lumea pe care ţi-o doreşte inima...

              LUMEA PE CARE ŢI-O DOREŞTE INIMA

                                 de ROBERT SHECKLEY

             Domnul Wayne trecu de mormanele de moloz cenuşiu ce-i veneau până la umăr şi – iată-l la Magazinul Lumilor. Arăta exact aşa cum i-l descriseseră prietenii; o baracă mică făcută din scânduri, părţi de maşini, o bucată de tablă zincată şi câteva rânduri de cărămizi sfărâmate, totul spoit cu o vopsea albastră spălăcită.

             Domnul Wayne privi înapoi de-a lungul potecii tăiate prin moloz, să se asigure că nu fusese urmărit. Îşi îndesă mai bine pachetul sub braţ; apoi, puţin speriat de propria-i îndrăzneală, deschise uşa şi se strecură înăuntru.

-Bună dimineaţa, zise proprietarul.

             Corespundea şi el exact descrierii: un bătrân înalt, cu privirea vicleană, cu ochi înguşti şi colţurile gurii lăsate în jos. Îl chema Tompkins. Şedea într-un balansoar vechi, pe a cărui spetează stătea cocoţat, un papagal albastru cu verde. Mai era încă un scaun în încăpere şi o masă. Pe masă – o seringă ruginită.

-Am auzit de prăvălia dumneavoastră de la nişte prieteni, spuse domnul Wayne.

-Atunci ştii preţul, spuse Tompkins. Ai adus ?

-Da, spuse domnul Wayne, arătând pachetul. Dar aş vrea să întreb ceva mai întâi...

-Toţi vor să întrebe ceva, zise Tompkins către papagal, care clipi din ochi. Dă-i drumul, întreabă !

-Vreau să ştiu ce se întâmplă de fapt.

             Tompkins oftă:

-Uite ce se-ntâmplă. Îmi plăteşti taxa. Îţi fac o injecţie care te scoate din funcţie. Apoi, cu nişte chestii pe care le am eu în spatele magazinului, îţi eliberez mintea.

             Tompkins zâmbea în timp ce spunea toate acestea, iar enigmaticul său papagal părea să zâmbească şi el.

-Ce se întâmplă după aceea ? întrebă domnul Wayne.

-Mintea ta, liberă de trup, va putea să aleagă între nenumăratele lumi virtuale de care Pământul se leapădă în fiecare secundă a existenţei sale.

             Rânjind, Tompkins încetă să se mai legene în balansoar şi începu să dea semne de însufleţire.

-Da, prietene, deşi poate nu te-ai gândit niciodată, din momentul în care Pământul ăsta zdrobit s-a născut din pântecele de foc al Soarelui, a renunţat la lumile sale alternat-probabile. Lumi fără sfârşit, emanând din evenimente mari şi mici: fiecare Alexandru şi fiecare amoebă creând lumi, aşa cum undele se propagă pe faţa lacului, indiferent cât de mare ori de mică e piatra pe care-o arunci. Oare nu aruncă fiecare lucru o umbră ? Vezi tu, prietene, Pământul însuşi are patru dimensiuni: drept urmare, aruncă umbre tridimensionale, proiecţii materiale palpabile ale ipostazelor succesive prin care trece clipă de clipă în devenirea sa. Milioane, miliarde de Pământuri ! O infinitate de Pământuri ! Şi mintea ta, eliberată graţie mie, va putea să aleagă oricare din aceste lumi, şi să trăiască o vreme în ea.

             Stingherit, domnul Wayne îşi dădea seama că Tompkins vorbea ca un circar, promiţând minunăţii care pur şi simplu nu pot exista. Dar, îşi aminti domnul Wayne, i se întâmplaseră doar şi lui unele lucruri în viaţă, pe care niciodată nu le-ar fi crezut posibile. Niciodată ! Aşa că, poate, minunile de care vorbeşte Tompkins vor fi şi ele posibile.

             Domnul Wayne zise:

-Mi-au spus prietenii că...

-Că sunt un escroc clasa-ntâi ? întrebă Tompkins.

-Unii asta ar fi vrut să dea de înţeles, spuse domnul Wayne precaut. Dar eu încerc să judec cu mintea mea. Au mai zis că...

-Ştiu eu ce-au mai zis prietenii ăştia, cu mintea lor murdară. Ţi-au vorbit de satisfacerea dorinşelor. Despre asta vrei s-auzi ?

-Da, zise domnul Wayne. Mi-au spus că orice îmi doresc... orice vreau...

