corsarul...

              

                          CORSARUL

                                              - JOSEPH CONRAD -


            După ce intrase, în zorii zilei, în rada interioară a portului Toulon, schimbând câteva saluturi răsunătoare cu o şalupă de pază a Flotei, care-i indica unde să intre la dană, tunarul-şef Peyrol, aruncă ancora vasului obosit şi bătucit de furtuni de care răspundea între Arsenal şi oraş, în plină vedere a cheiului principal. Cursul urmat de viaţa lui, viaţă ce ar fi putut fi socotită de orice persoană obişnuită ca fiind plină de aventuri minunate (numai că el nu rămăsese niciodată în extaz contemplându-le) îi impusese o comportare mai reţinută, încât nici măcar nu lăsă să-i scape un suspin de uşurare la auzul zornăitului lanţului. Şi totuşi acel zgomot anunţa sfârşitul unei perioade de nesiguranţă de şase luni întregi, vreme în care colindase mările transportând mărfuri de valoare într-o bătrână carapace stricată de cele mai multe ori trebuind să se mulţumească cu raţii minime şi să fie mereu cu ochii în patru, pentru a nu se lăsa surprins de crucişătoarele engleze; fusese pe punctul de a naufragia o dată sau de două ori şi nu o singură dată gata-gata să fie luat prizonier. Se hotărâse, însă, de la bun început, să arunce în aer preţioasa încărcătură, dacă s-ar găsi în ultima situaţie amintită, fără urmă de emoţie, fiindcă ăsta-i era caracterul, format sub soarele Mărilor Indiei, în nelegiuitele încăierări cu cei de teapa lui pentru cine ştie ce neînsemnată pradă ce li se scurgea printre degete de cum puneau laba pe ea sau, mai ales, pentru nimic altceva decât viaţa, aproape la fel de dificil de păstrat în urcuşurile şi coborâşurile ei, dar de care reuşise să se cramponeze de cincizeci şi opt de ani.
                                                           x
                                                     x        x
            Pretenţia - caracteristică tuturor marinarilor - că nimic din cele aflate pe mare sau pe uscat nu-i poate surprinde, devenise o a doua natură în cazul lui Peyrol. Întrucât se învăţase încă din copilărie să-şi reprime orice fel de semn de uitare în faţa priveliştilor sau întâmplărilor extraordinare, a oamenilor şi obiceiurilor stranii şi a celor mai alarmante fenomene naturale (cum se manifestă ele, de pildă, în violenţa vulcanilor sau în furia fiinţelor omeneşti, devenise cu adevărat indiferent - sau, poate, reuşea doar să-şi ascundă perfect sentimentele.
                                                           x
                                                     x        x
            În spatele tartanei, soarele, pe punctul de a asfinţi, aprindea o dâră de lumină purpurie între marea întunecată şi cerul plumburiu. Peninsula Giens şi insulele Hyères formau o singură masă de pământ ce se detaşa, foarte neagră, pe luciul înflăcărat al orizontului; spre nord, însă lunga întindere a Coastei Alpine se pierdea în depărtare, cu sinuozităţile ei nesfârşite, sub norii ce se târau jos.
            Tartana dădea impresia că se năpuşteşte odată cu fuga valurilor în braţele deschise ale nopţii ce se instala. La ceva mai mult de o milă depărtare de ea, pe partea opusă vântului, Amelia, cu toate pânzele întinse, se grăbea să termine, victorioasă, urmărirea. Aceasta dura deja de câteva ceasuri bune, fiindcă Peyrol, când se strecurase afară din apele peninsulei, reuşise de la bun început să câştige un avantaj serios faţă de nava engleză. Cât timp mai navigase pe brâul lat de mare calmă numit rada de la Hyères, tartana - de fapt o ambarcaţiune de mare viteză - reuşise să pună şi mai multă distanţă între ea şi slup. Mai târziu, intrând brusc în pasajul estic dintre cele două insule ale grupului, Peyrol pierise cu totul din vederea navei urmăritoare, ascuns fiind, o vreme, de Île du Levant. Silită să facă de două ori volta în vânt, pentru a menţine urmărirea, Amelia pierduse din nou teren. Ieşind la mare deschisă trebui să schimbe din nou murele, iar poziţia ei deveni aceea a unei urmăriri din pupa proverbial cunoscută ca fiind extrem de lungă. Îndemânarea cu care naviga Peyrol îi smulsese de două ori căpitanului Vincent câte un murmur slab de admiraţie, însoţit de o semnificativă strângere in buze. La un moment dat, Amelia se aflase suficient de aproape de tartană ca să trimită o ghiulea în faţa acesteia.
                                                           x
                                                     x        x
            Întinderea albastră a Mediteranei, îmbietoarea şi capricioasa mireasă a bărbaţilor cutezători, îşi păstră pe mai departe secretul puterii ei de fascinaţie, strângând la pieptu-i calm victimele tuturor războaielor, calamităţilor şi furtunilor istoriei, sub puritatea inegalabil de frumoasă a boltei cerului la asfinţit. Câţiva norişori roşii pluteau sus deasupra coamelor dealurilor Esterel. Răsuflarea brizei vesperale veni să răcorească stâncile înfierbântate de la Escampobar, iar dudul, singurul pom înalt din capătul peninsulei, înălţându-se drept ca o sentinelă la intrarea în curtea fermei, suspină abia auzibil, cu un tremur al întregului frunziş, parcă regretându-l pe Fratele Coastei, omul faptelor întunecate, dar cu inima generoasă, care obişnuise adeseori, la ceasul amiezii, să se întindă ca să tragă un pui de somn la umbra sa.
                (JOSEPH CONRAD,''CORSARUL''  -traducere de VIRGIL STANCIU-)
   sursa coperţii cărţii:
       http://www.metropolis.ro/books/book_details.php?product_id=2652 

... postarea este propusă pentru Citate favorite găzduite de Zinnaida unde veţi găsi cele mai multe date... 
... provocarea are sloganul ''Click&Comment Monday''! 
... distribuie pe reţele articolele care îţi plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este: ''CORSARUL'' JOSEPH CONRAD                   
                https://ro.wikipedia.org/wiki/Joseph_Conrad