul lor. Privirile se lăsau furate de reflectarea neliniştită a materiei lichide şi aproape vie.
       Astfel gândeam în mijlocul tăcerii ce se lăsase pe terasa vilei Bertescu. Există oameni a căror amintire măsluieşte timpul: sunt un îndemn discret de a-ți urmări idealurile. Cănd împreună cu cei din generația ta, te afli în casa unui astfel de om - cu premeditare - având în față prima mare încercare a vieții, numele lui, adesea rostit cu indiferență, devine agresiv, capătă conținut şi întrebarea se naşte firesc, precum la descoperirea unei imagini ce înfățișează chipul unei legende, chip pănă atunci necunoscut.
      Deci: terminasem Şcoala de Piloți ai Flotei Solare; priveam optimist spre necunoscutele galaxiei; şi totuşi înainte de plecare dorisem cu toții să petrecem o noapte în vila lui Horian Bertescu. Am ascultat astfel de fraze:  
    "Există poeți ce rămân pentru eternitate. Totuşi când acest lucru se întămplă cu opere mici ca volum, totul capătă o caracteristică de legendă. Studiul implică atunci investigații pline de precauție."
    "Contează doar faptul că rămâne", venea o replică. "Studiile nu vin decât să ridice templele."
    "Poemul <Splendoarea unei mii de ani lumină>", se continuă, "face parte din categoria de care am vorbit. Horian Bertescu nu a mai scris nimic altceva."
    "A fost un erou al Flotei Solare. Şi eroii predispun la meditație..."
     De aceea când s-a lăsat tăcerea - întâlniri de acest gen te împacă fără regrete cu cei din jur - nu mi-am descoperit nici un îndemn de a coborâ treptele terasei, ce duc pe plaje, şi să privesc înapoi cu o detaşare ipocrită.
      A fost momentul când am reuşit să ne acomodăm cu amintirea lui Horian Bertescu. Se născuse într-o stațiune montană, în Carpații Orientali. În curiozitatea lui de copil a căutat mai mult natura decât subtilele tehnici de dirijare a materiei şi energiei  - gândesc jucării docile pentru el. Orice început are o fascinație a lui, ce dincolo de greutăți şi neşanse promite lucruri minunate. Văzând zilnic în jurul său pe cei ce se numeau stăpânii spațiului - mulți din piloții Flotei, abia închegată pe atunci, veneau să se odihnească în localitate - a dorit să intre în această linie întâia a expansiunii cosmice. Prezența cosmonauților îi întorcea pe dos felul de a fi; obişnuințele se demolau greu. Renunța tot mai uşor la nopțile petrecute pe munte care de altfel îl oțeliseră: avea un fizic viguros și rezistent. Testele n-ar fi fost o problemă pentru el dacă instinctiv nu s-ar fi împotrivit răspunsurilor date la comandă. Această latură a caracterului, mai mult decât orice alte piedici, a contribuit la faptul că şi-a văzut speranțele spulberate: încercările de trecere a examenelor se transformau în penibile eșecuri.
      Împlinind douăzeci şi cinci de ani a fost pus în fața situației de a se stabili la o ocupație. Cunoştea bine curenții atmosferici și relieful; un loc la Centrul Meteorologic era cel mai potrivit pentru el. Şi ghid pentru vizitatori. Marea majoritate erau cosmonauți. Că destinul îi sfăşia astfel țesătura de vise nu era vina nimănui. Nimeni nu-l oprea să plece aiurea, cum nimeni nu-l oprise să încerce. Era însă greu: aceleași lanțuri îl legau de suprafața Pământului. În momentele de luciditate, ura gravitația. Mai târziu vor fi zboruri de agrement spre Marte, Venus, asteroizi, Jupiter: insuficientă consolare.