-Exact, spuse Tompkins. Nici nu poate fi altfel. Ai de ales între o infinitate de lumi. Mintea ta alege dar e ghidată numai de dorinţă. Dorinţa ta cea mai adâncă este singurul lucru care contează. Dacă ai nutrit vreodată gândul secret de a ucide...

-O, nu, niciodată, niciodată ! strigă domnul Wayne.

-... atunci vei merge într-o lume unde poţi ucide, unde te poţi tăvăli în sânge, unde poţi să-i întreci pe Sade sau pe Cezar, sau pe cine ţi-o fi idolul. Ori, vrei cumva putere ? Atunci vei alege o lume în care tu vei fi Dumnezeu, de fapt şi de drept. Sau poate un moloh însetat de sânge, sau poate un preaînţelept Buddha.

-Mă-ndoiesc că eu...

-Mai sunt şi alte dorinţe, spuse Tompkins. Cerul şi iadul. Desfrâul. Orgii, beţie, amor, glorie – tot ce vrei.

-Nemaipomenit ! zise domnul Wayne.

-Da, aprobă Tompkins. Desigur, lista mea nu epuizează toate posibilităţile, toate combinaţiile şi permutările de dorinţe. În fond, ţi-ai putea dori o viaţă simplă, domoală, pastorală, pe vreo insulă din Mările Sudului, printre băştinaşi edenici.

-Asta mi s-ar potrivi mai bine, spuse domnul Wayne puţin ruşinat.

-Dar cine ştie ? întrebă Tompkins. Nici chiar tu singur nu poţi să-ţi cunoşti adevăratele dorinţe. Te-ar putea duce chiar şi la moarte.

-Se întâmplă des ? întrebă domnul Wayne neliniştit.

-Din când în când.

-N-aş vrea să mor, spuse domnul Wayne.

-Greu ajungi să ţi se-ntâmple aşa ceva, zise Tompkins, privind la pachetul din mâinile domnului Wayne.

-Dacă aşa spuneţi... Dar cum să ştiu că totul se petrece aievea ? Taxa dumneavoastră e foarte mare, practic e tot ce am. Şi după câte îmi dau seama, îmi daţi un drog care mă face să visez. Tot avutul meu şi-n schimb – o doză de heroină şi-o droaie de cuvinte frumoase !

             Tompkins surâse liniştitor:

-Experienţa n-are nimic de-a face cu drogurile. Şi nici cu senzaţia de vis.

-Dacă e adevărată, spuse dl Wayne uşor iritat, de ce nu pot să rămân în lumea dorinţei mele pentru totdeauna ?

-La asta lucrez acum, spuse Tompkins. Iată de ce e taxa aşa de ridicată: ca să am materiale, să pot experimenta. Încerc să găsesc un mijloc de a face trecerea definitivă. Până acum n-am reuşit să slăbesc firul care-l leagă pe om de propriul său Pământ – şi care-l trage înapoi. Nici chiar cele mai sacre mistere n-au putut rupe acest fir, în afară doar de moarte.

-Ar fi ceva într-adevăr măreţ să reuşiţi, zise dl Wayne politicos.

-Da, ar fi ! strigă Tompkins, într-un brusc acces de pasiune. Căci atunci prăvălia asta prăpădită s-ar transforma într-o trapă de evadare ! Şi totul ar fi pe gratis, pe gratis pentru toată lumea ! Fiecare s-ar duce pe Pământul dorinţelor sale, Pământul care i se potriveşte, lăsând locul ăsta blestemat pradă viermilor şi şobolanilor...

             Tompkins se întrerupse la mijlocul frazei şi reluă cu un calm glacial:

-Dar mă tem că prea îmi dau drumul la gură. Nu pot încă să ofer o evadare definitivă de pe Pământ: nu una care să fie altceva decât moartea. Poate că nu voi putea niciodată. Deocamdată tot ce pot să-ţi ofer este o vacanţă, o schimbare, gustul unei alte lumi şi o privire asupra propriilor tale dorinţe. Îmi ştii taxa. Am să ţi-o înapoiez dacă experienţa nu te va mulţumi.

-Asta-i frumos din partea dumneavoastră, spuse dl Wayne cu deplină seriozitate. Dar mai e celălalt aspect despre care mi-au vorbit prietenii. Cei zece ani din viaţă.

-Aici nu se poate face nimic, zise Tompkins, nu pot fi înapoiaţi. Experienţa mea provoacă o suprasolicitare a sistemului nervos, şi viaţa este scurtată în consecinţă. Este unul din motivele pentru care aşa-zisul nostru guvern a declarat ilegale experienţele mele.

-Da, dar n-au strâns şurubul prea tare, spuse dl Wayne.

