Foc în Hanul cu tei....

I.PELTZ

                 FOC ÎN HANUL CU TEI

            Lumea ceru muzicii să repete romanţa. Câteva fete lipite una de alta aplaudară. O voce subţire şopti ceva în urechea vioristului. Tuciuriul zâmbi, măgulit. Un bărbat gras şi pomădat închise ochiul cu tâlc. Pricepuse. Prin fumul ţigaretelor şi al trabucurilor de-abia se puteau desluşi feţele oaspeţilor. Lampa veneţiană, imensă, nu izbutea să împrăştie ceaţa. Mustăţile deveneau, astfel, mai stufoase, cheliile mai tăinuite şi grimasele aproape dispăreau de pe obrajii seculari ai bătrânilor înţepeniţi în jilţ. Rochiile de pe trupeşele matroane se bănuiau doar şi nimeni nu putea înregistra zbaterea inimii sub catifea şi beznă.

                                              -¤-¤-¤-¤-¤-

            Domnul Micu Braun, vechi negustor de lemne, fala cartierului a ţinut să-şi sărbătoarească nunta de argint. E o zi însemnată, mahalaua n-are alt subiect de vorbă, toţi îl salută pe domnul Micu, toţi îl ştiu bogat şi zurliu în anumite împrejurări. În ajun de Paşti, de pildă, când vine din oraş, în trăsură, cu haina descheiată, cu cravata mototolită şi cu ochii strălucind de o veselie contagioasă. Atunci vecinii, adică necăjiţii lui de ''chiriaşi'', ştiu că marele negustor de lemne a întârziat la bodegă, în centru, unde se întâlneşte cu mărimi. Unii pretind că l-au văzut chiar stând la o masă, în Batişte, cu nişte moşieri. Vorbea cu ei aşa, prieteneşte, ca în cartier. Nu se închina nimănuia, îndrăcitul ! Le spunea tu, mă, ca acasă. Ba îi şi bătea pe burtă. E adevărat, unul dintre ciocoi îl ''umfla''. Dar domnul Micu nici că se sinchisea...

                                              -¤-¤-¤-¤-¤-

            Domnul Micu a avut o tinereţe rătăcitoare. Părinţi săraci, lucrători într-un atelier de croitorie, fraţi şi surori cu nemiluita. Bătrânii s-au stins pe tăcute şi pe nesimţite, în nopţile fără bucurie ale uliţei. Fraţii şi surorile s-au risipit. Unii au devenit, la rândul lor, lucrători-croitori sau tinichigii, cu neveste şi copii, fetele s-au măritat şi nici o surpriză nu li s-a ivit în viaţă. El a salahorit o vreme, copil, într-o prăvălie mică din Dudeşti – unde soarele nu intră decât la zile mari – când patronul era obligat de vechea lui oftică să se mute pentru o lună-două la Filaret. Altminteri om de ispravă Uşer, patronul. Avea o singură haină, încheiată ruseşte la gât, pe care o purta de douăzeci de ani. Numai la înmormântări şi nunţi o schimba...

                                              -¤-¤-¤-¤-¤-

            Sus, în odaia izolată a casei, Liza, trântită în fotoliu, cu mâna sprijinindu-şi bărbia care tremura, îşi refăcea viaţa. Are douăzeci şi trei de ani, douăzeci şi trei de ani ! repeta ea, în panică. Dimineaţa şi-o risipeşte foiletând romanele în care fete de vârsta ei urcă munţii alăturea de băieţi chipeşi şi temerari care le strâng uşor de braţ. Sunt fete ca ea, subţiri dar vesele, proaspete, descinse din altă lume. Ele iubesc la poalele munţilor şi se şi sărută cu însoţitorii sprinteni... Chiar pe dinaintea ferestrei lor trec, adesea, lucrătoare în rochii ieftine, care îmbracă un trup jucăuş, alăturea de tineri pudraţi, vorbind în şoaptă şi râzând, înclinându-şi capul necontenit spre gura roşie şi neastâmpărată a partenerei...

                                              -¤-¤-¤-¤-¤-

            Lăutarii au pornit cântecul. Domnu' Braun se plimbă febril printre oaspeţi şi-i îndeamnă la joc.