      Întâmplarea a venit să aranjeze lucrurile însă cu un preț greu. În acea dimineață a verificat încă o dată graficul prognozei meteorologice și a ieşit din țară. S-a odihnit și a plecat apoi în munți. Era pregătită o splendidă seară de vară și nu putea pierde ocazia de a o respira printre brazi. Ce s-a întâmplat nu se poate spune precis. Un fulger prea puternic l-a orbit şi piciorul i-a alunecat sau o dislocare de teren; acestea sunt presupuneri. Cert este că după două zile lipsa lui a devenit motiv de îngrijorare. Plecată în căutarea lui, echipa de voluntari -- printre aceştia s-au aflat şi membri ai viitoarei expediții "Centaur" -- l-au găsit imobilizat între două stânci şi cu aproape toate oasele rupte. Medicii care l-au luat în îngrijire s-au întrecut în măiestrie. Totuşi orele petrecute sub ploaia rece au fost hotărâtoare. Picioarele aveau să fie pentru el inutile sau poate nu inutile, prezența lor amintind de materializarea de altădată, frumoasă şi impetuoasă, a voinței. Comandantul "Centaurului", asumându-şi culpabilitatea simțită de membrii expediției -- furtuna fusese declanșată la cererea cosmonauților, doritori de a savura înaintea plecării știrile pământene -- l-a întrebat dacă dorește să-i aducă ceva din locurile unde aveau să poposească. Răspunsul a fost teribil: Nu, nu dorea sa i se aducă o rocă sau ceva asemănător din constelația Centaurului, nici măcar un animal viu, dacă din întămplare ar exista viața acolo, ci dorea sa meargă şi el. Va fi foarte liniștit și nu va incomoda cu nimic bunul mers al expediției. O cabină, căt de mică, se poate găsi pe o astronavă aşa de mare, a implorat el trist.
     "Atunci când sosește înserarea
      Spațiul deasupra se sparge în stele
      Lumina lor îşi strigă durerea
      Trezindu-mi în gânduri visele rele.
              Şi acest covor de spume în valuri
              Ce-şi tânguie adânca închisoare,
              E marea, ce-alege din roluri  
              Bine ştiute de veacuri, culoare."
    Astfel începe "Splendoarea unei mii de ani lumină". Construind această vilă, Horian nu a mai părăsit-o până la sfârşitul vieții. Înlocuise cabina cu biblioteca, astronava cu stânca pe care era așezată, comenzile cu îndelungate plimbări în aeropernă şi rigurosul computer cu neliniştea mării. Manuscrisul poemului a fost găsit după moartea lui. Abia atunci oamenii s-au gândit la infirmitatea lui ca la ceva incompatibil cu ceea ce realizase pentru Flotă. Comandantul "Centaurului" nu avea cum să prevadă asta atunci când a acceptat cererea lui Horian.
     Un miros de proaspăt vopsit l-a întâmpinat când a fost dus în cabina ce urma să-i fie universul intim vreme de câțiva ani. Un pat, un dulap, o masă cu o lampă reglabilă și un scaun, care, a descoperit el în curând, avea o calitate ce avea să-l ajute foarte mult, alcătuiau tot mobilierul.
         "E viața o ciudată băltire
          De fapte şi vise împreunate;
          Viitorul devine amintire,
          Spaimele pot fi atunci alungate.
                 Pereții cabinei îmi par un destin,
                 O inocentă lucrare în vid,
                 Oricum în curând va fi mult prea plin
                 De distanțe ce în urmă se închid."
      "Viitorul devine amintire", toți ne opream la acest vers. Ne-am spus că eroii gândesc timpul altfel decât oamenii obișnuiți.  Timpul care se scurgea pentru el încet aducându-i mereu noutăți. Răsfățat de toți expediționarii, era inițiat în toate tainele astronavei. Şi s-a dovedit un învățăcel deosebit de înzestrat - neputința lui de altă dată era un vis urăt."Ar putea conduce de unul singur astronava", spuneau aprecierile şefilor de compartimente în rapoartele ce soseau pe Pământ.