-Nu. Oficial, experienţele sunt considerate o escrocherie periculoasă. Dar oficialii sunt şi ei oameni, nu ? Le-ar plăcea şi lor, ca la toată lumea, să părăsească Pământul ăsta.

-Preţul, medită dl Wayne, strângându-şi la piept pachetul. Şi zece ani din viaţă ! Pentru satisfacerea dorinţelor mele ascunse... Zău, trebuie să mă mai gândesc...

-Gândeşte-te, zise Tompkins, indiferent.

                                                          -#-

             Tot drumul spre casă, dl Wayne se gândi. Când trenul ajunse la Port Washington, în Long Island, încă se mai gândea. Şi în timp ce-şi conducea maşina de la gară spre casă, se gândea tot la faţa bătrână şi vicleană a lui Tompkins, la lumile posibile şi la împlinirea dorinţelor.

             Dar, când păşi pragul casei, trebui să lase afară toate aceste gânduri. Janet, soţia sa, îl aştepta ca să vorbească el răspicat cu servitoarea, care băuse din nou. Fiul său, Tommy, avea nevoie de ajutor pentru o barcă ce urma să fie lansată la apă chiar mâine. Iar fetiţa voia să-i povestească despre ce-a făcut la grădiniţă.

             Dl Wayne vorbi frumos dar ferm cu servitoarea. Îl ajută pe Tommy să mai dea un strat de bronz pe fundul bărcii şi ascultă aventurile lui Peggy pe terenul de joacă.

             Mai târziu, după ce copiii se culcară, iar el şi cu Janet rămaseră singuri în salon, ea-l întrebă dacă i s-a întâmplat ceva rău.

-Ceva rău ?

-Am impresia că te frământă ceva, spuse Janet. Ai avut o zi grea la birou ?

-Eh, treburile obişnuite...

             Desigur că nu-i va spune lui Janet, şi nici altcuiva, că-şi luase o zi liberă ca să se ducă la Tompkins şi la prăvălia lui trăsnită. Nici nu va vorbi vreodată despre dreptul fiecărui om de a-şi împlini, o dată-n viaţă, cele mai ascunse dorinţe. Janet, cu judecata ei sănătoasă, n-ar înţelege asta niciodată.

             Urmară apoi, la birou, zile extrem de agitate. Pe Wall Street domnea o uşoară panică privitoare la evenimentele din Orientul Mijlociu, cu consecinţe asupra acţiunilor la bursă. Dl Wayne se puse pe treabă. Încercă să nu se mai gândească la împlinirea dorinţelor cu preţul întregii sale averi şi cu zece ani din viaţă pierduţi pentru totdeauna. Era o tâmpenie ! Bătrânul Tompkins trebuie să fie nebun !

             La sfârşit de săptămână, mergea cu Tommy, cu barca în larg. Bătrâna lor barcă se ţinea încă foarte bine, nu lua apă deloc. Tommy îşi dorea o nouă pereche de pânze, dar dl Wayne se opuse categoric. Poate la anul, dacă piaţa va fi mai bună. Deocamdată trebuie să se descurce cu ce are.

             În câte-o seară, după ce adormeau copiii, el şi cu Janet ieşeau cu barca în larg. Peste apele Atlanticului, în Long Island Sound, se lăsau liniştea şi răcoarea. Barca aluneca tăcută pe lângă clipitul luminos al balizelor, spre luna rotundă şi galbenă.

-Ştiu că ai ceva pe suflet, zise Janet.

-Dragă, te rog!

-Îmi ascunzi ceva ?

-Nimic !

-Eşti sigur ? Eşti absolut sigur ?

-Absolut sigur.

-Atunci cuprinde-mă pe după umeri. Aşa...

             Şi barca luneca în voia ei o vreme, dusă de curent.

             Dorinţă şi împlinire... Dar veni toamna şi barca trebui pusă la adăpost. Cursurile la bursă se stabilizară, dar Peggy se îmbolnăvi de pojar. Tommy voia să ştie ce diferenţă este între bombele obişnuite, bombele atomice, bombele cu hidrogen, bombele cu cobalt şi toate celelalte feluri de bombe de care erau pline ziarele. Dl Wayne îl lămuri cum se pricepu. Şi servitoarea plecă pe neaşteptate.

             Cu dorinţele secrete totul era în regulă. Poate că ar fi dorit să ucidă pe cineva sau să trăiască pe vreo insulă în Mările Sudului. Dar avea responsabilităţi pe care nu le putea neglija. Avea doi copii de crescut şi o soţie mai bună decât merita.

-Poate mai încolo, pe la Crăciun...

