nu mă face să râd...

 

                      NU MĂ FACE SĂ RÂD

                                        - BOGOMIL RAYNOV -


            Cică în ziua aceea memorabilă când a împărţit noroacele, Domnul i-a neglijat cu totul pe fotografi. Nimic de mirare dacă avem în vedere faptul că fotografia încă nu fusese născocită. Şi cu totul firesc, de vreme ce însuşi Domnul prefera să fie desenat, nicidecum fotografiat. În general, în ziua aceea harababura trebuie să fi fost destul de mare, din moment ce până şi azi poţi auzi, vrei şi cine nu vrei, plângându-se că nu are noroc.
            Eu, unul, deşi sunt fotograf, n-am nicio pretenţie faţă de Domnul. Mie mi-a mers tot timpul. Nu chiar strună dar mi-a mers. Dovadă că mai sunt în viaţă. Şi dacă nu vă e de-ajuns, aş putea să mai adaug şi în libertate. Să fii în viaţă şi în libertate nu-i câtuşi de puţin o treabă de colea, mai ales când în jur sunt oameni puzderie care abia aşteaptă să te bage în vreo încărcătură. 
                       SUNT PE MOARTE. VINO, MĂTUŞĂ-TA
            Această scurtă telegramă ar putea fi pusă drept moto la toată povestea ce va urma. Telegrama mi-a parvenit la slujbă şi, într-o anumită măsură, mi-a dat emoţii. Că mătuşă-mea nu era pe moarte, nu încăpea nicio îndoială: când sunt pe moarte, oamenii sunt prea ocupaţi de cea cu coasa, ca să le mai ardă de telegrame. În acelaşi timp însă se impunea şi constatarea că ceva nu era în regulă cu bătrâna. Extrem de zgârcită cum era, n-ar fi cheltuit bani nici măcar pentru un text atât de scurt dacă împrejurările n-ar fi silit-o. Nu eram favoritul ei. Credeam că uitase demult de mine. Şi dacă totuşi îşi adusese hodoronc-tronc aminte de mine, însemna că îi eram într-adevăr necesar...
                                                                x
                                                            x     x 
            Mătuşa îşi petrece ziua într-o stare de letargie sau, dacă se simte mai bine, făcând pasienţe. De când o ştiu, principalele ei două plăceri sunt să facă pasienţe şi să vorbească. Pentru pasienţe este de-ajuns un pachet de cărţi dar pentru a vorbi e nevoie de cel puţin un ascultător. Şi ştim cu toţii că nu-i uşor să găseşti un om dispus să te asculte cu răbdare, fără să vorbească şi el. Mătuşa mea a reuşit totuşi să-şi asigure compania a două persoane: a mamei şi a vecinei Liuba. Mama prelua acest rol chinuitor mai ales după-amiaza şi, cum era o fire răbdătoare, nu cred să se fi chinuit prea mult. Cârpea ce avea de cârpit, ca să-şi folosească timpul, şi scotea din gură mecanic câte un: aşa e, ai dreptate, îmi amintesc, cum să nu-mi amintesc. Vecina era de cart seara, când mătuşa se retrăgea în odaia ei. Singuratică, prietenă din copilărie şi victimă tot din copilărie, Liuba suporta cu resemnare interminabilele monologuri pentru plăcerea de a simţi că este totuşi cuiva necesară. Toate ca toate, dar n-am bănuit niciodată că eu voi fi cea de-a treia victimă a mătuşii mele...
                                                                x
                                                            x     x 
             Bătrâna este cu un picior în groapă dar întrucât e numai cu un picior, trebuie să-şi orânduiască treburile şi pe lumea asta, şi pe cealaltă. Nefiind în stare să se obişnuiască cu gândul că e pe ducă, ea continuă să lupte pentru fâşia de pământ din curte. Şi pentru că simte totuşi că sfârşitul nu e prea departe, încearcă să-şi aranjeze şi viaţa de pe lumea cealaltă. Mătuşa ştie că nu-mi stă-n puteri să-i rezolv problema cu înstrăinarea răzorului dar crede fără doar şi poate că-i voi fi de folos pentru prosperitatea de pe lumea cealaltă.
             Pe măsură ce starea ei se înrăutăţeşte, gândurile i se îndreaptă tot mai des spre lumea de apoi.
-Citeşte-mi ceva.
             Iau micul volum negru şi giorsit şi aud porunca următoare:
-Aprinde lampa de pe masă şi stinge lustra...
                                                                x 
                                                             x    x
             Îşi închide ochii dar, spre marea mea mâhnire, îi deschide din nou şi zice cu resemnare:
-Aşa să fie. Am să dau ce se cuvine.
             Apoi se corectează:
-Nu eu. Tu ai să dai.
-Ce să dau ?
-Ceea ce trebuie să dai se află în poşetă, sub pernă.
-Cui să-i dau ?
-Unei femei.
-De ce nu faci dumneata singură treaba asta ?
-Vezi foarte bine că nu mă pot ridica din pat şi mai întrebi.
-Spune-mi cine-i femeia, ca să ţi-o aduc.
-Nu. Am hotărât. Problema ai s-o rezolvi tu după moartea mea.
-În cazul ăsta femeia aceea va avea de aşteptat.
             Ea îmi aruncă o uitătură piezişă, de parcă ar sta în cumpănă dacă trebuie să dea crezare spuselor mele sau inimii ei obosite, apoi rosteşte abătută:
-În orice caz, trebuie să fii la curent. Nu vreau să plec de pe lumea asta cu gândul că nu m-am achitat de datorie.
             După care se cufundă într-unul din infinitele ei monologuri, numai că de astă dată nu e consacrat Neamului, ci unei teme total noi - Comoara.
             Despre comoară se povesteau pe vremuri multe legende, întreţinute de mama lui Decio şi mai ales de Decio însuşi. Se vorbea despre bijuterii de familie şi cocoşei, pe care mătuşa Sia - cu viclenia ei - reuşise să-i pună deoparte la împărţirea moştenirii, iar în ceea ce priveşte valoarea comorii, părerile erau destul de contradictorii...         
                        (BOGUMIL RAYNOV, ''NU MĂ FACE SĂ RÂD'')

... postarea este propusă pentru Citate favorite găzduite de Zinnaida unde veţi găsi cele mai multe date... 
... provocarea are sloganul ''Click&Comment Monday''! 
... distribuie pe reţele articolele care îţi plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este: ''NU MĂ FACE SĂ RÂD'', BOGOMIL RAYNOV
                 http://www.imdb.com/name/nm0737904/