      Cabina-i era relativ departe de spațiul de odihnă al echipajului, spre pupa navei, foarte aproape de motoarele ce mestecau continuu, transformând materia în energie şi energia în materie. Îl putem vedea ascultând atent ritmul lor şi ne putem închipui cum încetul cu încetul bătăile acestei inimi robuste capătă un înțeles tot mai clar. Dar încă o dată, viața lui ia un curs neaşteptat. Un corp apare pe neaşteptate în calea navei; unul din acele corpuri ce apar din neant şi pe care nici un aparat nu le poate repera decăt atunci când este prea târziu. Schimbarea instentantee a direcției nu e suficient să evite coliziunea şi astronava e străpunsă şi străbătută transversal de acest proiectil venit de aiurea. Oameni şi aparate sunt smulşi în câteva clipe de gheara înghețată a vidului. Motoarele se opresc automat şi generatoarele ridică ecranul protector. Tărziu însă. Din tot echipajul, singur Horian, inconştient dar în viață, mai există în nava suspendată între două sisteme stelare.
      Energia motoarelor crease un ecran secundar ce împreună cu distanța de locul unde era spărtura fuseseră suficiente să-l salveze. Toți ceilalți se aflau în cabina de comandă, la şedința operativă înscrisă în ordinea de zi. Când s-a trezit, primul lucru pe care l-a auzit a fost zumzetul generatorului de câmp. S-a târât până la scaunul autopropulsor, s-a instalat în el şi a pornit în recunoaștere. Interiorul astronavei revenise la normal. Atmosfera se refăcuse din rezerve şi temperatura era din nou la un nivel suportabil. Liniştea însă ascundea o presimțire pe care, oricât încerca să o alunge, nu izbutea. Plutea la semiînălțime luminând cu lanterna drumul. Nimeni nu reconectase instalația de iluminat. Spera să existe supraviețuitori. Un timp a stat nemișcat încercând să surprindă zgomote dătătoare de speranță. S-a văzut amenințat de spectrul singurătății; amenințare ce în curând avea să se îndeplinească. A conectat rețeaua şi culoarele au fost luminate. Era singurul supraviețuitor şi se punea problema pe cât timp. A privit atent la cele două găuri lăsate în carcasa astronavei. Probabil antibacteriene, şi-a spus. Sau un corp cu o viteză la care nu a avut curajul să se gândească. Aşa ceva nu există !
      După o zi de cercetări ştia că astronava poate fi reparată: motoarele erau intacte, iar lumina stelei apropiate îi furniza suficientă energie. Totul putea fi recuperat. În afară de oameni, bineînțeles. A pus roboții depanatori în funcțiune şi a început o muncă sistematică, tinzănd să-şi exprime timpul în care ar fi putut să se gândească la altceva. Trebuia să fie într-atât de obosit încât să adoarmă imediat. După o lună totul era gata. Orice urmă a dezastrului era înlăturată, apăruse însă un element nou: ecoul. Nesimțit pănă atunci, neluat în seamă, se instalase de acum lejer pe lungile coridoare şi în tristele cabine în care Horian intra din când în când, îşi rotea privirea şi pleca trântind cu putere uşa stărnindu-i hohotele.
     Pe Pământ întreruperea bruscă a contractului şi tăcerea îndelungată indica o catastrofă. Expediția putea fi considerată pierdută.
     Apoi a sosit mesajul lui Horian. Clar și sintetic. Nici o undă de disperare nu putea fi descoperită în cuvinte. Era un raport tehnic. Singura abatere de la regulă era concluzia. Cu sau fără aprobarea Consiliului Flotei va continua drumul. Nimeni nu-l putea opri. Va efectua transmisiile după graficul stabilit înainte de plecare; va elimina însă din răspunsurile venite de pe Pământ informațiile care se vor referi la reîntoarcerea lui înainte de atingerea țelului expediției !