            S-au alăturat bărbaţii de neveste şi băieţii de fetele familiilor înghesuite în salon. Negustorii mărunţi, groşi şi burtoşi au dat mâna cu aventurierii marilor întreprinderi, înalţi şi dispreţuitori în hainele lor negre şi fine, femei cu vaste bogăţii carnale şi cu kilograme de brăţări şi coliere s-au alăturat de necăjitele neveste de vagabonzi şi cerşetori, băieţii de prăvălie şi rabinii, cârciumarii şi actorii chemaţi cu stăruinţă să înveselească pe oaspeţi, toată omenirea de boşorogi şi de sanguini, de tâlhari şi mucenici, de blegi şi de sprinteni au pornit jocul în sunetul lăutelor...

            Domnu' Micu s-a desprins din grup... Păşeşte încet, ameţit de dans şi de şampanie. Se apropie de madam Ana şi o strânge de mijloc. Face semn muzicii să schimbe cântecul. Oaspeţii au încetat să ţopăie. Domnu' Micu şi madam Ana vor dansa, iar toţi ceilalţi vor privi doar...

            Lăutarii au început un cântec iute, o bătută. Strânşi trup lângă trup, domnu' Micu şi madam Ana îşi saltă, ferindu-se de mişcări prea repezi, cărnurile feţei, gâtului şi bucii. Au înfăţişarea, mai ales lemnarul, a unor oameni concentraţi asupra unui singur gând: să nu greşească o măsură, doamne fereşte ! Oaspeţii aplaudă. Se-aude câte-o urare: ''Trăiască !...'' Obosită, perechea a încetat subit să-şi mişte membrele în jocul hilar. Oaspeţii aplaudă iar şi-şi copleşesc gazdele cu complimente:''Aşa frumos aţi jucat, p-onoarea mea !'' ''Bravo, nene Micule !'' ''Să ne trăieşti, madam Ana !''

                                              -¤-¤-¤-¤-¤-

            Ioină rămase o clipă în grădină, tulburat. Obrajii îi ardeau. De pe frunte-i curgeau stropi mari de sudoare. Picioarele îi tremurau, cu toate că se străduia să-şi reprime emoţia, frica, ruşinea, nu ştia sigur ce anume pusese stăpânire pe dânsul. N-avea nici un fel de stimă pentru părinţii Lizei. Nişte negustori bogaţi. Atâtea sute, atâtea mii de negustori bogaţi îşi plimbă plictiseala prin prăvăliile, balurile, teatrele şi restaurantele Bucureştilor !

            Despre ceilalţi oaspeţi n-avea o idee mai bună. Bărbaţi cu neveste şi copii, respectând anotimpurile, regulamentele şi legile, mergând în sărbătorile de toamnă evreieşti la sinagogă şi îngrăşându-se, paşnic, în case cu multe odăi şi cu multă servitorime, îi ştie pe toţi. Oameni. Oameni care au capete aproape identice, gânduri în ele care ar putea fi reduse la unul şi acelaşi, îngrijorări şi bucurii ieftine. Cutare bătrân, purtând astăzi inele groase pe degete străvezii, a adunat cincizeci de ani, în dosul tejghelei din fundătura cartierului comercial, ban cu ban ca să moară mâine, fericit, într-o odaie luminoasă şi pe un pat omenesc. A renunţat la mâncare, la băutură, la tot ce-i poftea inima; ceas cu ceas îşi sporea averea, i se luminau privirile de câte ori îşi amintea de o nouă ''depunere'', de o nouă comandă grasă. I s-a împlinit visul: are să moară gospodăreşte. Deocamdată îşi îngăduie o ţuică, o trăsură, o petrecere...Cutare nevastă de cizmar se pregăteşte, ca de o călătorie la Iaşi, de moarte, burghez. S-a tocmit cu mai-marii Comunităţii pentru locul de veci, şi-a comandat un grilaj ''artistic'', lucrat după modelul ei, adică al bancherului Nordman, aristocratul evreimii, pentru că, din zaraf cu prăvălia mobilă în piaţă, a ajuns proprietarul unei duzini de case şi al unui ''institut de credit'' – şi acum aşteaptă... De ceilalţi nu s-a sfiit niciodată. Haimanale cu vorba crudă, calici nici mai buni, nici mai răi ca burtoşii ajunşi, pierde-vară şi zurbagii. Vasilescu, Stamatescu şi alţii ca ei...

