soresciene...

... pentru că azi sunt într-o mică pauză (ieri am spart iar la buturugi că este tot frig, iar azi-noapte a plouat...) mă aplec, cu drag, ca să citesc versuri transcrise de mine în caieţele...
... într-o perioadă, mi-au plăcut (şi încă îmi plac !) versurile uneori triste, alteori amuzante ale lui Marin Sorescu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Marin_Sorescu ):
Din viaţa acestor oameni
Lipsesc mai multe secţii,
Iar altele, cum ar fi
Bunăstarea materială, fericirea şi norocul
În istorie,
Sunt slab reprezentate.
      Nu întâlneşti nici o monedă,
      Pentru că, neavând aur şi argint,
      Ţăranii şi-au gravat anual chipul
      În boabe de mei, de grâu, de porumb
      Care nu s-au păstrat...
Păsări împăiate
Ar fi putut ei, ce e drept, aduce destule,
Dar le-a fost milă să ucidă
Privighetoarea, ciocârlia, mierla şi cucul
Care le cântau fără bani toată viaţa, 
Şi toată moartea.
        Era primitivă,
        Antică, medievală,
        Apar ca una singură, 
        Fiindcă, neştiind carte, ţăranii
        N-au băgat de seamă că între aceste epoci
        Există deosebiri fundamentale.
Aici exponatele cele mai numeroase
Sunt bordeiele
De la munca pământului
Ţăranii intrau direct în pământ,
Să se odihnească.
Din loc în loc între bordeie
Sunt intercalate răscoalele:
A lui Doja, a lui Horia, Cloşca şi
Crişan, a lui Tudor,
Construite de data asta la suprafaţă
Cu un uimitor simţ al simetriei
Arhitectonice.
          Vizitatori,
          Nu atingeţi sărăcia şi tristeţea
          Aflate-n muzeu
          Sunt exponate originale
          Ieşite din mâna, din sufletul şi din rărunchii acestui popor
          Într-o clipă de încordare şi spontaneitate
          Care a durat
          2000 de ani.
                 (''MUZEUL SATULUI'')            
Între idealurile oamenilor
Şi realizarea lor
Întotdeauna va exista
O diferenţă de nivel
Mai mare
Decât cea mai înaltă cascadă.
             Se poate folosi raţional
             Această cădere
             De speranţe,
             Construindu-se pe ea ceva
             Ca o hidrocentrală.
De la energia astfel câştigată,
Chiar dacă n-o să reuşim 
Să ne aprindem decât âigările,
Tot e ceva,
Pentru că, fumând, ne putem gândi serios
La nişte idealuri şi mai grozave.
                 (''PERPETUUM MOBILE'')  
''Ce mai faci ?''
Într-o bună zi Luna
A întrebat Pământul.
       De milioane de ani
       Îl tot vedea muncindu-se,
       Mutând mările dintr-un continent 
       Într-altul,
       Experimentând gheţuri şi vulcani
       Şi stricând zilnic o grămadă de munţi.
       ''Ce mai faci?''
       A repetat ea.
Pământul a răspuns obosit şi grav
''O amoebă.''
        Atunci Luna a încruntat din sprâncene, 
        S-a făcut că înţelege
        Misterul creaţiei şi al vieţii
        Şi a plecat mai departe gândindu-se:
        ''Fleacuri de-ale bărbaţilor.''    
                (''O amoebă'')
De la înălţimi ameţitoare
Cad pleoapele 
Seara,
După o zi atât de lungă.
         Ţi-e şi frică să le dai drumul
         Le auzi izbindu-se de margini
         Şi vuind
         Ca nişte pietre aruncate în fântână
         Părăsite de adânci ce sunt. 
                   (''Seara'' )