     Îi lipsea experiența, ar fi argumentat experții. Pentru el însă nu mai conta. Întoarcerea imediată ar fi însemnat înfrângerea lui.
        "Departe nu îmi pare cuvântul
          În stare să spună pe unde exist,
          Cănd aproape am uitat Pământul
          Şi timpul se scurge în flux pesimist.
                    În locul pustiu, de mult înghețat,
                    Pănă şi somnul respiră mai rece.
                    La luptă încă nu am renunțat
                    Şi încă speranța nu vrea să plece."
    Intrarea în sfera de atracție a Centaurului a fost violentă. Raportul descria cum gravitatea sistemului triplu agățase nava şi o trăgea spre o sferă de foc unde ar fi devenit o efemeră pălipire. Calm şi rece studia critic fenomenul. Toată ştiința adunată în memoria computerului central se dovedise neputincioasă. A oprit motoarele lăsând doar generatoarele să-l protejeze, căt se mai putea. Liniştea plutea, ca şi cum ecoul ar fi murit, şi doar el, Horian, ar mai fi fost o prezență în vidul supus arderilor stelare., taine ferecate. El credea în înfrângere mai mult decăt în moarte. Era deprins să aştepte; nesiguranța, speranța intermitent spulberată, le ştia bine. Dar acolo, în lenta cădere, în reflexele de fugă ce le simțea în creier, era mai mult decât moartea şi înfrăngerea: era inutil. Convingerea oamenilor, singură ea lupta împotriva realității inutilului. Iar oameniu erau departe. Convingerea; datorită ei el trebuie să-şi recâștige viața.
      Cala motoarelor suferă cel mai mult de pe urma tăcerii ce o impusese. Acestea aşteptau ca măna să le ofere din nou hrană, altceva decât neantul la care erau silite în acel moment.
    "Lumina !" a exclamat. "E ultimul lucru pe care pot să li-l ofer. Lumină chiar de acolo de unde se naşte..."
     A deschis rezervoarele. Trâmbele de plasmă au pătruns în motoare. La început s-au înecat şi au tușit.  O zguduire teribilă. Apoi însă au început să mestece şi dintr-o dată astronava a zvăcnit împinsă de însăşi steaua ce-i pregătește sfărşitul.
           "Cănd prins de caleştii de foc ai Stelei
             Oțelul carcasei scrăşneşte,
             Deschid spre ea larg porțile caleidoscop
             Şi nava spre locuri mai reci zvăcneşte.
                      În astrul sfidat pentru o clipă
                      Încă ferecat rămăne misterul.
                      Şi lumina, eternă aripă
                      Netulburat străbate eterul."
     După un timp care s-a scurs în solemnitatea meditației, avea să-şi dea seama că fuga lui nu mai putea fi oprită. O energie nouă pulsa în măruntaiele navei de care nici el nu mai avea deocamdată cum să se apropie. Un mic astru pulsa acolo şi pănă cănd nu-și va expulza tăria nici un fel de o prezinte nu va zădărnici impetuosul zbor.
     Zilnic Horian consemna datele noi şi faptele ce se petreceau în motoare.  
     Într-o zi a realizat că drumul său se putea de acum număra în ani lumină.
     Cănd în sfărşit a izbutit să controleze viteza și să poată frâna, de Pămănt îl despărțeau câteva sute de ani lumină. Drumul întoarcerii a fost de fapt un lung şir de căutări. Descinzănd pe planete pustii, le găndea transformate în splendide grășini,  şi căuta urmele unor eventuale treceri a unor ființe raționale.
     Odată, pe una din aceste planete a descoperit rămășițele unui vehicol spațial străin. "Un accident sau capătul unui drum firesc ?" s-a întrebat. "O astronavă condusă de oameni sau un simplu robot ?"