                                              -¤-¤-¤-¤-¤-

            Se ridică, scuturat de un fior. E frumoasă grădina, înspre dimineaţă, când întunericul e învins de lumina încă şovăielnică, frumoasă şi Liza, frumoase florile, şi toate câte covârşesc inima lui... Liza l-a rugat să spuie versuri. Acum ştie de ce e tulburat, de ce e ruşinat. Liza !... E subţire şi plăpândă fata, părinţii ei par străini. O pereche de elefanţi care nasc un trandafir.

            Ioină e hotărât să plece. Face câţiva paşi către portiţă. Dinspre salon se iveşte o umbră. Înaltă, zveltă, de-abia călcând.

-Liza ! strigă el în şoaptă.

            Umbra a auzit, se grăbeşte spre Ioină.

-Dumneata ai fost ?

            Vocea îi tremură.

-Iartă-mă, te rog, iartă-mă !

            Domnişoara Liza Blum, fiica pistruiată şi cârnă a negustorului de sticlărie din Lipscani, a lăsat privirile în pământ, întristată. Îi place Ioină, domnu' Ionel, cum îl strigă lumea. Tot timpul cât a dansat cu Mony, îl privea mirată de tăcerea în care se zidise tânărul.

            Mony e un băiat frumos, cu obrajii roşii şi pudraţi, cu mâinile bine croite şi cu o voce de ''om trăit''. E contabil la Efraim şi-are, zice-se, viitor. Leafa lui e egală cu a celui mai bătrân dintre slujbaşii firmei. Domnul Blum îl invită mereu la câte un ceai, acasă, şi-atunci dânsa e obligată să cânte la pian şi să-i vorbească despre studiile făcute la călugăriţe. Dar nu-l apropie deloc. Nu se poate împăca, oricât s-ar strădui, cu gândul că are să-i fie odată nevastă, că are să-şi culce capul alăturea de a-l contabilului pirpiriu şi pudrat. Ioină e altfel construit. Dansa cu Mony, domnişara Blum, dar se închipuia în braţele lui Ioină...

                                              -¤-¤-¤-¤-¤-

            După aproape doi ani de pribegie prin târguri şi bâlciuri provinciale, Ioină reveni în cartier, slab, nebărbierit şi întunecat. Plecase hotărât să uite şi să adune bani.

            Îl muncea zădărnicia vechilor credinţe. Se dorea cuprins şi potolit. O mică avere de pe urma mărfurilor cumpărate ieftin şi vândute scump, i se părea uşor de dobândit. Are să vândă şi el inele, ceasuri şi brăţări false, ca Simhă. Are să doarmă pe rogojini întinse în corturi şi are să pună deoparte, avar, ban lângă ban. Altfel nu se poate iubi. Fără un adăpost sigur, fără o sumă oarecare, nu-ţi poţi îngădui aventura traiului în doi. Până atunci, să coboare într-ânsul o linişte ca un narcotic şi să nu mai ştie de Bucureştii cârciumilor de cartier, de cafenelele visurilor lui nesfârşite, de imaginea fetelor de la ''Pisica blândă'', şi nici de Micu Braun, şi nici de Liza – de nimeni, absolut de nimeni. Are să negustorească şi are să se îmbogăţească. Mehală e un tovarăş bun şi de nădejde. E tăcut, e devotat, e ca un frate. A umblat din orăşel în orăşel, înfruntând ploaia de gheaţă a toamnelor reci, zăpezile şi crivăţul iernilor crunte, melancolia primăverilor cu chemări din vechi uliţe defuncte, zăpuşeala verilor când trupul se descompune asemenea minţii. A mâncat la repezeală şi rar. A dormit, cum a prevăzut, sub cerul înstelat sau în bordeie şi n-a izbutit totuşi să se înapoieze bogat. E mai dezbrăcat şi mai necăjit ca oricând. Bâlciurile au fost ultima lui nădejde. Acolo trebuia el să-şi valorifice însuşirile negustoreşti; acolo trebuia să se dovedească el, Micu Braun la pătrat; acolo, în sfârşit, urma să se chivernisească. Va reveni bogat şi calm şi va încerca să-şi schimbe viaţa. Dar târgurile provinciale n-au fost precum şi le închipuia din mahalaua evreiască a Bucureştilor. Oamenii, săraci şi amărâţi, precupeţeau banul. Ei examinau cu ochiul mic şi speriat fiecare ciorap şi fiecare batistă de ''ocazie'' care li se oferea şi nu se îndurau să cumpere marfa decât după lungi ceasuri de tocmeală şi după dese reveniri şi ezitări...