             Dar în toiul iernii izbucni un incendiu în camera de oaspeţi din cauza unor fire de curent greşit instalate. Pompierii stinseră vâlvătaia fără pagube prea mari, şi nimeni nu păţi nimic. Pentru un timp orice gând la Tompkins îi ieşi din cap. Întâi trebuia reparat dormitorul, căci dl Wayne era foarte mândru de vechea şi eleganta lui casă.

             Afacerile îşi continuau cursul lor frenetic şi nesigur din cauza situaţiei internaţionale. Rachetele intercontinentale, bombele atomice... Dl Wayne petrecea zile lungi la birou, şi uneori şi serile. Tommy se îmbolnăvi de oreion. Trebuiseră schimbate ţiglele unei părţi din acoperiş. Şi pe urmă veni primăvara şi, odată cu ea, vremea să lanseze din nou barca la apă.

             Trecuse un an, şi timp să se gândească la dorinţele secrete nu prea avusese. Poate la anul. Între timp...

                                                          -#-

-Ei ! zise Tompkins. Te simţi bine ?

-Da, foarte bine, zise dl Wayne. Se ridică de pe scaun şi se frecă la frunte.

-Vrei să-ţi dau taxa înapoi ? întrebă Tompkins.

-Nu. Sunt foarte mulţumit de experienţă.

-Totdeauna-i aşa, zise Tompkins, trăgând complice cu ochiul către papagal. Ia spune, tu cu ce te-ai distrat ?
-O lume din trecutul apropiat, spuse dl Wayne.

-O mulţime-s aşa. Şi ce-ai aflat despre dorinţele tale ascunse ? Ce-a fost, crimă ? Sau insula din Mările Sudului ?

-N-aş vrea să discut despre asta, spuse dl Wayne politicos dar ferm.

-Cei mai mulţi nu vor să discute asta cu mine, zise Tompkins îmbufnat. Al naibii să fiu dacă ştiu de ce.

-Fiindcă... ei bine, eu cred că lumea tainică a dorinţelor fiecăruia e într-un fel sacră. Fără nici o supărare... credeţi că aţi putea-o face să dureze? Lumea pe care şi-o alege fiecare, vreau să spun ?

             Bătrânul strânse din umeri:

-Încerc. Dacă voi reuşi, ai să afli. Toată lumea va afla.

-Da, aşa cred şi eu.

             Dl Wayne desfăcu pachetul şi puse conţinutul pe masă. Pachetul conţinea o pereche de cizme cazone, un cuţit, două colace de sârmă de cupru şi trei cutii mici de conserve de carne.

             Ochii lui Tompkins sclipiră un moment:

-Foarte bine, spuse. Mulţumesc.

-La revedere, spuse dl Wayne. Eu vă mulţumesc.

             Dl Wayne ieşi din prăvălie şi o luă grăbit pe poteca tăiată prin moloz. Dincolo de ea, cât vedea cu ochii, se aşterneau câmpuri întinse de moloz, cenuşiu şi cafeniu şi negru. Întinse jur-împrejur, până la limita fiecărui orizont, aceste câmpuri se formaseră din rămăşiţele contorsionate ale oraşelor, din rămăşiţele carbonizate ale copacilor şi din acea cenuşă albă şi fină care fusese cândva carne şi os omenesc.

-Eh, îşi spuse dl Wayne, cel puţin să nu zicem că n-am arătat ce putem.

             Acel an din trecut îl costase tot avutul lui, plus zece ani aruncaţi de bună voie pe apa sâmbetei. Să fi fost viu ? Chiar şi-aşa, şi tot a meritat ! Dar acum trebuia să lase deoparte orice gând la Janet şi la copii. Era ceva definitiv încheiat, doar dacă Tompkins n-avea să-şi pună la punct experienţele. Acum trebuia să se gândească la propria-i supravieţuire.

             Cu ajutorul micului contor Geiger de la mână îşi găsi o apărare dezactivată printre mormanele de moloz. Numai de-ar ajunge înapoi în adăpost înainte de lăsarea întunericului, înainte de-a ieşi şobolanii... Şi dacă nu se grăbeşte, mai pierde şi raţia de cartofi pentru seară.

                (ROBERT SHECKLEY,

                      ''LUMEA PE CARE ŢI-O DOREŞTE INIMA'')
              https://ro.wikipedia.org/wiki/Robert_Sheckley
                              -traducere de IOANA PĂRĂU-

          

            

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, prinde bine câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !

... sper că a fost o lectură plăcută ! 

sursa desenului - rândunica:

http://www.qbebe.ro/utile/desene_de_colorat/pasari