     A început să reconstituie din fragmentele de metal ceea ce ar fi putut să fie obiectul ce se zdrobise de stâncile sticloasa. A schițat întăi un fel de platformă de susținere. Resturile mâncate de timp şi frigul vântului sugerau un obiect discordanta. "Trebuie să fi fost o explozie formidabilă", a găndit căci din motoare nu găsea nimic. "Sau poate avea un alt sistem de propulsare", s-a contrazis.
     A pus apoi roboții să sape. A mai descoperit ceva resturi pe care le-a îmbinat în fel și chip. De la un moment dat a început sa fie emoționat. Din lucrători sa începea să apară o cabină de comandă cu două locuri.
     Ultimul obiect pe care l-a cules din solul fărămicios a fost un măner. Un măner al unei manşe. Din acel moment pentru el nu a mai fost important cum arata vehiculul,  ci de unde veneau oamenii. Oricum ar fi arătat,  aveau mâini, iar măinile se puteau întinde şi strânge pentru a înlătura apăsătoarea idee de a fi singura rasă rațională din Univers.
     Cănd a ajuns în cele din urmă printre oameni aducăndu-le informații neprețuite şi un doliu pentru cei dispăruiți,  a spus:"Aş fi vrut să aduc mesajul unei viitoare întâlniri dar nu am reuşit. Ştiu că ei există dar nu cănd şi unde. Pământul rămăne deocamdată singura noastră avere."
        "Pe aici au mai fost cândva oameni,
         Se mai văd urmele mâncate de frig.
         Plâng necunoscuților mei semeni
         Destinul ce-a fost cu ei mult prea aprig.
                 În pulberea fină caut un semn,
                 Un fir către lumea din care-au venIT.
                 Dar în rațiune simt un îndemn:
                 Că ei vor rămăne un lucru gândit."
   A fost convins pănă la moarte că acele ființe nu se vorezumă dezvălui vreodată oamenilor. Cănd, după ani, resturile au fost adusei pentru a fi studiate pe Pămănt s-a mai dus să le privească încă o dată. Experții au dat din umeri. Nici ei nu puteau spune ce este cu ele. Şi au fost uitate.
        "Spațiul e plin de praful uitării...
          Mai am oare puterea țelul să-l chem ?
          Nostalgia goală a depărtării
          O pot eu trage în fire intr-un ghem ?
                   Vreau sa alung materia informă,
                   Ce strivește intr-o crudă strânsoare
                   Tot ce poate da artei o formă
                   Şi poartă o caldă perpetuare."
     A așteptat. Pentru el totul se terminase. A așteptat cu sentimentul meniuri împlinite. Drumul deschis de el se întindea tot mai departe, hărțile şi notele sale erau o prețioasă călăuză. A așteptat raspuns, altul decăt cel pe care-la găsise singur. Dar sondele de ghidaj şi lansare erau instalate tot mai departe și dacă oamenii implantau viața pe oriunde poposească,  o făceau pentru prima dată în acele locuri.
      Privind marea din fotoliul de invalid, el a creat "Splendoarea unei mii de ani lumină". A fost primul om ce a străbătut o astfel de distanță. În afară de asta nouă ne-a mai rămas îndemnul său la meditație, o cugetare:
           "Leagănul vieții mereu vănturi,
             Marea, misterul îşi păstrează Avar.
             Bătrăn privesc la ea ingăndurat
             Şi văd al stelelor etern avatar.
                     Atunci, mintea prea îngreunată
                     De căutare, la ea se înclină,
                     Şi sclipirea din valuri arată
                     Splendoarea unei mii de ani lumină."        
             (Marius Stătescu, "Splendoarea unei mii de ani lumină")
                                                               

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu, cu drag - prinde bine câte o porție mică de literatură SF (dîn colecția de reviste, cărți şi almanahuri SF, colecție ce o am prin bibliotecă scrisă de specialiştii domeniului, în decursul timpului).
... sper că a fost o lectură plăcută !