                                              -¤-¤-¤-¤-¤-

            Cel dintâi client al cafenelei obscure dn cartierul comercial îşi sorbea ceaiul. Era ora nesigură a începutului de zi. Noaptea nu se sfârşise definitiv şi zorile nu se înstăpâniseră încă în oraş. Acest client fără somn îşi începea viaţa o dată cu păsările de curte şi statornic deschidea primul cafeneaua.

            Privea acum la fereastră acelaşi spectacol cunoscut.

            Deodată se ridică în picioare.

-Arde ! ţipă el în panică.

            Chelnerul, obosit şi mahmur, tresări.

-Unde ? întrebă omul greoi.

-Arde-n Hanul cu tei ! Uite !

            Şi cu o mână tremurătoare, clientul arătă peste drum, în gang, unde se iviră nori negri de fum şi o flacără.

            Între timp cafeneaua se animase. O bandă de negustori ambulanţi juca treizeci şi unu.

            Auzind ţipetele celorlalţi, jocul se sparse. Ambulanţii alergară întâi la fereastră, apoi ieşiră în stradă.

            Lipscanii dormeau adânc somnul mărfurilor moarte. În rafturi şi în pivniţe stofele grele şi mătăsurile uşoare, bumbacul, aţa şi broderiile se aflau încă paralizate în adăstarea mâinii care să le învie.

-Foc ! Foc în Hanul cu tei ! strigă un ambulant.

            Glasul lui răsună trist în cenuşiul dimineţii. Dar, repede, fu urmat de alte ţipete.

            În fundul hanului, la magazia cea mai îndesată în baloturi, flăcările se înălţau puternic, spre cer. Limbile roşii ale focului atingeau şi celelalte acoperişuri. 
            Mirosea a încins şi a fum. Un paznic alerga, cu chipiul în mână, în stradă. Voia să fluiere dar îi tremurau buzele.

-Foc ! murmura el printre dinţi. Arde în han !

            Gardianul din piaţă trase un ţignal. I se răspunse de undeva, de departe.

-Ce e ? Ce e ? întrebară oamenii treziţi din somn.

-Arde-n han ! lămureau ambulanţii.

            Din locuinţele alăturate hanului comercial ieşiră femei şi bărbaţi dar îmbrăcaţi, în halate şi-n pijamale mototolite.

-Vai de noi ! Vai de noi ! se văicăreau muierile fără motiv.

            Din han răzbăteau până-n stradă zgomote ciudate. Se produceau parcă explozii undeva, în adânc.

            În curând întreg cartierul se trezi.

            Sosiră pompierii... 
                    (ISAC PELTZ, ''FOC ÎN HANUL CU TEI'') 

... postarea este propusă pentru Citate favorite   găzduite de doamna Zina (Zinaida Strinu )  unde veţi găsi cele mai multe date... 
... provocarea are sloganul ''Click&Comment Monday''!
... distribuie pe reţele articolele care îţi plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este:''FOC ÎN HANUL CU TEI'', de ISAC PELTZ !

       - https://ro.wikipedia.org/wiki/Isac_Peltz - 
http://www.referatele.com/referate/noi/romana/foc-
in-hanul-cu-tei--comentariu--roman-de371.php

sursa coperţii:
     https://www.okazii.ro/cautare/i+peltz+foc+in+hanul+cu+tei.html